Odaia lui cuptor

Fix la inceputul lunii cuptor, pe o canicula ingalbenita de coduri si spre disperarea lui Busu care urla din toti rarunchii sa stam in casa, feriti de furia unui soare ce isi face doar jobul, insa cu prea multa pasiune, ma hotarasc sa mai incerc o experienta la Odaile vietii mele.

Parca si aud publicul larg, cititorimea inghesuinda: iaaaaar, ma frate, ce ne-ai creierit cu ale Odai? Am inteles, o data, de doua ori, de trei ori, dar pana cand? Si ce naiba mai ai sa tot povestesti, ca doar mergi in acelasi loc, cu acelasi cal, la aceiasi oameni. Sau, colegii corporatristi, cei cu mintile setate pe cifre: cat te platesc pe tine oamenii aia ca sa tot scrii despre ei? Daca ar fi asa simplu si s-ar rezuma toate in viata la bani, daca viata ar fi o matematica pura, as ramane clar fara cuvinte si nu as mai putea sa bat campii p-aci. Cum insa nu-i asa, cel putin in viata mea, sa lasam cuvintele si povestea sa isi urmeze firescul curs.

In prima vinere din iulie, undeva in cartierul piperistico-muncitoresco-corporatist, fix in fata cladirii pazite de bodyguarzii care o lasa pe Andreea Raicu sa treaca, era o usoara vanzoleala. Alta decat cea provocata la fiecare juma de ora de piperistii viciati si afumati de tutun. O creata ca un spic de grau, o copila sprijinita de o tentativa de copac, o palariuta cu un rucsac mai mare decat ea si o duduie frematanda de organizare se uita luuung in zare. Lung pret de o cladire, ca atat reusesc sa vada. Asteapta cu inima in stomac sa plece intr-o aventura. Sa descopere munti, oameni, locuri, flori. Si, mai presus de toate, cai.

Hai ca apare si automobilul ce va sa le fure vietii corporatiste pentru a le reda naturii. Privit din afara, duduile par ca urmeaza a–si petrece urmatorii 10 ani in salbaticie. Daca ar fi sa ne luam dupa bagaje, mancare, bautura, emotii. Na, aparentele inseala. E vorba de un weekend. Ce vine in cutie de cadou pentru vreo doi participanti, in cutie de reinviere a amintirilor din copilarie pentru vreo doi altii, in ambalaj de muza pentru un fotograf pasionat, sub semnul odihna fizica si psihica pentru vreo inca alti doi norocosi. Fiecare manat in lupta de alte idealuri, fiecare cu asteptarile lui. Influentate in mod obiectiv, normal, de scrierile si descrierile mele.

Pornim. Privim cu un ranjet malefic miile de corporatristi pentru care saptamana nu s-a incheiat inca. Si pentru care weekendul nu inseamna libertate. Nici haiducie. Ce bine ca atunci cand s-a impartit norocu’ nu am fost dusi la lucru (in ciuda cantecului). Cu cat ne apropiem mai tare de autostrada, cu atat se largeste corsetul mai mult. Respiram. Facem planuri. Ne cunoastem. Incerc sa ii prezint unul altuia folosindu-ma de cele doua lucruri pe care le au in comun: eu si Odaile. Am emotii. Dincolo de faptul ca, fara vrerea mea, m-am transformat in organizatorul weekendului, imi doresc tare sa le placa. Sa inteleaga si sa simta ce se intampla la Odai.

La iesirea din al mai capitalist dintre orase ne reunim. Suntem toti. Si suntem gata. Drumul curge lin. Depinde de masina. Intr-o parte se vorbeste calm, asezat, potolit, domol. Se si cucaie un pic. In cealalta e galagie mare, se rade mult, ne calcam pe cuvinte. Numai muieri. Nevorbite de vreo luna asa. Se face plaja. Pana la Pitesti unde ne mai completeaza un suflet de om. Sau pui de drac. Galagia e si mai galagioasa. Hohotele sunt si mai cascadate. Cuvintele sunt si mai multe. Ne oprim din plaja. Ne-am prajit destul. E momentul sa ne si afumam. Si cu tutun. In boxe urla in surdina ceva muzica. De-a noastra.

