Odaile Andreei

Se facea ca eram pe la inceputul minunatului an 2014. Prin primavara, asa. Aflandu-ma in plina glorie carieristica, ca sa nu ma plictisesc, ma gaseam si in plina criza existentiala. Chestii de genul „ce caut eu in viata mea” si, mai ales, “tu de ce nu esti in viata mea”. Na, bun. Ca sa nu ajungem la spitalul acela cu nume de nota a elevului eminent (doar stim ca 10 era nota profesorului…cel putin pe vremea mea, maica!), tot cautam diverse moduri de refulare din perfectiunea vietii mele de pitzi corporatista.

Si da-i si cauta, si da-i si cauta din zori si pana seara mai ceva ca voinicul din poveste. Acuma, voinicul din povesti avea mereu un buzdugan, cativa aliati pe care ii gasea pe unde nici cu gandul nu gandea si un cal. Buzduganul l-am scos din ecuatie, fiind mai degraba adepta armelor venite din vorbe sau a vorbelor arme. Aliatii…hmmm, grea decizie: cine o fi de partea binelui, cine o fi in rol negativ. Sa cautam. Pai da, dar unde? Cum unde, mai pitzi corporatista? Pe net, normal. Pe netul corporatiei.

Bine. Si cum sa procedam? Pai hai sa vedem pe unde se mai plimba romanasii, colegi sau nu de metrou cu tine. Si uite asa, tot sapand sa vad pe unde isi mai poarta unii si altii trolerul, ajung la fetele de la Viajoa. Care povesteau despre planurile lor de calatorii pe anul respectiv. Imi arunc amandoi ochii, in fuga dictata de deadline-uri impuse de fisa prostului, peste propunerile lor. Citesc in diagonala si inima porneste la galop cand dau peste excursia din august pe Valea Lotrului.

Sa ne intelegem: la mine in familie, sora-mea a fost omul muntelui, ea cu bocancii, conservele, rucsacul, hainele spalate - vorba cantecului - la rau, visinata in sticluta, cortul, refugiile montane, dus in rau (sper ca nu a poluat prea mult), trasee lungi de ore si ore in care ii iesea sufletul iar cand ajungea pe varful muntelui i se asternea un zambet tamp pe chip (asa reiesea din poze). Eu, exact cum ma autodefineam un pic mai sus, mai mult stilul pitzi de mall: cel putin pensiune de tashpe margarete, cu baie proprie si prosoape schimbate zilnic, cu mancare gatita de altii, cu troler, cu serviciu de cleaning, cu trasee lungi facute de masina (cu mine in ea).

Sa ne intelegem 2: in vremea copilariei mele ataaaat de indepartata déjà, eu iubeam doua suflete: nu, nu pe mama cum iubeste orice muritor de rand. Nu, nici pe sora-mea cum ar reiesi din faptul ca vorbesc atat de des de ea. Nu, domne, eu il iubeam pe negricel. Pe Black Beauty. Aha, calul. Fix el. Nu era episod pe care sa il pierd. Traiam, ma jeleam, zburam cu el pe campii. Basca, o data, mai obosita fiind, in genericul de la Tezaur Folcloric (stiti voi care, ala cu minunatia de cal) m-am vazut pe mine si pe Black Beauty. In loc de o subtirica si un alb, o grasunica si un Negru. Si sufletul nr.2, pe Michaela. Quinn. Doctorita de la tara, de. Doooamne, cum era ea intruchiparea carierei perfecte, a vietii splendid implinite. Domne, si cum calarea… Aloo, despre cum calarea calul e vorba. Era ceva asa….de vis.

Avand in vedere cele mai sus expuse, cred ca e limpede ca eu ma visam fiind un ceva important care salveaza vieti, oameni, planeta. Ceva. Orice. Dar nu oricum. De pe cal. Cand nu ma credeam vreo Maica Teresa, ma visam jocheu prin concursuri internationale de sarituri peste obstacole. Sarituri de pe cal, nu asa sarituri de pe picierele din dotare, ca asta facem toti zi de zi. Nu mai stiu exact daca am exprimat cu voce tare aceasta dorinta sau era doar o traire interioara. Cert e faptul ca, in loc sa fiu pe podium, sunt la etajul 3 intr-un business center in Pipera. Si, ca sa mai linistesc frustrarile si sa imi demonstrez ca sunt antitalent si nu as fi avut nicio sansa, m-am hotarat sa ma duc in excursia asta.

Excursia, destul de bine descrisa. Adica, puteai sa iti faci o imagine cam ce urma sa te astepte la destinatia finala. Eu, luata de val, m-am pregatit intocmai: m-am programat la coafor. Doar nu era sa ma duc asa, cu radacinile nevopsite. Ce or sa creada caii? Am facut inclusiv un tratament podoabei capilare ca sa fie matasos si frumos mirositor. Apoi. Mi-am facut unghiile. Toate. Pai cum sa te duci asa cu oja sarita sa calaresti? Si am fost la despadurit. Ca m-am gandit sa nu zgarii bietul cal cu parul meu de pe maini. E adevarat ca Michaela nu prea facea nimic din toate astea, insa eu am tras concluzia ca nu le facea pentru ca nu avea unde. Si statea si cam prost cu finantele ca, na, avea 3 copii de crescut.

Dupa pregatirea fizica (acum imi amintesc ca parca fetele scrisesera si ceva de forma fizica pe care eu am reinterpretat-o cum fac concurentii de la show-ul ala cu prajituri), a urmat pregatirea bagajului. Zic: sa imprumut un troller mai mare de pe la vreo prietena mai avuta. Cat pe ce sa nenorocesc o colega care era gata sa isi sacrifice Samsonite-ul ei ptr fericirea mea in varf de munte. Noroc ca a intervenit jumatatea mea mai experimentata. Sora-mea, adicatelea. Care a zis: “las’ ca iei rucsacul meu”. Vaaaai, oripilare maxima. Cum rucsaaac? Pai cum imi pun eu rochitele? Nu se sifoneaza? Nu uit privirea sora-mii: “auzi, sa nu iti faci bagajul pana nu ajung eu. Ca as vrea sa te ajut!” Nu prea intelegeam eu telul ei, dar am zis sa nu stau in calea fericirii ei si sa se nasca frustrari.

Long story short: nu m-a lasat invidioasa pamantului sa imi iau decat o bluza cu ceva floricele brodate. A zis: “asta o iei pentru confortul tau psihic ca de ajutat nu o sa te ajute la nimic.” In rest, plictiseli de genul: pantaloni lungi, tricouri, sapca, crema de soare si servetele umede. La servetelele umede i-am zis plina de intelepciune: “astea-s pentru demachiere”. Mi-a zis: “astea-s pentru dus”. Nu am prea inteles eu atunci. Si se pune pe rulat tricouri. M-am albit. Tricourile mele, perfect calcate, la dunga, erau rulate ca placinta lu’ mama. In ele a bagat sosetele. Pe deasupra bluza de pijama. Aaaa, pijamalele alea de mi le-a luat mama sa nu racesc la spinare, nu alea achizitionate cu multe sacrificii de la Victoria’s Secret si pe care mi le si imaginam purtate in varf de munte.

