miercuri, 22 iunie 2016

Odaia internationala

Olteanco, weekendul dupa Pasti avem musafiri deosebit de deosebiti la Odai. Si am vrea sa ne distrugem reputatia invitandu-te si pe tine. Nu vrem sa iti dam foarte multe detalii. Trebuie sa stii doar ca vor fi multicei si weekendul respectiv Murgu e liber, nu presteaza ore suplimentare.
 
Asa a sunat invitatia onoranta de a participa la o altfel de experienta la Odai. M-am gandit, m-am perpelit... cum fara Murgu? Pai exista Odai fara cai? Doar cu oameni? Daca ma plictisesc? Cum sa nu ma doara pe mine fiecare oscior si muschiulet la sfarsit de weekend? Cum sa nu imi alerge mie sangele prin vene cu viteza galopului? Si sa mergem acolo sa facem ce anume? Sa stam? Sa meditam la nemurirea sufletului? Si cu strainezii astia...cum sa ma distrez eu ca nu prea imi iese sa inveselesc lumea in limba lui Shakespeare. Eee, hai sa incercam, poate nu ne-o da chiar cu virgula. Tot timpul lucrurile asupra carora nu pui presiunea asteptarilor inalte reusesc sa ne surprinda.

Cu aceasta atitudine, deloc inaltatoare, am plecat intr-o zi de vineri in care ploua cu caini si pisici, vorba englezului, catre locul unde ma duc mai des decat la ai mei. Ma gandeam ca pana si Dumnezeu vrea sa ma provoace, sa vada daca pot sa ma bucur de Odai pe ploaie. Domne, ciudat, ce sa zic. Fara Murgu, fara soare, sa fac nu stiam nici eu exact ce. Dupa vreo cateva beri impartite in mod fratesc din mana in mana pana in fund la taxatoare, ajungem la o coada. Ca pana si autoritatile noastre, pana si muncitorii de la drumuri, pana si utilajele de asfaltat auzisera de vizita neromanilor. Si vroiau sa impresioneze. Si stai la coada, fix ca in vremurile bune, sa nu cumva sa iti treaca prin cap ca ai putea sa uiti sau sa te preocupi de altele.

In coada fiind, fericiti ca macar nu mai ploua, incep sa imi fie dezvaluite planurile. Fix ca intr-un reality show in care Cabral dadea indiciile unul cate unul ca sa mentina tensiunea jocului si interesul uitatorului. Asadar, fii atenta ca tu esti salvarea mea. Venind din partea omului care gestioneaza mereu situatii, minti, crize, frustrari andreice, m-am simtit nitel flatata si multicel speriata. Ma gandeam "domne, eu nu stiu buson la buson, eu stiu cu palmele si cu stropit cu apa". Pana sa apuc eu sa ma mai visez vreun salvator de omenire, imi sunt spulberate iluziile de a juca roluri decisive intru supravietuire. Vreau sa le arati niste jocuri din alea d-ale tale. Aaaaa, vrei cu penibil. Pai zii asa ca ma si speriasi. Pai nu sunt eu omul tau cand vine vorba de sarbe in varf de munte? Nu sunt eu instrumentul prin care se face selectia naturala in randul animalelor din munti? Nu ati zis voi mereu ca numai datorita mie se gaseste pastrama de mioara in supermarketuri? Ca vocea-mi cristalina indeamna la visare? Visare din aia din care nu te mai trezesti? Pai daca e show, show sa fie! Hai ca facem un plan de ...batuta moldoveneasca.

Ajungem la intersectia drum forestier cu drum improvizat (pentru bucuresteni, ca sa intelegeti mai bine: un fel de victoriei intersectie cu decebal). Lasam tomobilu' de oras in parcarea aproape subterana de la Fag, nu inainte de a ne asigura ca suntem pe locul nostru rezervat (nu am vrea sa ne dezumfle vreun urs rotile pentru ca i-am ocupat locul adjudecat prin cutuma si prin vechimea in apartenenta la padure). Suntem preluati de limuzina de munte ce va urca pe nerasuflate pantele aproape verticale care ascund coltul de Rai. Auzi, deci facem treaba cu jocul si cantecul romanesc? Facem, ce-mi dai sa facem? Andreeeeio, nu te obraznici! Facem, Mircea, facem. Auzi, dar am uitat sa iti mai spun ceva. Cee mai e? Sus se vorbesc cinci limbi. Cum 5, Mircea? Pai da, ca avem doi peruani, o olandeza, doua nemtoaice, doua frantuzoaice, o italianca si noi astia din Romanica. Pai si nu sprehanesc si ei in englis? Pai nu toti. Peruanii sunt cu ciripeasca lor spanioleasca. Hai lasa ca vedem. Ce ne mai amintim din scoala, ce mai traiasca telenovelele, ce mai traiasca nenea Marquez sigur ne intelegem noi.

