....Urmeaza ultima statie din acest an, cu peronul pe marginea Atlanticului. Asa ar fi anuntat pilotul care m-a purtat cu pasi repezi, de urias, prin vazduhul usor zgaltaitor. Spre ultima vacanta a lui 2010. Inainte de plecare toata lumea ma intreba ce a fost in mintea mea cea creata si, mai nou blonda, sa imi iau bilete spre nicaieri. Si sa mai pacalesc si alte cateva persoane sa se alature micului break. Ca... cica asa se numeste mai nou. City break. Initial, nu puteam sa raspund decat ca aveam nevoie de cateva aparate foto care sa ma imortalizeze in intreaga splendoare-mi. Si multumeam destinului ca la toate nebuniile si ciudateniile mele s-a gasit mereu, pana acu' cel putin, cate un doritor. Sau mai bine zis o doritoare care a adus si un doritor. Zice-se ca doritorul a venit de buna voie si nesilit de nimeni. Ca doar asa a promis la taica popa. La bine si la rau.
Sa nu mai batem campii ca e prea frig. Si sa trecem la fapte. Licite....si mai putin licite. Datorita grupului alcatuit din frati si surori nerecunoscuti inca ai celor doi mult prea vestiti carcotasi, la aerogara Baneasa ne-am sters pe presul de la intrare de toate: probleme, taskuri, deadline-uri si alte cele ce tin de corporatii sau multinationale. Si am inceput sa ne preocupam de alte chestiuni. Mai importante. Asa se face ca, si cand eram deasupra Germaniei, ne mai gandeam si ne mai rugam ca Blue Air-ul sa zboare. Macar la ducere. Ca puteam ramane lejer acolo. Si ne descurcam noi cumva. De frica sa nu ne anunte pilotul ca nu mai au bani de benzina d-aia de-a lor si ca ne lasa pe cine stie ce coclauri straineze, am ascultat muzica tot drumul. De, cand m-am dat jos din caruta, nu intelegeam de ce tot gesticuleaza lumea pe langa mine. Ca doar niste engleza mai sprehanesc. Pentru ca incercasera initial sa imi vorbeasca. Dar eu nu auzeam decat cum triluia nenea Iglesias. Al batran. Ca eu sunt mai fumata asa.
Si ajunseram. Dupa un zbor liiiiin, liiin. Prea lin poate. Trecuram prin tub, ca la ei nu te calca autobuzele pe pista. Sau poate nu vor sa riste sa se rataceasca vreun turist printre avioane. Si atunci te introvarasc prin tubulet. Helou, helou, hau ar iu, fain senc iu. Biznis or plejar? Ptiu, drace, ce noroc ma lovi. Nici nu ma scoborai bine din havion si deja se iveste posibilitatea de a ma stabili aci cu drepturi depline. In calitate de uaif. Clipesc des si repede. Slava Domnului ca nu aveam mascara (cica asa e corect) ca ramaneam naiba cu genele lipite. Auzul meu fin ma face sa realizez ca toata lumea era intrebata acelasi lucru. Acu', oricat as vrea eu sa fiu de optimista, mi-e greu sa cred ca toti vamesii se dadeau la toti romanii indiferent de sex, varsta, coloare si alte asemenea criterii. Ghinion, pierderea lui. Ca ii faceam o ciorbaaaaa.... Si, oricum, era cam prea bronzat. Iar eu inca mai vreau sa apar ca mostenitoare a alor mei.
Ii pacaliram, trecuram si de bodyguarzi fara sa fluturam prea tare din plete. Hai sa ne destrabalam. Cu cap. Si in mod organizat. Mai bine zis, in sir indian, ca e aglomerat orasul si noi inca mai orbecaim in cautarea hotelului. Care se presupune ca este exact in centrul vechi. Adica in buricul targului. Aproape de orice obiectiv turistic. Na bun. In cautarile noastre din ce in ce mai nervoase, ca totusi unii carau valize serioase ca pentru o excursie serioasa, un domn ma invita la un fum. La un ce????? La un fum. Fara stres. Ca la ei e ok. Noroc cu fata aia de la noi de poarta doua nume intr-unul. Mari si cu Juana. Ca in momentul in care domnul imi povestea cat e de cool si ce inimioare roz o sa vad eu, mie imi veneau in cap numai echimozele si culoarea violet care o impodobeau pe duduita mai sus numita. Concluzie, ca ma lungesc, pas.