“Hai sa vedem cum sunt bocancii”, zice ea uitandu-se oarecum hopeless la mine. Pai, zic, imi luasem niste tenisi cu danteluta. O frumusete, negri, veneau de vis. Din privirea-i plina de inteles, am dedus ca pica treaba cu tenisii. M-am pus pe cautat bocancii. I-am gasit pe fundul lazii de zestre ce o pregateam pentru viitori-mi copii. M-am cam strambat cand i-am vazut  dar, pana sa ii fac eu pierduti si sa ma dau lovita in aripa, sora din dotare era déjà cu ei in mana, incantata toata “perfect, exact astia iti trebuie”. “Stii”, incep eu o ultima incercare, “cred ca o sa imi fie cald rau”. Intre noi fie vorba, eu ma gandeam numai la minunata oja marsala pe care o aveam pe unghii. Se uita la mine si imi raspunde scurt “o sa iti fie tocmai bine”.

In fine, eram aproximativ gata. Stiu ca sora-mea mi-a mai dat si sacul de dormit, desi ii explicasem ca eu sunt usor claustrofoba si mai bine fac turturi decat sa stau asa ca sarmaluta, inchisa intr-o patura. Si ne-am ciondanit si referitor la pelerina de ploaie. Aci, pe buna dreptate. Avea o gluga care era clar ca o sa imi turteasca frumusete de par coafat si vopsit recent. Nu vroiam sa iau nici lanterna frontala, ca mi se parea ca am fata de miner si nu imi scoate ochii in evidenta cum ar trebui. Au mai fost duse negocieri dure cu privire la peria rotativa, parfumul, acetona, cerceii care, din punctul ei de vedere, nu aveau ce sa caute in bagaj. A castigat ea. Detasat. Am reusit sa scap cu un glos de buze, doar pentru ca nu aveam strugurel.

A sosit si ziua marii aventuri. La munca mi se urasera de la “sa ai grija de cal” pana la “imi dai sms daca trebuie trimis SMURD-ul dupa tine”. Toata lumea statea pe margine si privea spectacolul ce ma avea drept protagonista. Tind sa cred ca se faceau si pariuri. Referitoare la cat o sa rezist acolo, daca o sa am curaj sa incalec, unde o sa dorm si tot asa. Ca sa fiu sincera, inclusiv eu facusem un pariu cu mine.

Ajung in Piata Victoriei. Nu cunosteam pe nimeni. Mai ajung si prima (a naibii punctualitate) de ma gandeam ca nu oi fi inteles eu bine unde trebuie sa ne intalnim. Sau ora. Sau ziua. Dupa vreo 10 minute de asteptat cu rucsacul in spinare (asa credeam eu ca e fancy, sa il tii in spate ca sa fii intr-adevar om de munte), se iveste un cineva care parea ca se indreapta spre munte. Avea un rucsacel mititel, inghesuit, de care atarna o pereche de bocanci. Initial, am zis ca are o sora ca a mea. Pe urma, mi-am dat seama ca el este “sora”. Cu inima cat un purice si spinarea facuta varza, ma duc sa intru cu omu’ in vorba. Mai o taina, mai o gluma, incepura sa se lege discutiile. Si sa apara si restul de oameni. Unii mai punctuali, altii mai distrati. Ne impartiram pe masini si porniram. Drumul pana la Brezoi, de vis. Vorbeam intr-una. Trei dintre noi. A patra persoana ne-a intrebat doar daca noi ne cunosteam dinainte ca parem foarte friendly asa.

Ajungem la Brezoi. La iesirea din oras, facem stanga si intram pe un drumulet de tara. Incet, incet, incep peisajele. Si drumul devine forestier. Ne indepartam de civilizatie. Auch, cine ma puse pe mine sa vin aci in mijlocul lui nicaieri… La un moment dat, se opresc masinile. Am ajuuuns? Ma uit cu usoara disperare in priviri. Nu, nu, aici mutam bagajele in masina de teren a lui Mircea. Aaaa, pfiu, ce bine. Cine-i Mircea? Sigur nu fuge cu bagajele noastre? Nu, nu, Mircea e omu’ cu caii. Aha, bine, cool. Sa le mutam si sa mergem mai departe. Tocmai ce incepusem sa ma mai relaxes. Hai, domne, cat poate sa fie de rau?

Ne oprim 2. Acusi ce mai mutam? Nu, nu mai mutam nimic. Am ajuns. De aici mergem pe picioare. In fata masinii se intindea un drum forestier, un picusor abrupt. Zic: “hai ca pot”. Pornesc sprinten spre inainte. Nuuuu, duduia blonda!!! Ma striga un coleg. Pe aici. Aici insemna un bustean rasturnat peste un raulet. Ce face? Imhm, peste bustenelul asta trecem in sir Indian. Doamne, iarta-ma, ca n-am stiut ce fac. Alexandra, primul ghid pe care l-am cunoscut, o manuta de om, sprintena ca o caprioara de munte. Tup, tup, din doua miscari trecuse puntea cea grea. Zic “hai sa trec si eu, sa nu ma fac de bacanie p-aci. Cat sa fie de rau? E un raulet, iar busteanul e la 1 metru de pamant”. Am inchis ochi si am dat-o inainte cu Tatal Nostru. In fata colegilor eram cu glumele garla si cu gura mare, in mintea mea era ceva de genul “nu uita ca nu porti pampers, nu uita ca nu porti pampers”. Ajunsei cu bine peste 2 metri distanta.

Tot cautam din priviri cabana unde o sa dormim. Alexandra zice “urcam 10 minute si ajungem”. Asta cu urcam fu atenuata doar de aia cu 10 minute. Sa urcam! Dupa maxim 20 de metri, incepui sa gafai. Nu ma las, zic, nu ma las. Hai ca nu mai e mult. Grupul era déjà la masa cand eu parcursesem din cele 10 minute 1 jumate. Cred ca si frica sa nu ma manance vreo vietate p-acolo m-a ajutat sa ajung in motul dealului. Ma si gandeam la stirile de la ora 5: “tanara speranta a corporatiei bucurestene, demna reprezentanta a cartierului muncitoresco-corporatrist Pipera, proaspat vopsita, coafata si manichiurata cade prada unui iepure de camp pe un deal in Brezoi si moare de spaima, imaginandu-si ca va fi devorata de vreun urs”. Cum sa mori in halul asta?!

Ajunsei. Fresh pres. Mai mult pres. Parul meu coafat si indreptat era acusi ca o matura din cauza naduselii urcusului dealului. Aveam bataturi la calcaie, deci ma descaltai si pusei slapii. Intrai in Odaie. Mirosea a lemn. Si a lana de oaie. Pe jos presuri. Cam ca la bunica-mea. In mijlocul Odaii o masuta de lemn, scaunele de lemn. Intr-o parte doua canapele. Ma gandeam cum or sa tina cele 70 de kile ale mele canapeluta aia asa firava. Imi luai inima in dinti si urcai la mansarda. Frumos asezate, ne asteptau pe podeaua de lemn si ea 7 saltele. Ca sa nu cada lumea de la apa plata cu lamaie, pe marginea cararii de la picioarele saltelelor era asezata o barna. Care servea si drept dulap pentru cei care simteau nevoia sa isi scoata rochiile din troller.