Ajungem in curtea unde totul este atat de cunoscut incat nu mai avem nevoie de frontale ca sa ne indreptam pasii noaptea. Grupuletul nostru pestrit era imprastiat in patru zari. Primul contact e cu romnacuta cea mai ghid si cea mai zambet. Ii simt energia faina de cum o strang in brate. Ok, suntem bine, nu e cu emotii de organizator. Cunosc apoi reprezentantele Franciei. Dincolo de parerea mea strict subiectiva despre francezii care acum ceva timp ne ziceau plini de dragoste ca suntem tigani (nu ca mi-ar fi displacut sa fiu o piranda focoasa, mereu imbracata in haine colorate si mereu cu pasiunea la purtator), fetele astea mi s-au parut fainute. Oricum, bila alba a venit inca din momentul in care am vazut ca vorbesc si engleza. La masa de sub mar, un bot de femeie, numai zambet si ochi, dadea din maini facand ceva ce era clar ca nu facea pentru prima data. Bucatarea. Am stiut inca inainte sa spuna ceva, ca imi place de ea. Si am stiut ca trebuie sa fie ceva latin. Forza azzurri! Pana sa ma fac eu comoda cu cele trei, apar din casa doi indieni si o blonda. Parca eram intr-un film bollywoodian. Hola, hola, usor retrasi dar cu ochi iscoditori. La Olanda prima data am vazut mustata. Ce sa faci, pitiponceala nu trece definitiv. Pe flancul drept, urca agale Nemtia. Exact cum o stim: organizata, calculata, tacuta, zambeste cuminte.

Bucatarim. Toti. O tocana de organe de ied. Participa toata lumea. In grupurile de romanasi care ajung prin aceste locuri majoritatea asteapta sa fie chemati la masa. Ca la pensiune. Iar dupa masa hamacul este locul in care isi desavarsesc intelepciunea. E, omenasii astia au participat fiecare dintre ei in limita puterilor la facut mancare, strans masa, spalat vase. Toti am muncit, toti ne-am asezat la distractie in acelasi timp. Mi s-a parut o dovada de respect enorma. Si naturalete. Si simplitate. Mancam in jurul focului. Se aud doar gemete generate de papile gustative aflate in extaz. In ceaun nu mai ramane nimic. Peru ia un dumicat de paine si face economie la apa de spalat vasele. Ne facem curaj pentru seara ce se asterne in fata noastra cu bautura zeilor si cu ceva apa de... pruna. Licorile isi fac incet incet efectul. E momentul sa trecem la "asta-i Romania mea".


Multumita DJ-ului din dotarea minunatei adunari, incep sa resune in boxe cantece. D-ale noastre. Si noi odata cu ele. Cu cantecele, de. Iar noi, odaistii, noi cand cantam apai cantam. Nu ne incurcam cu note, vocalize si alte asemenea. Noi ne concentram sa se auda pana la Sibiu. Si cantam de parca viata noastra ar depinde de asta. Si mai cantam de parca noua ne-ar fi fost scrise versurile. Si mai cantam traind fiecare vorbulita, fiecare sunet de tambal. Si mai cantam implicat si asumat pentru ca fiecare odaist se regaseste macar intr-unul din cantecele din playlist. Si atunci ne vine usor. Si natural. In plus, noua ne place de noi asa cum suntem. Si ne intelegem. Eee, acusi sa vizualizam un pic imaginea de ansamblu: 8 nevorbitori de romana sunt spectatorii a 7 romani care canta, tata, muzica romaneasca. Pai ne mai miram de ce ne-a intrebat Peru daca muzica noastra e pasionala? Daca noi eram gramada in cantec, de parca de asta depindea viitorul nostru (era sa zic al omenirii, insa noi nu suntem chiar asa generosi). Oamenii au devenit curiosi de versuri si de mesajele transmise. Am sarit voit peste explicatiile referitoare la blestemele din cantecele noastre populare. Sa nu zica prin tarile lor "dooomne, romanii aia blestemau cu atata sete de te bagau in sperieti".