Gasiram hotelul, trecuram peste prima impresie. Ne prinseram urechile cand sa deschidem usa de la camera. Ca noi stim sa deschidem usile ca oamenii. Cu cheia. Si poate chiar cu cartela. Pentru care am facut cateva trainninguri serioase. Da' cu cuiu....noi nu stim. Si ne simteam usor infractoare. Si il tot asteptam pe Colombo sa iasa de pe undeva si sa ne ajute. Sau macar sa ne acuze de ceva. Ca eram penibile. Vezica ne tot dadea ghionturi, stomacul era intr-o greva zgomotoasa, receptionerul era mor zan taiard si se uita prin noi. Bine, am rezolvat pana la urma. Scaparam de bagaje si plecaram sa punem prima caramida in ceea ce avea sa devina planul kile in plus. Si, pe sistemul noi de mancat ce bem, mancaram Guiness. Un rand, doua, trei. Ca unii, ca sa adoarma, numara oi. Noi am numarat Guiness.
In afara de Guiness, ne-am mai indeletnicit cu vizite. La Trinity College unde, pe cuvant ca daca ne luau, ne duceam mereu la ore. In Temple Bar, un fel de Lipscani, numai ca nu plin de figuri candva dorobantiste. In St Stephen's Green unde ne-am pozat cu porumbeii si am dansat samba. Pe muzica ce se auzea de la o taraba ambulanta de carnati. In Dublin Castle ca nu vrem sa pierdem niciun castel din locurile pe unde ne poarta compania aeriana mai sus numita. La Christ Church Cathedral si la Saint Patrick's Cathedral ca sa ni se mai ierte din pacate. Am zis ca daca pe ortodocsi nu i-am pacalit, poate reusim la anglicani. Inca mai asteptam rezultatele. Spire of Dublin a fost cel mai bun ghid. Daca ajungeam la monument, ajungeam clar pe O'Connell Street, in centrul orasului. In cele 1700 de fotografii mai apare Molly Malone, animalutele de la Gradina Zoologica, Maternitatea Rotunda, Aviva Stadium si O'Connell Bridge. Pe Grafton Street nu ne-am permis nici sa ne plimbam, de teama sa nu ne coste si privitul. Asa ca am privit Primaria. Ca nu costa.
Toata perioada am mers pe jos. Exceptie a facut excursia la Bray. Ca am vrut sa vedem za sisaid. Desi era un frig de incepusera pietrele sa crape. Asa ca am mers cu trenul. Au si ei aurolacii lor. Care sunt mai linistiti decat ai nostri. Poate pentru ca sunt in lumea lor. High. Referitor la sisaid, citez un cocalator : ce pietre fine au! Atat. Aaaa, si iar Guiness. Si ca tot veni vorba, ne duseram sa vedem si fabrica. O vazuram. De afara. Ca semana cu Tuborg-ul. Si am zis ca facem altceva cu aia 20 de euroi. Cum ar fi shopping. La Caroll's. Pentru magneti si alte irish treburi tocmai bune de adus acasa sub forma de amintiri si suveniruri. Sau la Penny's. Un fel de Primark mai mic. Cu hainute bunicele la preturi si mai bunicele.
Concluzie: in Dublin sunt romani mai multi decat in Spania. La Kingfisher Townhouse gasiti romani la receptie (multumim, Ana-Maria!), la cafenea (multumim, Christine!), la restaurant, la curatenie. Preturile la hotel sunt ok. Recomand totusi sa incercati sa inchiriati un apartament tot de la ei. O sa iesiti mai ieftin. In Temple Bar o sa gasiti romani lucrand ca ospatari in pub-uri. Daca vi se face pofta de un pate Bucegi, il gasiti la alimentara ardeleneasca. Atentie, insa, la pret de Dublin. Preturile sunt un pic piperate. Micul dejun e acelasi ca la Londra. Cu carnati si fasole. Ei nu au bomboane. Au doar caramele. Preturile practicate de supermarketurile din oras sunt mai mari decat cele din duty free. Doamnelor, domnilor, aceasta a fost o particica din Irlanda. Dublin.
Un comentariu:
Dorim si continuarea. Cam putin. Amanunte mai picante si poze.
Zi faina .
Trimiteți un comentariu