Ma opreste din vizita bipaitul telefonului. Il scot din buzunar. Era si el frant de oboseala.  5 mesaje. Toate care ma intrebau cand sa vina sa ma ia. Hm, rautacisme si lipsa de incredere in abilitatea mea de a ma adapta. Decid sa dau ignore si sa merg mai departe. Ies dupa vreo doua ore din Odaie si ma indrept spre Odaia de sus unde lumea déjà facea ceva. Nu imi era foarte clar ce. Ia si urca. Din nou. Ma tot uitam sa vad caii. Caii, nema. Taci, zic, ca sunt in grajd. Ajung in dining. Adica, locul de servit masa. Adica sub doi pruni, o masuta de lemn cu doua bancute din acelasi lemn. Imi aduce aminte de pomenile care se fac la bunica-mea la tara. Mai la dreapta de masa stau doua pirostii. Pe care se gateste. Un fuuum care parfuma cam tot ce intalnea in drumu-i facu repede cunostinta cu pletele-mi a ulei de par mirositoare.

Daca tot eram la capitolul sa facem cunostinta cu locul sau pe principiul ia tot socul dintr-o lovitura, ma hotarai sa vad care e treaba si cu buda si cu dusul. Buda ca la bunica-mea de asemenea (biiine, mi-a luat juma de zi sa inteleg care e treaba cu galeata de rumegus de langa si la ce si cum trebuie folosit rumegusul respective…ca in Bucuresti este rezervor cu apa, nu galeata cu rumegus). Dusul…asta sigur a fost facut pentru repararea celor care au problem cu imaginea de sine. Adica, vrei sa fii curatel, treci peste pudibonderii inutile de genul “vaaai, cum ma spal asa in vazul tuturor? Ca nuielele astea impletite ascund fix cat ascundea frunza in Rai”.

Hai, lasa, nu o sa mori 4 zile. Il mai stii tu pe Bear Grylls? Ca ti-ai petrecut cu el atatea seri… Cu gandul acesta automotivational, ma duc sa ajut si eu cu ceva. Sa punem masa, sa bagam un lemn in foc, ceva. Mircea, omu’ cu caii zice: “hai sa mancam si pe urma om mai vedea”. Hmmm, straniu personaj si Mircea asta. Cu mustatile lui rasucite si cu ochii aia de vultur, cu naturaletea asta aproape obraznica a omului simplu, deschis, fara masti. A omului de munte. Sa-l ascultam, totusi. Ca e gazda. Cand sa ne asezam la masa, in farfurie mancare de fasole verde. Nuuu, ca se pare ca provocarile nu se termina asa usor. Eu nici batuta nu mananc fasole verde. Acusi, de foamea de la urcarea dealului, de rusinea omului care rupsese din gradina lui fasolea, de frica de a nu mai avea altceva de halit, nu stiu de ce, dar am mancat. Mai analizam cu coada ochiului grupul, gazdele si cautam caii. Degeaba.

Daca tot nu vedeam caii, sa ma pun pe analiza de personaje, zic. Fetitele astea doua, Alexandra si Mariuca, fetele omului cu caii or sa ne fie ghizi. Ba, ma lesi? Doua fetite de 12,13 ani or sa ma invete pe mine sa calaresc? Vaaai, Andreea, credula mai esti uneori si uite unde ajungi. Si Gigi? Cine o fi Gigi? Ca tot aud vorbindu-se de ea si ea nicaieri. Bogdan asta o fi baiatul omului cu caii? Si oamenii astia noi? Ai mei cu care ma rasei in masina par de treaba. Astelalti par cam increzuti. Sa vedem ce le poate pielea. Dar caii? Unde or fi caii? O fi teapa? Ne-or fi adus aci ca sa ne dea hrana la lupi?

Pe fondul acestor framantari inteligente, ne prinse inserarea. Se lasa cu foc de tabara si cu povesti. Asa aflai ca Mariuca are 21 de ani, iar Alexandra 19. Vaaaai, cat sunt de batrana! Tot asa aflai care e treaba cu caii. Caii nu sunt inchisi, sunt tinuti liberi. Cum liberi? Ca in reclama la Marlboro? Ca aia pe care ii vedeam eu din Mocanita din Maramures si credeam ca sunt salbatici? Fix asa. Se lasa cu friptura la disc si cu vin rosu. Nu stiu in ce moment, incepui sa renunt la pitiponceala. Si sa imi aduc aminte de copilaria la bunici. Care a fost foarte tare: cu painea facuta in tast, cu mancarea facuta pe foc, cu buda in fundul curtii si cu dusul la lighean, cu dormit in pat cu pisicile (uitai sa mentionez ca ii cunoscui si pe cei doi caini ai omului cu caii: Igor si Brutus), cu invelit cu paturi din lana de oaie si calcat pe presuri tesute din carpe, cu aceasi simplitate a omului de la tara, inconjurata de normal si curat.

Mai aveam de trecut un singur hop: dormitul la gramada. Ma gandeam: daca sforai, daca vorbesc in somn, daca ii dau vreuna vecinului de saltea, daca ma sufoc in sacul ala de dormit, daca or sa imi intre urechelnitele in nas? As putea sa le desfiintez de cele mai sus enumerate daca mi-as aduce aminte de ceva. Am dormit bustean. Nu m-am sufocat ca de asta pot acusi sa va scriu, cu urechelnitele am facut un pact: “ne pipaim si atat”, vecinul nu prea aveam cum sa il lovesc impachetata ca o sarmaluta, de sforait cred ca n-am avut loc de altii iar de vorbit imi propusesem ca la prima participare sa ii las pe altii sa vorbeasca, eu sa fac o impresie buna nu de o vorbareata neobosita dar obositoare.

Si se facu dimineata. Cand ajunsei in curte, miracol. Caii. Adusesera caii. Incepui sa ma invartesc printre ei. Mircea ne spunea mereu: sa nu va fie frica de ei. Primul care sarea in ochi, prin marime si culoarea exceptional de puternica era Bongo. Un cal mare, de un maro intens, care venea de fiecare data cand intindeai mana. Al doilea care mi-a atras atentia a fost calul de culoarea vantului sau asa cum imi imaginez eu culoarea vantului (gri cand e nebun, alb cand e moale). Aveam sa aflu mai tarziu ca este si capetenia, Murgu Alexandrei. Cel care a facut prima baie in tarana a fost Fulger. Mi-a placut sa vad cum un animal atat de mare se poate juca exact ca un catel (am avut tendinta sa merg sa il mangai pe burta…cred ca doar spiritual de conservare m-a oprit). Am observant incet incet si fetele: Paco mi se parea blajina, Dochia roscata un pic smechera, Sasa parca era calul din genericul la Tezaur Folcloric.  

 Hai ca se intrevede un licar de speranta! Ne echipam si mergem la Academie. Academia e un fel de cancelarie, unde profesorul vorbeste si tu taci. Se adreseaza urmatoarea intrebare: “a mai calarit cineva vreodata?”. Se dadea o lupta in interiorul meu, ceva de speriat. Sa fiu modesta sau sa zic adevarul? Sa fac pe prostu’ si sa ii impresionez cand incalec sau sa punem armele pe masa? Cred ca era un post sau ceva. Ca am ales varianta sa spun. “Eu, in manej, de doua ori”. “Bine, tu incaleci pe Murgu”. Domne, ceva bun tot oi fi facut eu in viata asta, de ma lua Al de sus din prima si mi-l dadu dupa chipul si asemanarea mea. Bine, zic. Sa incalecam! Era buna o scarita, sau macar vreo 15 kile mai putin. Ale mele. Calul era cat trebuie. As vrea sa inchideti ochii si sa va imaginati urmatoarea scena: eu, 70 kile, scaritele pana la burta calului, in spatele meu Mariuca (40 kile cu tot cu cal) ajutandu-ma sa incalec. Mai stiti aia cu “fetitele astea or sa ma invete pe mine…” Ia d-aici! Inghite-o p-asta!

In fine, in sa. Ooo, Gizas! Parca in manej nu era asa greu. Fetele strigau ceva de genul sa controlam caii. Imhm. Sigur ca da. Noroc ca mergeau in linie, unul dupa altul si ce facea unul faceau si toti ceilalti. Dupa 10 minute de incalzire, suntem gata sa cucerim muntele. Teoretic, suntem gata. Daca era pe controlate, cred ca toti o bateam pe nepo la capitolul pampers plin. Dar asa, din vorbe, eram zmeii zmeilor. Pornim. La pas. Vorbeam cu calul ca sa mai uit de frica. Trecem pe o potecuta. In dreapta o prapastioara. Ma gandesc “nu era bine sa fi facut eu macar o scrisoare prin care sa las avutiile?!” O dau cu Tatal Nostru. Sincer, situatia cerea o rugaciune mai puternica, insa nu stiam decat Inger, ingerasul meu si mi s-a parut ca va rade tot Cerul de mine.

Cand mai incepusem sa o las mai usor cu tremuratul, zice Mariuca: “acum vom urca pe munte”. “Mai fetita, mai Mariuca, ma, tu stii in ce ne bagi? Cum sa o luam asa pieptis pe munte?” O intreb: “descalecam?” Ea, saraca, traumatizata de cat ne luase sa urcam la venire delusorul, zice pe repede inainte si pe nerasuflatelea: “nu, nu, urcam cu caii”. “Pai, si pe unde? Ca nu e nicio potecuta. Plus ca mai e si o groapa aci de seamana a sant”. Mariuca se uita, zameste smechereste si imi raspunde in stilu-i caracteristic: “stie Murgu ce are de facut. Tu, doar tine-te in sa”. Imhm, doar. Pana sa ma mai apuc eu de Tatal Nostru, Murgu sarise déjà cu blonda in spinare. Gizas, ce senzatie! Parca as mai vrea o data. Nu e timp de repetat. E timp de invatat altele noi. Am inceput sa mergem pe poteci pe care singura, pe jos, pe picioarele mele, nu as fi avut curaj sa merg.

Dupa prima zi, cand ne-am intors la Odai, am descalecat. Ma dureau dupa cum urmeaza: ochii pentru ca ii tinusem trei sferturi din timp inchisi, picioarele pentru ca le stransesem pe burta lui Murgu ca intr-o menghina, palmele de la cat stransesem darlogii, bratele de la cat statusem de incordata, fundul pentru ca in loc sa ma misc odata cu calul ma miscam in contratimp, spatele si niste muschi pe care nu stiam ca ii am, limba in gura de la atatea cruci, degetele de la picioare si talpile de la cat apasasem in scarite, gatul pentru ca statusem intepenita sa nu vad prapastiile. Atentie! Prima zi am facut doar un pas. Toate astea au fost la pas. Si mie mi se parea ca sunt déjà calaret cu acte in regula si ma intrebam cand voi invata sa sar peste obstacole. Cu tot cu cal.

In dimineata urmatoare a fost nevoie de urmatorul arsenal pentru ca eu sa mai pot incaleca: un om care sa ma impinga, un altul care sa ma traga, vreo doi care sa tina calul pe care se pare ca il dureau tot atatea ca si pe mine, o scara din aia pe care o folosesti ca sa te urci pe casa, inca vreo doi care, in loc sa ma sprijine fizic, faceau poze defaimatoare si radeau cu gura pana la urechi (s-ar putea totusi sa nu fi fost zambete ci, mai degraba, ranjete cauzate de aceleasi trairi). Cred ca ar fi fost mai simplu cu o macara. Avand insa in vedere ca déjà eram in clasa intermediari (sau, mai cinstit recunoscut, pentru ca imi era frica de penibil), am strans din…si din dinti si, cu un avant dat doar de promisiunea de a vedea care era treaba cu pletele in vant ale lu’ tanti doctor Quinn, m-am aventurat in ziua 2.

20 de minute am cautat, 19 minute si 39 de secunde fara success, sa ma misc odata cu Murgu. Pai normal ca nu mi-a iesit, ca eu eram cu ochii pe cer ca sa nu vad potecuta ingusta si prapastiile. “Ce naiba, ieri am fost tot pe aici. Dar parca ieri poteca era mai larga, prapastiile mai departe, cerul mai albastru, iar eu mai tanara. Dar oare de ce m-or durea pe mine unghiile?”. “…si ne ridicam in sa”. “Staaaai, ca ma pierdui in sirul introspectiei si nu mai fusei atenta la ce zice Mariuca aci. Cum e cu ridicatu’ in sa cand eu caut disperata un super glue ca sa lipesc mai bine de sa? Cum sa ma imping in genunchi cand genunchii sunt mainile cu care eu ma tin disperata de burta calutului? Si, cum vine aia sa nu ma mai tin cu mainile de sa?” La intrebarile acestea disperate, de om aflat pe firava granita intre frica si hai sa vedem cum e sa alergi, imi raspunde acelasi ghid sugubat: “vom invata trapul”.

Trap, trap, trap… Unde am mai auzit eu asta? Parca pe la dansatorii de flamenco. Nuuu, aia sunt cu trop, trop, trop. Ne-o invata sa si dansam? Sa ascult mai atenta. “O sa invatam aici, pe valea asta, sa facem trap. Aveti grija la pozitia pe care o aveti in sa, nu va speriati ca nu gasiti ritmul de la inceput. Incet, incet, miscarea o sa devina naturala si o sa alergati in acelasi timp cu calul.” Aha, carevasazica, o sa alergam. Descalecam si alergam pe langa cal…nu prea are sens. Ca el are 4 picioare. Cand o sa ajung eu sa am acelasi ritm cu el? Si care e treaba cu pozitia in sa? Pai, daca alerg pe langa el, ce treaba mai are saua? “Si, cel mai important, sa va folositi de scarite” Aaaa, ma prind cu mana de scarita si alerg pe langa Murgu. Limpede ca cristalu’. Ca cristalu’ de limpede pana zice Mariuca: “incercam mai intai trapul asezat”. Aici, déjà, logica mea care pana acusi unise pe si de sau si pe sau de si, incepu sa fumege. Recapitulare: pozitie, sa, ritm, alerg cu calul, scarite, asezat. Pai ori alergam, ori stam? Sau, calul alearga si eu ii fac galerie? Sau cum?

Pana sa ma dezmeticesc eu care cum si in ce fel, simt ca pasul lui Murgu nu mai e pas. E un fel de dans pe patru picioare. Ce cred eu ca vedeau cei din spatele meu: o faptura divina care isi unduia trupul pe acorduri neauzite, cu pletele fluturande, cu miscari exacte si gratioase. Vaaai, dar ce e sacul acela cu fata de cocoasa de dromader care sare pe faptura divina cum sare puricele pe catel? Aaaa, e Andreea. Care a auzit ce a spus Mariuca, dar n-a ascultat nimic. Ia priviti cum se ridica ea in scarite la cinci minute dupa ce bietul cal a terminat trapul si a intrat in viteza de pas. Si ce pozitie de copac traznit in varf de munte si salcie leganata de vant are ea in sa. Si oare, de ce l-o trage de par pe bietul cal? S-or fi certat? Raspunsuri la rautatile de mai sus: ma ridic in scarite imediat ce le gasesc, ca luata fiind prin surprindere de viteza cu care Murgu executa comenzi pe care eu nu le rostesc, mi-au fugit picierele din scarite. Si acusi le alerg sa le prind. Si, da, batea vantul, de aia ma balanganeam in sa ca un betiv in drum spre casa. Nu pentru ca n-as avea echilibru. Fizic. Ca din ala emotional, recunosc deschis cu mana pe inima ca nu am. Si nu, nu il trag de coama. Am vrut doar sa ii fac freza ca sa dea bine in pozele facute de natura pentru panoul cu “asa nu”.    

Dupa vreo putine cateva alte incercari (vreo 50 asa), mie mi se parea ca sunt gata de dresaj cu cai. Aveam impresia ca e o comunicare intre mine si Murgu, mai ceva ca intre un copchil si muma-sa prin cordonul ombilical. Ma vedeam, intr-un mod cat se poate de obiectiv, ca fiind la un pas de cascadorii pe, pe sub, pe langa, printre cai. Mi se parea totusi putin ciudat cum eu ma opream din miscarile de trap la vreo trei minute dupa ce Murgu termina de odihnit, mancat, baut apa, schimbat ochiade cu mandrele din interiorul sau din afara hergheliei. Insa treceam destul de repede peste aceste rationalisme menite a-mi stirbi increderea in capacitatile mele de cascador in devenire. Mai aveam ceva semne de intrebare referitoare la sa…care parea ca e din ceva material din ce in ce mai aspru. Si, cum eu eram, in ochii mei, intr-o comuniune om-cal perfecta deci ma miscam in acelasi timp cu calul si, deci 2, nu aveam cum sa ma lovesc cu toata puterea cu partile moi de sa, era clar ca fusesem sabotata. Cineva trebuie ca mi-a schimbat mie saua si mi-a dat una cu batator automat. Si nu batator la cap…

Dupa vreo sase ore asa, ghidul sugubatul zice: “haideti sa declaram inchise lucrarile pe ziua de azi si sa ne indreptam spre casa”. Imi amintesc ca noi am dat din cap tamp. Atat mai puteam. In plus, si datul ala din cap s-a facut cu mari sacrificii. Si dureri. Si am luat-o agale spre casa. Da. Agale noi, calaretii. Caii, cum simteau ca se apropie casa, cum se grabeau. Noroc cu Mariuca cu ochii de vulture care isi controla caii din tonul vocii. Acuma, si norocul asta cat sa tina. Zice ghidusul ghid: “haideti aici, pe ultima 100 de metrisori, sa mai repetam putin trapul ca sa va intre bine in cap.” Eu cred ca ea a vrut de fapt sa fie sigura ca nu prindem greu si uitam repede. In fine, cu zambetul laaarg si cu increderea pana dincolo de nori, vorba lu’ nenea Bitman, pornesc in trap. O jumate de secunda, 100 de centimetri. Dupa care Murgu ma prezinta, fara prealabile pregatiri, galopului. “Buna ziua, buna ziua, salcia ranjitoare – galopul, galopul – salcia ranjitoare.” Pentru ditamai 20 de secunde intregi, mie mi-a stat inima. Am uitat care e treaba cu viata: inspiri, expiri, inspiri, expiri. Stiam doar atat: sa mor glorios, sa mor glorios, sa nu cad ca un sac ce ma regasesc, sa fie ceva spectaculos. Nu stiu cum am ajuns la poarta casei, nu stiu cum am descalecat. Stiu insa ca mie imi iese tremuratul genunchilor mai bine decat ii iese lu’ mama tremuratul piftiei de Craciun.

Vreo doua ore mai tarziu, tot ce reusisera cei din jur fusese sa ma aseze la masa. In rest…zambetul tamp, privirea in gol si intrebarile din capul meu gol si obosit: “ce-a fost asta? Si…cum fac sa repet? Oare sunt vie?” Mariuca, in rol de mama a baiatului care se duce acasa la prietena cu mana in … buzunar: “Andreea, trebuie sa controlezi calul, sa fii pregatita pentru galop (iei o cutie de bomboane, o sticla de vin), nu sa te arunci asa cu capul inainte (doar pentru ca erai prin cartier)”. Vorbele ei ajungeau la mine fix cum ajung discutiile alora de la televizor cand spal vase. In tartacuta mea, un cor de voci, un fel de galerie a unei echipe de fotbal, striga sacadat: sa nu vi-na mai-ne, sa nu vi-na mai-ne. Pe sistemul sa ne hotaram ce vrem ca mai alaltaieri vroiai sa pleci mai repede acasa, se facu maine.

 Maine a adus cu el sfarsitul aventurii mele. Din prima tura de Odai. M-am pus pe jelit. Am zis mai devreme. Instabilitate emotionala. M-am pus pe bancheta masinii care mi s-a parut inexplicabil de aproape parcata, comparativ cu 4 zile in urma cand aveam impresia ca masina a ramas in Botosani iar eu sunt in Calimanesti. M-am pus pe recapitulat. Asadar, am venit ca o pitzi. M-au batut bocancii inca din prima zi. Mi-am vandut pitiponceala pentru friptura la disc, povesti in jurul focului si simplitatea oamenilor curati. Am vazut lumea de sus. Nu de pe tocuri. Din sa. Am aflat ca am muschi. Nu facuti la sala. Avuti dintotdeauna, dar nebagati in seama. Orgasmul. Poate fi avut si altfel. Decat prin shopping la mall. Viteza. Poate fi prinsa si in alte circumstante decat reducerile la pantofi. Pletele. Pot fi fluturate de vant si altfel decat din decapotabila. Bateriile. Pot fi incarcate prin oboseala, nu doar prin vegetat in fata vreunui film la cinema. Mancarea. Poate fi si facuta cu rabdare. Nu doar pe repede inainte. Caii. Te pot purta pe unde pasii tai de om ingradit de limite fizice sau psihice nu o pot face. Caii 2. Te poti bucura de ei live. Nu doar in Black Beauty. Caii 3. Au grija de tine si in realitate. Nu doar in filme. Sau in vise. Murgu. il ia de departe pe Black Beauty-ul din visele mele. Odai 2014. Inceputul Odailor din viata mea.  

Odaia lui cuptor

Fix la inceputul lunii cuptor, pe o canicula ingalbenita de coduri si spre disperarea lui Busu care urla din toti rarunchii sa stam in casa, feriti de furia unui soare ce isi face doar jobul, insa cu prea multa pasiune, ma hotarasc sa mai incerc o experienta la Odaile vietii mele.

Parca si aud publicul larg, cititorimea inghesuinda: iaaaaar, ma frate, ce ne-ai creierit cu ale Odai? Am inteles, o data, de doua ori, de trei ori, dar pana cand? Si ce naiba mai ai sa tot povestesti, ca doar mergi in acelasi loc, cu acelasi cal, la aceiasi oameni. Sau, colegii corporatristi, cei cu mintile setate pe cifre: cat te platesc pe tine oamenii aia ca sa tot scrii despre ei? Daca ar fi asa simplu si s-ar rezuma toate in viata la bani, daca viata ar fi o matematica pura, as ramane clar fara cuvinte si nu as mai putea sa bat campii p-aci. Cum insa nu-i asa, cel putin in viata mea, sa lasam cuvintele si povestea sa isi urmeze firescul curs.

In prima vinere din iulie, undeva in cartierul piperistico-muncitoresco-corporatist, fix in fata cladirii pazite de bodyguarzii care o lasa pe Andreea Raicu sa treaca, era o usoara vanzoleala. Alta decat cea provocata la fiecare juma de ora de piperistii viciati si afumati de tutun. O creata ca un spic de grau, o copila sprijinita de o tentativa de copac, o palariuta cu un rucsac mai mare decat ea si o duduie frematanda de organizare se uita luuung in zare. Lung pret de o cladire, ca atat reusesc sa vada. Asteapta cu inima in stomac sa plece intr-o aventura. Sa descopere munti, oameni, locuri, flori. Si, mai presus de toate, cai.

Hai ca apare si automobilul ce va sa le fure vietii corporatiste pentru a le reda naturii. Privit din afara, duduile par ca urmeaza a–si petrece urmatorii 10 ani in salbaticie. Daca ar fi sa ne luam dupa bagaje, mancare, bautura, emotii. Na, aparentele inseala. E vorba de un weekend. Ce vine in cutie de cadou pentru vreo doi participanti, in cutie de reinviere a amintirilor din copilarie pentru vreo doi altii, in ambalaj de muza pentru un fotograf pasionat, sub semnul odihna fizica si psihica pentru vreo inca alti doi norocosi. Fiecare manat in lupta de alte idealuri, fiecare cu asteptarile lui. Influentate in mod obiectiv, normal, de scrierile si descrierile mele.

Pornim. Privim cu un ranjet malefic miile de corporatristi pentru care saptamana nu s-a incheiat inca. Si pentru care weekendul nu inseamna libertate. Nici haiducie. Ce bine ca atunci cand s-a impartit norocu’ nu am fost dusi la lucru (in ciuda cantecului). Cu cat ne apropiem mai tare de autostrada, cu atat se largeste corsetul mai mult. Respiram. Facem planuri. Ne cunoastem. Incerc sa ii prezint unul altuia folosindu-ma de cele doua lucruri pe care le au in comun: eu si Odaile. Am emotii. Dincolo de faptul ca, fara vrerea mea, m-am transformat in organizatorul weekendului, imi doresc tare sa le placa. Sa inteleaga si sa simta ce se intampla la Odai.

La iesirea din al mai capitalist dintre orase ne reunim. Suntem toti. Si suntem gata. Drumul curge lin. Depinde de masina. Intr-o parte se vorbeste calm, asezat, potolit, domol. Se si cucaie un pic. In cealalta e galagie mare, se rade mult, ne calcam pe cuvinte. Numai muieri. Nevorbite de vreo luna asa. Se face plaja. Pana la Pitesti unde ne mai completeaza un suflet de om. Sau pui de drac. Galagia e si mai galagioasa. Hohotele sunt si mai cascadate. Cuvintele sunt si mai multe. Ne oprim din plaja. Ne-am prajit destul. E momentul sa ne si afumam. Si cu tutun. In boxe urla in surdina ceva muzica. De-a noastra.

Ajungem. In parcarea de la Fag. Ne reunim cu doi pierduti care, intru slavirea concediului, au pierdut toata distractia drumului. E ok, nu par prea afectati. De aici urmeaza sa fim preluati. De Super Suzuki. Omul muntelui nu se mai mira de volumul bagajelor. S-a obisnuit. Inghite. Le inghite si Suzuki mic si albastru. Rand pe rand. Pe toate. Ramane loc de trei pasageri. Hai! Care pe jos, care calare pe bancheta? Toata lumea se inghesuie la pe jos. Ce sa faci?! Oraseni care dau cu nasu’ de aer curat. Salvez pe cine pot. Si pe cine se lasa salvat. Restul...la chin. Interesante fetele lor cand au realizat ca nu drumul forestier, drept drept este tinta lor, ci tentativa de drum, pieptis pe munte. Ghinion. S-a strigat bingo.

Pornim la catarat. Se aud doar interjectii. Uau, imh, ioi! Omuletul salvat pare sa guste experienta adrenalinica. Printre dealuri, flori, iarba. Asa musca carausul din distanta. La mii de stele. Am ajuns. Caii se strang roata. Simt ca e rost de ceva. Ceva bun. Si plin de calorii. Ne despachetam. Ne integram in peisaj. Nu e deloc greu. Ne vine natural. Se lucreaza cu caii. Suntem spectatorii privilegiati ai unui numar de dresaj. Si ai unei sedinte foto. Se schimba apoi rolurile. Noi suntem dresati, caii sunt fotografiati. Omuletii mei sunt bine. Asteapta cu nerabdare sa incalece. Dispar usor usor temerile. Lasa loc curiozitatii.

Mutam cartierul de povesti langa foc, la masa de sub mar. Pregatim o masa dietetica. Dietetica a fost apa cu care am spalat mai apoi vasele. Cat despre mancare... ceva bunaciuni de carnuri, acompaniate misterios de vreo cativa cabanosi stilati se bat pentru atentia unor domnite felii de cartofi. Actiunea se desfasoara intr-un disc ce naste muzica unturii sfarainde, pe un foc cu limba ascutita. Spre final, cartofii se predau trupeste unor fasii de branza untoasa contopita la randul ei cu vreo cativa catei de usturoi. Acest triunghi amoros este asezonat cu o salata de rosii, olteneste facuta, careia se daruiesc cateva rosii mai lipsite de pudoare, castravetii cei mai indrazneti, vreo doi ardei flacai. Ce iese? Liniste. Zumzet de furculite folosite in mod nerusinat intru infruptare.

Obositi dupa atata lupta, coplesiti de razboiul cu emotiile, ne asezam la un pahar de bruna, blonda sau fara alcool. Se recita. Omul muntelui recita. Nici dupa atata amar de vreme nu reusesc sa ma insensibilizez. Reuseste omul asta sa transmita dincolo de cuvinte. N-as fi crezut ca poezia poate sa patrunda atat de adanc si atat de repede. Simtind emotia dand navala, se trece pe bancuri. Mai apoi, pe hore, sarbe si alunei. Popularii sunt la lucru. Macar sa nu simtim mancarea aia plina de sanatate. Intr-un moment de mega inspiratie, cineva ne stinge lumina. Se lasa cu onomatopee. Ne inunda un ocean de stele. Pfuai, ce atmosfera! Sau ce romantica Andree! Incet, incet, omuletii incep sa pice. Sunt nerabdatori sa vada ce ii asteapta in cele doua zile ce vor urma. 

Prima provocare. Dis de dimineata, mai voit mai fortat, ochii se deshid. In prag se arata unul cate unul vrednicii calareti. Ziua ne e frumoasa. Le testez starea. Usor adormiti, impinsi tare de nerabdare. Intra toti in hora pregatirii micului dejun. Nu ne formalizam. Suntem pe munte. Se adapteaza. Toti. Fara exceptie. Tot lipsa exceptiei ma minuneaza si cand vine vorba de impartit sarcinii la capitolul bucatareala. Se ajuta, nu se calca pe fisa postului. Se cunosc de 12 ore. Insa comunica. Si colaboreaza. Esti bine, Andreea. Inca mai stii sa iti alegi oamenii din jurul tau. Ne punem haine de sarbatoare, vechi, din lada de zestre a gazdei noastre. Si ne tragem in poze. Asa, ferchezuiti si primeniti cum cred ca erau bunicii nostri in zi de sarbatoare.

Vine momentul pentru care ne-am adunat in curtea scolii. Academiei, mai exact. Spic de grau, sau ghidusul ghid, da instructiunile de folosire a celor sapte cai frumosi. In 15 minute, toata lumea e pe cai. Ii privesc. Retraiesc prima mea data. O auzeam pe Mariuca in fundal, exact cum aud televizorul inainte sa adorm. Insa, in mintea mea era numai: cum naiba fac sa nu cad? Omuletii sunt ok. Gestioneaza bine. Nu le iese comunicarea cu cei care ii vor cara pe aripi de vant, insa se straduiesc. Iesim din Academie. Purcedem la drum. Par stresati: sa faca poze, sa stea in sa, sa reuseasca sa opreasca caii. Le cant. La propriu. Nu ma ia nimeni in seama. Poate doar Murgu. El ma stie deja. Ciuleste. Si cred eu, in felul lui, imi raspunde.

Dupa prima zi, omuletii sunt din poza. Au uitat de temeri. Invata chiar si putin trap. Mai imbratiseaza ei cate un copac, se mai lasa mangaiati de cate o ramura, mai cauta un damb cand sa incalece. Dar sunt toti un zambet. Larg. Natura li s-a daruit in totalitate. Si-a lasat muntii sa le incarce plamanii cu aer, florile sa le inunde nasul, soarele sa ii scalde, stropii de ploaie calda sa ii racoreasca, fragutele sa le potoleasca foamea de lup. Timpul fuge. Lasa in urma lui amintiri de povestit nepotilor. Cu suflete incarcate de bine. Cu poze pe card. Si in memorie.

Ei pleaca. Mie imi vine din ce in ce mai greu sa plec. Trag cat pot. Sa dilat timpul. Aman plecarea. Cu pretul stricarii unor planuri. Nu ale mele. Imi revine inima la loc. Chiar daca e vorba de o noapte. Mai am o seara de Murgu. Mai am o seara de siguranta. De sinceritate. De simplitate. Imblanzitoarea de copite tropainde ne da adunarea. Celor care suntem un pic mai batrani. Si ne provoaca la un galop. Glumesti? Normal ca suntem fix in spatele tau. Alergam. Imda, pentru senzatia asta de libertate profunda merita sa platesti. Orice.

Seara, in jurul focului, alti oameni. Sunt provocata. Sa rup rutina. Si sa mai raman doua zile. Zic nu. Insa samanta a fost plantata. Ma perpelesc in noapte. Ai face asta? Trec peste mustrarile de constinta de a fi stricat somnul a doua omulete. Trec si peste principiile mele de a fi la munca no matter what. Ma trezesc doar pentru a-mi strange in brate omuletele. Ma intorc in odaie. Ma inunda o stare de bine. Stiu ca mai am doua zile. Furate, ce-i drept.  Le traiesc intens. Va trece un pic de timp pana la urmatoarea mea oprire la Odai. Am nevoie sa fac plinul. Poate chiar sa dea un pic pe dinafara.

Ca ma regasesc eu aici, ca imi regasesc copilaria in ochii lui Gigi si in vorbele lui Mircea, ca ma vad pe mine cea care mi-as fi dorit sa fiu in Mariuca si in Anda, pe astea toate le stiam si nu mai e nicio surpriza pentru nimeni. Ca omuletii se vor intoarce obositi, cu zambete inexplicabile, cu povesti si amintiri, cu nasurile prajite, pe astea toate le speram si le vedeam venind. Ce nu ma asteptam a fost ca omuletii mei care aveau un singur element in comun, pe mine, sa comunice asa bine. Sa se adapteze, sa se sudeze asa repede.

M-am inundat de Gigi. M-am incarcat de Mariuca si de Anda. M-am lasat purtata de sentimente si emotii. Ratiunea mea a fost in vacanta. M-a invadat starea de bine a omuletilor. M-au cotropit stari de mai mult decat fericire in galopul nocturn. Sunt dependenta deja. Ma gandesc cu jind la urmatoarea experienta. Visez momentul cand voi intra din nou pe poarta. Si cand Murgu ma va scotoci prin buzunare.

Viata de corporatrist

Miroase a fan proaspat cosit. Si se aude undeva in apropiere un cocos care da trezirea. Pe ulita, tropaitul cailor ridica praf. De dupa dealurile verzi se ridica o bila de foc. Zorii zilei castiga batalia cu ultimele armate nocturne. Incepe o noua zi. La o distanta considerabila, miroase a ciment proaspat incins. Si se aude asurzitor o alarma de smartphone care te scoala si din morti. Pe bulevard, asfaltul este deformat de trolee, tramvaie, autobuze. Dupa blocurile gri sta ascuns si parca mai cere inca 5 minute un soare usor palid si bolind. Noaptea pare fericita sa fuga din campul muncii. Si aici incepe o noua zi.

La un semn, toti vecinii se inghesuie in bai. Baile proprii. Din apartamentele pe care le vom fi finalizat de platit bancii la pensie. Se aude apa si de deasupra si de la parter. Toti incepem la 9. Asadar, avem fix acelasi program. Incepem deja cu deadline-urile. La 7.30 intalnire cu micul dejun. De cele mai multe ori se suprapune cu vreo alta intalnire sau cu vreun call. Ramane in stand by, urmand sa facem follow up. La 8 trebuie sa iesim pe usa. In uniforma corporatista, in culori neutre, cu parul asezat la fir, cu badge-ul mandru spanzurandu-se sau spanzurandu-ne de gatu-ne. Ne pozitionam in asteptare. La tramvai, metrou, in trafic. Toate drumurile duc catre nord. 

 

In tramvai se discuta strategii de vanzare si modalitati de atragere de clienti noi. Acestia sunt corporatristii de Obor. Se analizeaza indicii de calitate si politicile de marketing. Aici protagonisti sunt corporatristii ambulanti care isi au biroul fix in tramvai si al caror obiect de activitate il reprezinta vanzarea de produse mereu necesare si niciodata existente in posetele corporatristelor. Sunt creionate career path-uri si sunt dezbatute planurile anuale de traininguri. De catre parintii corporatristi care, mai ales in perioada de bac sau alte asemenea, devin cei mai implicati oameni de resurse umane.

In metroul nostru ducator de minti stralucite, perfect robotizate, vreo doi trainee discuta aprins pe marginea programelor lor de internship. Ii observa si ii analizeaza de la doua scaune distanta un mentor. Isi noteaza punctual, in agenda mintii, pros si cons pentru dezvoltarea unor astfel de solutii de recrutare in cadrul departamentului pe care il conduce. Costuri reduse cu personalul, robotei mai usor de manipulat. Fresh meat, fresh meat. In picioare, spanzurati de cravate elegante, mirosind a strainezia, doi expati. Vorbesc de dubla impunere si de fiscul romanesc. Nu de bine. Metroul este plin pana la refuz. De gasculite corporatriste. Care isi etaleaza penajul. Proaspat ferchezuit.

Nimeni nu observa ca metroul se opreste intre statii. Unul dintre ai nostri a incercat sa forteze intrarea in Board-ul cel mai de sus. Nu i-a iesit. GM-ul dumnezeiesc nu l-a vrut in management meeting-uri. Ori nu a inteles procedura, ori este un low performer. Va intra in PIP. Sa stim o treaba. Nu incurcam activitatea marii companii Wild World cu o rotita scartaitoare. Si batem la usile boardului doar daca suntem pregatiti. Sa ni se traga scaunul cand sa ne asezam. Si sa avem un feedback 360 nu chiar grozav.

In trafic, lucrurile sunt simple. Fiecare are KPI-urile lui: sa nu lege relatii prea intime, de genul pupat, cu ceilalti corporatristi automobilizati, sa gaseasca metode de optimizare a procesului de sofat, sa reduca termenele de livrare a propriei persoane la plantatie. Pe langa toate acestea, sa isi pastreze focusul pe taskurile zilnice si sa fie un adevarat leader care nu se lasa influentat de frustrarile si atitudinile provocatoare ce vin din randul acestei mari echipe a automobilizatilor piperisti. Sa faca bine sa lead by example, sa respecte ad litteram Regulamentul Intern si nu numai. 

 

Ajungem toti. La 9. Ca noi ne respectam deadline-urile. Ne oprim la covrigarie. Pentru covrigul nostru de toate zilele. Si la tonomatul de cafea. Si intram in uzina. Ne pierdem in business reports. Facem business notes pentru a fundamenta inclusiv ciorba corporatista de la ora pranzului. Vorbim in cifre, bugete, forecasturi. O iesire in oras necesita un intreg plan de afaceri: definim piata, clientii, analizam concurenta, ne descriem serviciile, ne alegem locatia, partenerii, calculam veniturile, analizam planul de marketing. Chiar si cand vine vorba de relatia cu omul nostru, corporatistul care ne inghite acasa, ne straduim sa fim profesionisti. De cele mai multe ori, de carton. Sau antreprenori. In loc sa fim coechipieri.

La pranz, avem lunch break. Mergem organizat, cu normele de health and safety in minte, catre cantine. Vorbim de leadership. De cum sa ne crestem oamenii. Sau, mai bine zis, cum sa ii subjugam mai tare. De planuri de dezvoltare profesionala. Sau, cum sa sapam groapa celui al carui post il vizam. Vara, subiect principal devine vacanta. Aia pentru care economisim un an intreg. Si de care ne bucuram o saptamana, hai doua. Si la capitolul concediu, primeaza gandirea corporatrista, cu obiective musai smart, cu analiza musai pestle, cu managementul riscurilor, cu time management.

Ne petrecem timpul in sedinte. Cu altii ca noi. Dezbatem mult pentru putin. Ne provocam, ne alergam din priviri, ne injuram diplomat. Evitam sa lasam a se vedea vreo urma de abilitate de a gandi. Ne limitam la a executa cu constiinciozitate taskuri. Asteptam intotdeauna evaluarea performantei pentru a ne da seama cat valoram, unde ne situam, cat putem. Ne legam cu lanturi de birouri pentru a stoarce pana la ultima farama de implicare intru binele plantatiei care, surprinzator sau nu, ne va vinde la un moment dat fie pentru reducere de costuri, fie pentru optimizare de activitate. Ne cerem disperati la munca. Daca tu nu ma vrei, eu te vreau.

Cu chiu cu vai, dupa cel putin 12 ore de munca, ne induram sa o luam spre casa. Pe drum, facem un review al celor intamplate peste zi. Puteam face mai multe. Mai bine. Mai profi. Puteam da skip lunch breakului si revizui procedurile si politicile grupului. Nu-i nimic, tai din vacanta. Sau poate ajung sambata. Oricum sambata e liniste si ma pot concentra mai bine. Sau, si mai bine, in ziua de Craciun. Atunci chiar ca voi fi productiv. Sau poate sar peste team building. Desi poate ar fi fain sa fie macar o fata cunoscuta in sedinte. In plus, cand mai am ocazia sa imi vad seful in chiloti? Fara sa dau de banuit si apa la moara zvonisticii.

Se face acasa. Intr-o organizare aproape desavarsita, cu roluri perfect impartite si asumate, cu delegare de taskuri acolo unde se impune, cu follow up ca la carte pe proiectul mancarea de pe aragaz, cu impartirea resurselor in mod egal pe fiecare centru de cost, se scurge seara. Urmarim stiri de business, analize economice si financiare. Nu putem da log off creierasului robotizato-corporatrist. Se poate intampla sa ne concediem partenerul de pat. Sau sa fim concediati. Singura noastra problema sunt platile compensatorii. Ne gestionam urmasii ca pe trainee de la job. Macar daca i-am vedea ca pe mentee.

70 de ani. Unde s-a dus viata? Am avut-o? Am trait-o? Corporatia e tot acolo. Infloritoare. Face comert. Cu suflete.