Ajungem. In parcarea de la Fag. Ne reunim cu doi pierduti care, intru slavirea concediului, au pierdut toata distractia drumului. E ok, nu par prea afectati. De aici urmeaza sa fim preluati. De Super Suzuki. Omul muntelui nu se mai mira de volumul bagajelor. S-a obisnuit. Inghite. Le inghite si Suzuki mic si albastru. Rand pe rand. Pe toate. Ramane loc de trei pasageri. Hai! Care pe jos, care calare pe bancheta? Toata lumea se inghesuie la pe jos. Ce sa faci?! Oraseni care dau cu nasu’ de aer curat. Salvez pe cine pot. Si pe cine se lasa salvat. Restul...la chin. Interesante fetele lor cand au realizat ca nu drumul forestier, drept drept este tinta lor, ci tentativa de drum, pieptis pe munte. Ghinion. S-a strigat bingo.

Pornim la catarat. Se aud doar interjectii. Uau, imh, ioi! Omuletul salvat pare sa guste experienta adrenalinica. Printre dealuri, flori, iarba. Asa musca carausul din distanta. La mii de stele. Am ajuns. Caii se strang roata. Simt ca e rost de ceva. Ceva bun. Si plin de calorii. Ne despachetam. Ne integram in peisaj. Nu e deloc greu. Ne vine natural. Se lucreaza cu caii. Suntem spectatorii privilegiati ai unui numar de dresaj. Si ai unei sedinte foto. Se schimba apoi rolurile. Noi suntem dresati, caii sunt fotografiati. Omuletii mei sunt bine. Asteapta cu nerabdare sa incalece. Dispar usor usor temerile. Lasa loc curiozitatii.

Mutam cartierul de povesti langa foc, la masa de sub mar. Pregatim o masa dietetica. Dietetica a fost apa cu care am spalat mai apoi vasele. Cat despre mancare... ceva bunaciuni de carnuri, acompaniate misterios de vreo cativa cabanosi stilati se bat pentru atentia unor domnite felii de cartofi. Actiunea se desfasoara intr-un disc ce naste muzica unturii sfarainde, pe un foc cu limba ascutita. Spre final, cartofii se predau trupeste unor fasii de branza untoasa contopita la randul ei cu vreo cativa catei de usturoi. Acest triunghi amoros este asezonat cu o salata de rosii, olteneste facuta, careia se daruiesc cateva rosii mai lipsite de pudoare, castravetii cei mai indrazneti, vreo doi ardei flacai. Ce iese? Liniste. Zumzet de furculite folosite in mod nerusinat intru infruptare.

Obositi dupa atata lupta, coplesiti de razboiul cu emotiile, ne asezam la un pahar de bruna, blonda sau fara alcool. Se recita. Omul muntelui recita. Nici dupa atata amar de vreme nu reusesc sa ma insensibilizez. Reuseste omul asta sa transmita dincolo de cuvinte. N-as fi crezut ca poezia poate sa patrunda atat de adanc si atat de repede. Simtind emotia dand navala, se trece pe bancuri. Mai apoi, pe hore, sarbe si alunei. Popularii sunt la lucru. Macar sa nu simtim mancarea aia plina de sanatate. Intr-un moment de mega inspiratie, cineva ne stinge lumina. Se lasa cu onomatopee. Ne inunda un ocean de stele. Pfuai, ce atmosfera! Sau ce romantica Andree! Incet, incet, omuletii incep sa pice. Sunt nerabdatori sa vada ce ii asteapta in cele doua zile ce vor urma. 

Prima provocare. Dis de dimineata, mai voit mai fortat, ochii se deshid. In prag se arata unul cate unul vrednicii calareti. Ziua ne e frumoasa. Le testez starea. Usor adormiti, impinsi tare de nerabdare. Intra toti in hora pregatirii micului dejun. Nu ne formalizam. Suntem pe munte. Se adapteaza. Toti. Fara exceptie. Tot lipsa exceptiei ma minuneaza si cand vine vorba de impartit sarcinii la capitolul bucatareala. Se ajuta, nu se calca pe fisa postului. Se cunosc de 12 ore. Insa comunica. Si colaboreaza. Esti bine, Andreea. Inca mai stii sa iti alegi oamenii din jurul tau. Ne punem haine de sarbatoare, vechi, din lada de zestre a gazdei noastre. Si ne tragem in poze. Asa, ferchezuiti si primeniti cum cred ca erau bunicii nostri in zi de sarbatoare.

