Cocktail cultural

Imi facusem un obicei destul de frumos acum ceva vreme. Povesteam despre ce se mai intampla prin teatrele din Bucuresti. Si despre spectacole care merita timpul si banii. Si care reusesc sa ne opreasca pentru cateva zeci de minute din maraton. Incerc sa va mai povestesc cate ceva in postarea de astazi, mai ales ca am fost nitelus ciufulita de colocatara de ocazie. Sa vedeti de ce.

In calatoria de care am povestit saptamana trecuta, am avut o seara dedicata teatrului. Sau, mai bine zis unui musical care ne-a ajutat, desi nu mai era cazul, sa visam. Si sa ne minunam. Nu vreau sa pic in plasa celui care face comparatii. Nu ar fi corect. Cele doua ore au trecut zburand, in urma lor ramanand povestea Mizerabililor vazuta si inteleasa un pic altfel. Spectatorii au reactionat fiecare in felul lui. Unii cautau servetelele prin geanta, altii sorbeau din carbogazoasele atat de sanatoase. In fine, spectatorii sunt cam la fel peste tot.

Joc de lumini, costume, muzica, voci, actori, decoruri, toate au contribuit putin cate putin la ceea ce am cazut cu toate de acord ca a fost o seara magica. Desi locurile nostre erau undeva la cucuietii din deal, in podul casei, ne-am bucurat de fiecare secunda de muzica si teatru. Cum bine spunea una dintre cocalatoare, nu stiu ce mi-a placut mai mult: daca vocile actorilor sau daca jocul cantaretilor.

Nu cred ca trebuie sa spun ca teatrul era impresionant, asezat in mijlocul a ceea ce parea un mic cartier rezidential. Nici ca pana sa ajungem am gasit in jur de vreo 10 parcari subterane. Nici ca toti cei care au ajuns mai devreme s-au oprit la cafea in una din multele cafenele aflate pe fiecare etaj al teatrului. In sala nu ne-a inghetat nasul. Si nici nu ne-am facut lac de transpiratie. Si totusi.....

Anul trecut am vazut in Bucuresti, dupa umila-mi parere, cea mai buna piesa care se joaca in acest moment. Nu prin prisma continutului. Nu mai aduc in dicutie locatia. Insa faptul ca Tamara Buciuceanu are rolul principal a zis cred tot. Imi amintesc ca am plecat cu ochii in lacrimi, desi piesa este o comedie ca o sampanie. Te prinde repede, te ameteste, te relaxeaza. Si atunci, de ce apa la soricei? Pentru ca nu-mi venea sa cred ca la cativa pasi in fata mea se inclina in fata publicului un asemenea gigant. Nu cred ca voi vedea curand atata daruire si atata tenacitate in vreunul din spectacolele care se joaca. Am simtit, cred ca pentru prima data, ca cei doi nu joaca. Ca sunt acasa, in sufrageria lor si ca lucrurile chiar se intampla. Mergeti si vedeti Divortul de aur. Nu o sa gasiti bilete decat la Palatul Copiilor. Locatia nu merita banii, insa piesa da.

Nottara a prezentat si, din cate am vazut prezinta si anul acesta, doua piese nici prea prea nici foarte foarte. Bebe Cotimanis joaca in Hangita iar pe Ion Haiduc il puteti vedea intr-un rol super bine jucat in Sotul pacalit. Nu vreau sa par vreo fina cunoscatoare. Pentru ca nu sunt. Pot doar sa spun ca Hangita mi s-a parut un pic vulgar, iar Sotul pacalit un pic cam prea realist. Amandoua sunt comedii, asa ca sunt ok pentru o seara ce urmeaza unei zile pline la mult prea minunatele joburi. Nu asteptati insa prea mult.

Cu chiu cu vai, dupa imbranceli si injuraturi mai ceva ca la usa cortului, am facut rost de bilete la Podul. Mi-am dorit sa il vad pe maestrul Malaele si in alta ipostaza decat Tartuffe. Si l-am vazut. Si a meritat fiecare leut. Nici nu stiu daca maestrul sau daca George Ivascu au ridicat calitatea piesei. Probabil amandoi. Observ din ce in ce mai des ca nu ma impresioneaza povestile, ci jocul actorilor. Faptul ca la un metru si jumatate in fata mea cativa grei imbraca hainele si defileaza vietile unor personaje. Personaje care dispar. Care devin realitate. Povesti care nu mai sunt povesti. Ci viata. De zi cu zi.

Am mai ras cu lacrimi la Doctori de femei. Cu un Bendeac care e bun. Al naibii de bun. Vin din spate actori buni. Care ne vor descreti fruntea cand o sa fim niste batranei simpatici, pensionari, respectati de stat si rasplatiti cu pensii care ne vor permite sa ne satisfacem cate-un moft cultural. Revenind... spectacolul reteta binecunoscuta a unui succes la public: oameni suparati si obositi ce intra in sala sunt transormati in persoane vesele si cu chipul nu atat de incruntat. Cel putin pentru cele doua ore in care nu exista secventa fara umor. De toate felurile. Si pentru piesa asta biletele se gasesc cu greu. Se vand destul de repede, desi pretul e cam piperat (ca pentru orice spectacol care e dus la Palatul Copiilor).

Si pentru ca Noiembrie s-a anulat pe ultima zecime de metri, am hotarat sa vedem S-a sfarsit cum a inceput. Mi-a placut cum suna regia Horatiu Malaele si muzica Nicu Alifantis. In plus, vroiam sa il vad pe Mihai Constantin intr-un rol mai real, mai uman, mai putin abstract. Interesanta de vazut impreuna cu jumatatea. Ca sa fie clar once and for all ca fiecare are locul lui, timpul lui, rolul lui. Unii incearca sa o descrie ca pe o farsa profunda, maestrul Malaele zice ca e comedie. Si eu as zice la fel. Comedie. S-atat.

Concluzie: ca e aici, ca e in alta capitala, teatrul este cel mai sanatos drog care te poate ajuta sa visezi fara a-ti periclita sanatatea. Poate doar portofelul. Si timpul. Ma repet ca un popa in biserica pentru o batranica mai tare de urechi: haideti sa-i vedem pe grei atata timp cat ii mai avem. Vom avea mai mult de castigat asa decat mergand cu un buchet de flori si calcandu-ne in picioare pe Aleea Actorilor din cine stie ce loc cu tei. Si noi si ei.

Va urma. And that'a a promise. To myself.