Dupa ce am trecut in revista cantecele tineretilor noastre (cred ca va imaginati ca nu am cantat ceva "sub pielea mea"), am zis ca sunt suficient de socati ca sa nu ii mai minuneze dansurile. Hai sa va aratam cum e cu sarbele, alunelul, ariciul, arcanul, geamparalele, horele, ungurica, ciuleandra si alte cateva zbantuieli arzatoare de calorii tocanitatoare. Noi, la fel de implicate si pasionali ca si la cantat. Poate, unii dintre noi, prea implicati. Ca nu degeaba prima concluzie a omuletilor invatacei a fost ca mainile joaca un rol important in dansurile noastre. Nuuu, nu e chiar asa. Le-am folosit eu prea mult, din exces de zel. La fel si aplecatul in fata pe la hore. A fost doar pentru sublinierea intensitatii trairilor dansaretului.  Domne, oamenii foarte deschisi. Si cuminti. S-au asezat ca la scolicica in spatele meu si au incercat sa simta ritmul. Unora le-a si iesit. Altii au avut nevoie de explicatii. Fiecare cu stilul lui de invatare. Unii (va las sa ghiciti care) si-au lasat picioarele sa se miste natural, in ritmurile muzicii. Altii au avut nevoie de organizare si numarare a pasilor in stil matematic, cu rigurozitate nemteasca. Pana la sfarsitul serii, oamenii se descurcau destul de binisor la hore si sarbe. Din tabara romanasilor odaisti, nu ne-am prea descurcat sa pricepem cum e cu dansurile peruane. Si le-am transformat intr-un fel de hora de-a noastra. In fine, mixul de suflete si culturi ne-a adus zambete sincere si largi pe chip.

Ziua urmatoare mi-a mai adus ceva noutati. Oamenii se stransesera pentru ravasitul oilor. In calitatea mea de pitzi corporatrista, mi-am imaginat ca ravasitul oilor este asa o chestie care tine de psihicul mioarelor. Adicatelea, hai sa le ravasim emotional ca sa aiba carnea mai frageda si tendinte sinucigase. Si sa le putem transforma fara urma de regret in pastramioare. Si da, am crescut la tara. Dar bunica-miu nu a avut oi. A avut capre si vaci. Si pe astea nu le ravasea nimeni. Nici fizic, nici psihic. Nici la propriu, nici la figurat. Si in niciun caz nu s-ar fi lasat cu chermeza in cinstea acestei ocazii. In fine. Ce am inteles eu. De fapt, oile sunt duse la frizer si tunse zero. Daca frizerul e unul de cartier, are o viziune usor ciudatica asupra modei tunsorii mioarei. Si ii mai lasa cate un ciuf pe ici pe colo. Dupa ce le tunde, le vopseste. Aici e ok, inteleg ca se face economie de vopsea, desi pe mine stilista mea mai intai ma vopseste si abia pe urma ma tunde. Si aici as fi avut de comentat. Albastru nu prea se mai poarta, nici macar numai pe varfuri.


Odata finalizata operatiunea de infrumusetare, oile cheliute asa, isi vad de consumatul de iarba. De la depresia post tunsoare, au tendinta sa exagereze. Cu iarba, vezi. In timpul acesta, grupul nostru pestrit pleaca in cautarea si recunoasterea de diverse: plante - medicinale sau nu, odai, ciumperci. Limba romana devine iarasi regina. Desi greu...ca ne cam vine sa vorbim si intre noi tot in englezo-spaniolo-francezo-germana. Vorbim intre noi si ne gandim ce sa mai facem ca sa le aratam cum e, domnule, tarisoara lui Iohannis. Implicati in frezarea oilor au fost. In calitate de ajutoare (ca la coafor in Bucuresti, spalatorii de par).  E bine sa faci planuri, insa uneori cele mai grozave idei sunt cele care iti vin asa, pe nepusa masa.

