Langkawi pe jos. Pe bicicletă. Din barcă. Din telecabină.

Nu e nicio exagerare în titlu. Așa am vrut să cunosc insula. Să nu existe nicio părticică nedescoperită, niciun locșor nestrăbătut. Am pornit cu noaptea-n cap. Eee, nu chiar cu noaptea în cap că o baie am apucat să fac. Cu pași iuți, am luat-o spre Oriental Village. Planul inițial nu era shoppingul. Mai degrabă de aici trebuia să pornim spre vârful muntelui Mat Cincang Lankawi cu Cable Car. Am căscat însă ochii vreo două ore și în cele peste 25 de magazinașe care vând suveniruri, țoale, cadouri. Prețurile sunt negociabile, iar vânzătoarele foarte custom oriented așa. Uite așa am cheltuit bani pe șalvari, tricouri și rochii de plajă fără să avem neapărat nevoie de ele. La The Zon am încercat să cumpărăm bere și ciocolată. Nu ne-a prea ieșit, întrucât din lipsă de pașaport la purtător. Tot aici, la o tarabă o tanti făcea tatuaje cu hena. 10 minute oricât de complicat era desenul. 50 RON. Într-o săptămâna s-a șters...

Hai cu telecabina să vedem lumea de sus. Traseul are doua opriri. La prima oprire te poți bucura de un vânticel ce te suflă de mai mai să te ia pe sus. Și poți să vezi golfulețul din insulă și orașul oriental. După încă trei minute de urcat un drum liiin, lin, fără piloni, ajungi în vârful muntelui. Aci sunt două puncte de belvedere, legate între ele de un pod plin ochi cu lacăte. Îmda, ce să zic! O să se prăbușească naiba podul din cauza superstițiilor unor cupluri de amorezați care închid lacătul și aruncă cheia peste pădurea tropicală (sper că nu). De pe un moț din ăsta, amenajat întru delectarea ochiului cu minunățiile clădite de natură, se poate vedea Thailanda. Nu, nu prin binoclu. Cu ochiul meu de om, nu de vultur. De pe celălalt moț, se mănâncă o înghețată bunuță care, inevitabil, ți se va întinde pe toată fața din cauza vântului. Și se vede Sky Bridge.

Ce mai e și Sky Bridge ăsta? Un poduleț suspendat la vreo 700 m deasupra mării, făcut din oțel, susținut de un stâlp de 82 de metri înfipt într-o creastă. Ia să mergem și noi pe el! Să ne înfruntăm fricile de înălțime! Și dă-i și coboară trepte. Și dă-i și coboară trepte. Problema nu era la coborâre. Eu mă gândeam cu groază cât o să îmi ia să mă întorc. După vreo 10 minute și fix 5 bomboane m&m arse, ajungem. Au, măiculiță olteancă, ce mic e! Că mie, spre deosebire de lumea normală, podul mi se părea mai mare de sus. Aci, pe el când să intru, părea că intră la apă. Eeeee, cum? Că doar are aproape 2 metri lățime. Hai să purcedem! Pentru un pod din oțel, tare se mai bălăngăne. Cine? Podul! "Poate în capul tău, că aci nu se bălăngăne nimic îmi răspunde vocea de lângă mine." Și mergem noi așa, eu cu ochii închiși, mai mult pe pipăitelea vreo 125 de metri, pe podul ăsta curbat. Aaaa, colac peste pupăză, din loc în loc, în podea era câte o fereastră prin care puteai să vezi natura. Așa zicea pozărița care era cu mine. Hăul, dacă e să mă întrebați pe mine iar eu să fiu extrem de sinceră cu voi. Hăul! Nu pot să pun poze cu mine că am în toate ochii închiși de zici că jucam baba oarba. Pe care i-am deschis când am început să urcăm treptele. Doooamne, bine că nu am copii! O mămică se ducea și pe domnia sa și un puradel în brațe și o puradică în ciuș.

Înapoi cu picioarele pe pământ. Fără să știm exact ce și cum, noi ne cumpăraserăm un bilet de genul all inclusive. Adică, pe lângă gondolă, mai aveam niște chestii incluse. Care trebuiau bifate în aceeași zi. Păi hai atunci! Următoarea treabă de executat: duck tour. Adicătelea, un autobuz barcă de ne-a dus jumate de traseu pe pământ și jumate de traseu pe mare. Domne, la noi la țărănoaia nu am văzut. Eram ca un copil: și cum, își ridică fustița autobuzul și intră în apă? Și nu ne scufundăm? (Să îmi fac naiba testamentul ăla odată că numai cu gândul la el stau prin vacanțe). Întrebările mele au rămas retorice. După o plimbare prin Golful Pantai Kok unde ne-am clătit privirea cu iahturi, bărcuțe, farul artificial, pescari la treabă, am ieșit din nou pe uscat și ne-am întors pe roți la Oriental Village.