Vine momentul pentru care ne-am adunat in curtea scolii. Academiei, mai exact. Spic de grau, sau ghidusul ghid, da instructiunile de folosire a celor sapte cai frumosi. In 15 minute, toata lumea e pe cai. Ii privesc. Retraiesc prima mea data. O auzeam pe Mariuca in fundal, exact cum aud televizorul inainte sa adorm. Insa, in mintea mea era numai: cum naiba fac sa nu cad? Omuletii sunt ok. Gestioneaza bine. Nu le iese comunicarea cu cei care ii vor cara pe aripi de vant, insa se straduiesc. Iesim din Academie. Purcedem la drum. Par stresati: sa faca poze, sa stea in sa, sa reuseasca sa opreasca caii. Le cant. La propriu. Nu ma ia nimeni in seama. Poate doar Murgu. El ma stie deja. Ciuleste. Si cred eu, in felul lui, imi raspunde.

Dupa prima zi, omuletii sunt din poza. Au uitat de temeri. Invata chiar si putin trap. Mai imbratiseaza ei cate un copac, se mai lasa mangaiati de cate o ramura, mai cauta un damb cand sa incalece. Dar sunt toti un zambet. Larg. Natura li s-a daruit in totalitate. Si-a lasat muntii sa le incarce plamanii cu aer, florile sa le inunde nasul, soarele sa ii scalde, stropii de ploaie calda sa ii racoreasca, fragutele sa le potoleasca foamea de lup. Timpul fuge. Lasa in urma lui amintiri de povestit nepotilor. Cu suflete incarcate de bine. Cu poze pe card. Si in memorie.

Ei pleaca. Mie imi vine din ce in ce mai greu sa plec. Trag cat pot. Sa dilat timpul. Aman plecarea. Cu pretul stricarii unor planuri. Nu ale mele. Imi revine inima la loc. Chiar daca e vorba de o noapte. Mai am o seara de Murgu. Mai am o seara de siguranta. De sinceritate. De simplitate. Imblanzitoarea de copite tropainde ne da adunarea. Celor care suntem un pic mai batrani. Si ne provoaca la un galop. Glumesti? Normal ca suntem fix in spatele tau. Alergam. Imda, pentru senzatia asta de libertate profunda merita sa platesti. Orice.

Seara, in jurul focului, alti oameni. Sunt provocata. Sa rup rutina. Si sa mai raman doua zile. Zic nu. Insa samanta a fost plantata. Ma perpelesc in noapte. Ai face asta? Trec peste mustrarile de constinta de a fi stricat somnul a doua omulete. Trec si peste principiile mele de a fi la munca no matter what. Ma trezesc doar pentru a-mi strange in brate omuletele. Ma intorc in odaie. Ma inunda o stare de bine. Stiu ca mai am doua zile. Furate, ce-i drept.  Le traiesc intens. Va trece un pic de timp pana la urmatoarea mea oprire la Odai. Am nevoie sa fac plinul. Poate chiar sa dea un pic pe dinafara.

Ca ma regasesc eu aici, ca imi regasesc copilaria in ochii lui Gigi si in vorbele lui Mircea, ca ma vad pe mine cea care mi-as fi dorit sa fiu in Mariuca si in Anda, pe astea toate le stiam si nu mai e nicio surpriza pentru nimeni. Ca omuletii se vor intoarce obositi, cu zambete inexplicabile, cu povesti si amintiri, cu nasurile prajite, pe astea toate le speram si le vedeam venind. Ce nu ma asteptam a fost ca omuletii mei care aveau un singur element in comun, pe mine, sa comunice asa bine. Sa se adapteze, sa se sudeze asa repede.

M-am inundat de Gigi. M-am incarcat de Mariuca si de Anda. M-am lasat purtata de sentimente si emotii. Ratiunea mea a fost in vacanta. M-a invadat starea de bine a omuletilor. M-au cotropit stari de mai mult decat fericire in galopul nocturn. Sunt dependenta deja. Ma gandesc cu jind la urmatoarea experienta. Visez momentul cand voi intra din nou pe poarta. Si cand Murgu ma va scotoci prin buzunare.