Astfel ca, in timp ce pasca se batea cu frati-su cozonacu pe rolul principal (mai bine sa ma framante pe mine ca-s mai usor de facut si nici nu am atata carbohidrati ca tine!, ba mai bine pe mine ca tu ai doar branza si stafide, tu nu ai nuca si cacao!), imi aduc aminte de bunica-mea. Si de cum ne invata ea sa vopsim oua cu model. Blink, blink. Guys, chicos, ce parere aveti voi daca va arat eu ce se poate face cu un ciorap fin de dama, o frunza de patrunjel si un ou? Staaati putin, nu va uitati crucis! Ciorapul nu e pe o muiere, frunza de patrunjel e din gradina iar oul e de gaina si e fiert! Obsedatilor! Uuuu, oaaaaa, eeeee! Atat au spus in timp ce mainile se straduiau sa nu sparga oul, frunza de patrunjel sa fie cat mai lipita de ou, ciorapul sa fie cat mai intins pe frunza. Baldabac in oala in care doi litri de apa se contopeau romantic cu frunzele a cateva cepe bune. Luati de faceti si voi iar cel mai frumos sa castige! La ora mesei pe care tronau triumfator un bors aburind de miel si o tocana usturoiata de ied, le prezint produsul final la care lucrase intreaga echipa. Imi pare rau ca nu a inregistrat nimeni reactia. Oooh, aaaah, si alte onomatopee in diversele limbi.

Sambata seara, scena le-a apartinut lor. Fiecare a vorbit despre proiectul la care lucreaza. Nu am retinut foarte multe detalii pentru ca eu eram fascinata de pasiunea cu care vorbeau despre ceea ce fac, de linistea pe care o transmiteau vorbind despre lupta lor cu sisteme, oameni, limitari. I-am simtit foarte implicati. Ca si cum cresteau un copil, nu un proiect. Atenti la fiecare experienta, la fiecare posibil risc si la diversele modalitati de crestere si dezvoltare. Giovanna povestea despre prelucrarea lanii, procurarea materiei prime si valorificarea produsului final. Christian si Gabriel despre proiectul lor cu descoperirea si analizarea sunetelor emise de natura. Fetele din Germania despre micuta lor afacere cu produse bio. Toti, absolut toti, s-au ascultat, au incercat sa invete unii de la altii, au fost curiosi sa vada daca toti se confrunta cu aceleasi probleme, daca autoritatile sunt la fel de neinteresate si neimplicate peste tot. Pentru mine a fost o lectie. Comparam cu toate conferintele la care merg eu. Suntem foarte departe de stilul sincer, simplu, neafectat de ifose al normalitatii.

In jurul focului, ne strangem si ne punem pe povestit. Impreuna cu cei doi peruani si cu olandeza blonda. Le povestesc ce stiu eu despre Odai de la Mariuca si de la Mircea. Spun totul la dublu: prima data in spaniola, apoi in engleza. In momente de lipsus functioneaza bine de tot mainile care povestesc in stilu-le caracteristic. Ma intreaba despre Ceausescu. Pfiu, scapai. Bine ca nu ma intreaba istorie, ci doar chestii traite. Le povestesc ce imi aduc aminte, ce am trait la bunici. Ma intreaba daca e ok sa inregistreze ce vorbim. Ba bine ca nu. Daca voi vreti sa povestiti si altora, cine sunt eu sa impiedic informatia sa circule? Ma trag de limba referitor la cum vad eu Romania si romanii acusi, as we speak. Le spun varianta mea. Nu pe cea oficiala, vanduta de Guvern, vanduta de mediul de afaceri, vanduta de rromii plecati prin tarile interlocutorilor mei in scopuri de castelarie in Romania. Dupa atatea limbi vorbite, dupa atata gimnastica, dupa atataea amintiri zgarmate, ii las sa dezbata ei singurei informatiile daruite si ma retrag la meditare. Imi iese somn, in loc de meditatie.