Ziua s-a încheiat jucându-ne. În muzeu 3D. Unde ne-am pozat în toate felurile, unele fotografii părând chiar veridice. Nu aș fi crezut că mă pot distra așa tare. Ditamai omu' m-am trântit, târât, schimonisit în fel și chip ca să aibă sens poza. Și am mai avut și o intrare la ceva filmulete țâșpe D. Cu niște dinozauri care ne alergau și făceau numai prostii. De îmi venea să mă ridic și să îi cert. Acolo, de față cu toată lumea. Numai că nu prea vedeam bine prin ochelarii ăia care mi s-au părut murdari la început. Pe urmă am aflat că așa trebuia să fie. Că, de fapt, nu erau murdari, erau 3D. Autocaracterizare: bătrâna și incultă. Și, la final, am mai avut și un filmuleț într-o sală unde fotoliile erau atât de pe spate că mai mai să mă ia somnu'. P-acolo, printre stele.  Noroc că eu nu pot să dorm așa, oriunde. Nici măcar pe Calea Lactee. Că nu e întuneric ca lumea.

Următoarea zi de stat cu burta la soare: începe la o oră aproape imposibilă. 6. Că trebuia să iau și micul dejun și la 7 să mă întâlnesc în lobby cu un nene care mă va duce să mă alătur grupului de pedalatori prin insulă. Urma partea de "cu bicla pe câmpurile de orez". Domne, ce s-o mai dau cotită, aveam ceva emoții. Omulețul de la care cumpărasem excursia a fost destul de hotărât când l-am întrebat cât de greu e traseul: "e greu, se urcă mult" La naiba, Andreea! Ți-am zis să nu mai mănânci șaorma cu de toate. Măcar dacă ți-o luai fără pătrunjel. Uite acuma, o să rămâi codașa grupului. Asta e! Poziția ghiocel și hai! Ajung după vreo juma' de oră de mers cu mașina. Că așa îi stă bine se pare că nu numai românului: orice lucru bine făcut începe cu o pauză. Așa și eu: începui tura cu bicla mergând cu mașina.  Mă și gândeam: eu cred că nu e niciun tur cu biclele. Cred că ăsta mă fură și mă duce la tranșat ca să mă dea hrană la maimuțe. Prea mult m-am uitat la știrile de la ora 5. Clar! Dau mâna cu nenea ghidul. Ca să ne cunoaștem, nu că ne-am fi certat și făceam acum pace. Mă întreabă dacă biciclesc acasă. Îi răspund că uneori. Îmi spune că traseul nu e greu pentru cineva care este prieten cu bicla. Pentru cineva care este doar cunoștință, s-ar putea să fie puțin dificil. Zice: mai stăm 10 minute, mai așteptăm pe cineva. Ce tare! Vom fi doar 4. În loc de 10 cât scria pe pliant. Deci o să aibă ghidul timp să vorbească și să răspundă la întrebările noastre.

După vreo 5 minute apar și cei doi colegi. Din Scoția. Doamna vreo 78, domnul 82. Parfum, îmi zic! Nicio șansă să rămân ultima. Deci e ok șaorma cu de toate. Pornim. Mă rog, ei pornesc. Eu, deși pedalez, par a sta pe loc. Nuuu, clar, bicicleta e de vină. Aiurea! Pe lângă șaorma mea, doamna e fost instructor de fitness, domnul e fost sportiv de performanță. Na-ți-o p-asta, Andreea! Ee, ce să facem. Tu vruseși codaș la oraș decât în satul tău fruntaș. Că puteai să te prăjești la soare acu'. Nu să ai limba scoasă de doi coți de nici nu știam că am așa o limbă lungă. Traseul: minunat. Ne-am plimbat pe unde a lovit Tsunami în 2004. Și ghidul ne-a povestit despre măsurile pe care le-au luat și le iau în continuare pentru a pune la adăpost turiști și localnici. Și la ei pădurile de mangrove au fost distruse, însă s-au trezit și replantează.

Am vizitat un sat pescăresc și am vorbit puțin cu localnicii despre greutățile de zi cu zi. Am pedalat printre câmpurile de orez. Ne-a arătat cartierul rezidențial unde din ce în ce mai mulți străini își construiesc case și vieți. Ne-a oferit prânzul într-un restaurant indian și ne-a învățat care e treaba cu găurile din cuburile de gheață (dacă gheața este găurită înseamnă că este curată, din apă potabilă). Ne-a dus la piața de pește și ne-a cumpărat prăjitură cu banană. A răspuns cumințel la toate întrebările mele ciudate: la ce vârstă se mărită fetele (când vor), când încep să își acopere părul cu văl (când sunt pregătite, familia nu le forțează), câte neveste au (majoritatea una că nu își pot permite să le asigure tuturor același nivel de trai). Mi-a plăcut așa tare încât am ridicat experiența asta pe primul loc în timpul în Langkawi. Aaaa, și traseul... floare la ureche. Nu tu urcuș, nu tu transpirat din greu, nu tu frică pe sosea. De vis!

La recomandarea ghidului și a celor doi colegi de la bicle ultima zi ne-o petrecem cu barca. Prin păduri de mangrove. Căpitanul - o minunăție de om. Un pitic vorbăreț. Ne duce să vedem pești multicolori. Și ne lasă să îi și hrănim. La nici un minut oprește barca din nou. Ne arată lilieci în copacii de pe mal. După alte 5 minute în care aleargă barca pentru puțină adrenalină și desenează în urma noastră fel și fel de figuri geometrice, oprește brusc. "Look, girls, look!" Ne arată nouă pentru că noi eram cu aparatele foto mereu la ochi. Delfini. "Uaaaa, asta înseamnă noroc", ne transmite cu un zâmbet larg cât fața. De mult nu am mai întâlnit delfini în tururile pentru turiștii mei. Pare mai încântat ca noi. Poposește 10 minute, îi urmărește, mergem după ei. După ce vede în sfârșit o fotografie care îi place, întoarce barca. Putem merge mai departe!

Ne duce să ne arate maimuțele. Pe un țărm. Cum se aruncă în apă și înoată către noi pentru mâncare. Strâmbă din nas și ne spune că turiștii au stricat cumva mersul treburilor: le-au învățat puturoase. Nu-și mai caută hrana singure. Oricum sunt câteva zeci de bărci de turiști care vin zilnic și le aruncă pâine. Aleargă barca din nou. Știe el de ce. E momentul în care, într-un mic golf, vulturii sunt hrăniți. Uaai, ce senzație! Să vezi vreo 20 de vulturi roind deasupra ta. "Să mergem, să mergem! E aproape ora prânzului și mai avem câteva opriri", îl aud rupându-ne din visare! Iar aleargă barca. Apa dansează în jurul nostru. Se dantelează valuri. Ne trece printr-o grotă. "Atenție la cap, atenție la cap", ne strigă celor care ne-am cocoțat să vedem mai bine.

"Cui îi e foame?" ne întreabă rânjind fasolea. Tuturor, normal! Ne duce să mâncăm într-un restaurant plutitor în interiorul fermei de pește. Aci vedem o dresură cu pisici de mare. Alea care l-au omorât mișelește pe Steve. Cum care Steve? Vânătorul de crocodili, de! Curaj pe copilașul ăsta care se joacă de parcă sunt eu cu pisica lu' mama de la țară. Avem parte de un prânz minunat. Cu mult pește. Și cu o priveliște asemănătoare Deltei noastre. După masă, ne pornim spre casă. Înainte să ne ia mașina resortului, avem o juma' de oră să ne bălăcim. Sărim peste. Preferăm să mai stăm de vorbă cu ăsta micu'. Povestește despre viața lui. Știe să facă de toate. Cândva a fost pictor. Îmi vede tatuajul cu hena. "Mă lași să completez ceva la el?" "Mmmm, nu stiu ce să zic, că chiar îmi place ce am." "Stai să îți fac eu un desen să vezi..." Îmda, no comment! Cred că totuși pe el îl puneau să spele pensulele. Că desenul nu îi prea iese. Știe să și sculpteze. Și să facă locuințe. Măăăăh...

Plecăm din Kilim Geoforest Park. Spre Burjaya. E ultima seară. Tot la sfatul ghidului de la bicle, în seara asta avem un tur pietonal prin resort. Aflăm despre animale. Și despre plante. Și așa aflăm că animalele se caută prin copaci. La ceas de seară când se pregătesc să doarmă. Ne povestește de șerpi. Sunt prezenți. Uneori și în casele oamenilor. În toalete, mai exact! Mai ales când e secetă. Sunt și în resort. De asta e bine ca, la intrarea în chalet, să călcăm mai apăsat, ca să simtă trepidațiile. El ne povestește și faza cu maimuțele și cu avertizarea din cameră: un cuplu a făcut scandal la recepție când la check out li s-a taxat băutura din frigider pe motiv că ei nu au consumat nimic. "Ok, ați avut mereu geamurile închise?" "Păi nu, că era cam cald și am zis să intre răcoarea." "Da, le-ați făcut cinste maimuțelor cu bere și cola." Țeapă!

În fiecare zi de Langkawi ne-a plouat. Puțin, nu mult. Eee, în ultima seară, când aveam rezervată o masă pe ponton la restaurantul thailandez, s-a rupt cerul. Nu înainte de a fi spectatori ai unei reprezentații minunate dată de natură. În stânga pontonului ploua de rupea, în dreapta soarele apunea spectaculos. În zgomot de ploaie supărată și tunete furioase, cu un soare în flăcări parcă zâmbind în pofida a tot și toate, ne bucurăm de o salată cu creveți, caju și grepfrut.

Se termină vacanța mare, pe tărâmuri îndepărtate. Mă voi întoarce în Vietnam. Cu siguranță. Nu cu grup. Pe cont propriu. Iar în Malaezia, mai mult timp alocat insulei. Nu pentru prăjit, pentru văzut, vizitat, simțit.