Duminica vine in straie de sarbatoare si ne fura in interiorul ei. Se pleaca in excursie. Ca atunci cand eram copii. Cu autocarul de rigoare, cu tovarasa educatoare, cu cantece si glume, cu tot ce trebuie. Inainte sa ajungem la microbuz, stergem bocancii, punem singurele haine mai de Doamne ajuta si pornim in pas de sarba sa coboram dealul. Vuiau muntii de "M-a facut muica oltean", de "Ma dusei sa trec la Olt", de "Treceti batalioane romane Carpatii", de "Tarancuta, tarancuta", de "Marine, la nunta ta", de "Hai hai cu trasioara". Sarea noroiul in sus de fericirea de a fi jucat in picioare de o blonda urlatoare. Ca sarea nu ar fi cine stie ce. Dar se si asternea gratios pe singurele haine curate pe care urma sa le prezint Muzeului Civilizatiei Populare Traditionale din Sibiu. Tot sacrificiul de dragul atmosferei. Care atmosfera s-a mutat si in microbuz pe toata durata excursiei.


Domne, eu cu muzeele mai usor. Ca sunt inculta si ignoranta. Mai putin cu astea care vorbesc despre cum erau oamenii, straiele, casele, viata de zi cu zi din trecutul nostru. Pentru ca parte din copilaria mea este de-acum numai acolo, la muzeu. Capisterea, lada de zestre, asternuturile in late, tastul, ulcioarele, ciurul, razboiul, toate toate miros a copilarie. Deci a fericire. Eee, si muzeul asta din Sibiu este asa ca un satuc intr-o padure. Un satuc cu case de oameni gospodari. Curate, ingrijite, nealterate de nou. Daca inchizi ochii s-ar putea chiar sa auzi cocosii cantand, focul trosnind sub tast, painea crescand in capistere. Le explicam, le povestim. Eu sunt cu peruanii, cu italianca si cu olandeza. Aceeasi procedura ca la foc. Engleza, spaniola, maini. De atata povestit si intrebat, ne pierdem de restul grupului pe care il caracteriza punctualitatea. Noi, cu capu' in nori. Çap in nori, cap in nori. Dar stomacul e deja ancorat bine de tot in foame. Pai, Romanian food, vorba lu' Bobonete. Nu, nu i-am dus la Mc. Am mancat la restaurantul din mijlocul muzeului. Grupuletul asta, cu care ma pierdusem eu, deschis. Au incercat omuletii de toate: sarmale, fasole cu ciolan, mici, varza calita, tochitura, mamaliga. Le-a placut. Pe cuvant. Am vazut cu ochii mei cum isi lingeau buzele.

Dupa asa masa dietetica, hai la pas prin Sibiu. Sa vedeti si voi Pietele, Podul, sa simtiti istoria. Imda. Hai mai bine du-ne sa ne cumparam suveniruri. Oooo, Gizas si Hesus. Magnetei ca mine? Nuuu, vrem asa ceva deosebit. Ne invartiram. Tinui cu ei in loc sa tin cu economia tarii mele. Nu ii lasai sa isi ia tepe si sa isi cheltuie banii pe chinezarii traditional romanesti. Mancaram kurtos si bauram bere de-a noastra. Facuram poze ca sa aiba amintiri. Facuram schimb de adrese de e-mail. Promiseram sa ne vizitam. Pe drumul de intoarcere ne-au cantat ei. Cantece de-ale lor. Si ei sunt pasionali. Si canta din tot sufletul. Pentru mine excursia s-a oprit aici. Ei au mai avut inca doua zile de trait liberi, pe munti romanesti. Cred ca le-a placut. Si cred ca or sa mai vina.

Pentru mine, weekendul international a fost ca o gura de oxygen, de normalitate, de confirmare a faptului ca vorbele nu sunt totul in comunicare. Ca daca exista deschidere, flexibilitate, modestie, toti avem de invatat. Si ne putem ajuta reciproc sa crestem. Indiferent ca venim din colturi diferite ale Brezoiului, Olteniei, Romaniei, Europei, lumii.

PS: in speranta ca asta nu va ajunge niciodata la urechile lui Murgu, a fost unul dintre primele trei cele mai faine weekenduri la Odai. Chiar si fara calarie.
 

Niciun comentariu: