Hai că ajunserăm încet dar sigur la partea cu "acum ne odihnim". Plajă, baie, somn, mâncare. Somn, baie, mâncare, plajă. Și toate combinațiile posibile cu cele patru activități amintite mai sus. Asta ne propusese agenția. Și părea că tot grupul e de acord. Mă și vedeam ca un pește pe grătar. Și pe spate, și pe burtă. Și pe burtă, și pe spate. Eee, asta e. Lasă, să vezi și tu cum e treaba cu vacanța aia adevărată. În care te dor oasele de la atâta stat nu de la atâta umblat teleleu.
Mi-a plăcut insula de cum am pus piciorul pe aeroport. Un aeroport minuscul comparativ cu giganții pe care tot fusesem în ultimele două săptămâni. Ca un prieten din provincie: cald, sincer, cochet. Am ieșit în maxim 2 minute. Nu tu formalități de verificare a documentelor, nu tu duty free, nu tu cozi. Trist. Nouă ne plac cozile. Nici măcar înghesuială în parcare. Să ne fi consolat cumva dorința de aglomerație.
În autocar ghidul local ne povestește puțin despre insulă. Începe cu ce e mai important: alcoolul e fără TVA. Apa nu. Doar alcoolul. Și țigările. Și ciocolata. Îmda, așa se explică kilogramele cu care m-am întors. Pe mine, nu în valiză. Continuă cu informațiile, în funcție de importanță: cel mai mare număr de locuitori ai arhipeleagului de 99 de insule e reprezentat de comunitatea de maimuțe. Ne pregătește: nu sunt agresive, însă sunt furăcioase. Și le place să nu fie deranjate. Așa că mai ușor cu pozele. Sau cu încercările de a le atrage atenția scoțând diverse sunete. Câteodată, sincer, noi părem maimuțele și ele oamenii. Și ne mai zice de crema de protecție. Cel puțin 50. Factorul de protecție, de. Îmi zic: hai că le place și ăstora să exagereze de numa' numa'. Proastă remarcă. Și fraieră eu că nu am ascultat. Omul explică: soarele este extrem de puternic. Nici nu vă veți da seama cum o să vă prăjiți de repede voi, albiceii ăștia de europeni.
Trece în revistă și legenda lui Mashuri, o tânără condamnată pe nedrept la moarte de soacră-sa, la ale cărei urechi ajunsese zvonul cum că soția fiului ei plecat la război îl înșeală pe acesta cu un tânăr din sat pe nume Wan Darus. Înainte să moară, tânăra blestemă ținutul Langkawi ca timp de 7 generații să fie nefericiți și să nu mai aibă noroc în nimic din ce întreprind. Se pare că blestemul s-a stins. Locurile și oamenii par înfloritori și chiar nu par să ducă lipsă de ceva. Insula pe care ne vom petrece noi timpul se numește Pulau Langkawi și este insula principală din cele 99 care alcătuiesc arhipeleagul. Nu toate celelalte 98 de insule sunt locuite. Doar pe vreo câteva există localnici malayii care se ocupă cu agricultura, pescuitul și turismul. În fiecare resort sunt angajați cu prioritate oameni ai locului. Pentru că sunt încă dornici să muncească la ei acasă și pentru că știu extrem de bine și locuri și animale. Înainte să ne despărțim, ne zice așa, în treacăt, să avem grijă cu șerpii. Și pleacă. Wtf?
Vacanța asta de îngrășare aveam să o petrecem la Berjaya Resort. Acuma, aș vrea să vă imaginați situația: o Andreea inițiată în ale călătoriilor de cocălătoarea sisuț - o zgârcă recunoscută inclusiv pe plan internațional, plecată pe urmă cu fetele care mai de care mai corporatristă sărăcuță (contrar așteptărilor mulțimii care ar zice că toți corporatriștii o ard pe bani grămezi) drept urmare mereu cu închiriat de apartament și dormit claie peste grămadă, cu mâncarea de la supermarket de cele mai multe ori (doar vreo aroganță din joi în doi pe la vreun restaurant venețian), așadar mai mereu pe low cost așa, mă trezesc aci. În lobby-ul minunatului resort. Să vă povestesc (nu, nu m-au plătit să le fac reclamă, vă povestesc doar ce a simțit Andreea de la țară cand a ajuns aci, în mijlocul lu' Paradis): 412 camere dispuse în chalet sau studio, direct pe Marea Andaman din Oceanul Indian sau în pădure. În funcție de câți bani aveai, puteai să fii trezit dimineața de soare+maimuță+valuri sau de maimuță+pomi sau doar de maimuță.
Aveam să vedem și noi unde stăm, după ce ne ducea un nene cu trocariciul până la destinație. Inițial, am zis: ai naiba bogătași, îi dor picioarele să o ia pe jos. Mi-am înghițit cuvintele. Resortul este destul de întins, distanțe destul de lungi ca să tragi trolerul după tine și să trezești juma' de locație. Trocariciul, să ne înțelegem, trebuie comandat. Fix ca la taxi. În fine. Pornim. Ajungem la căsuța noastră din pădure. Nota bene! Pădure. Adicătelea, pe bune! De jur împrejur, copaci. Mai întâi a fost pădurea și apoi resortul. Dar ei chiar au ținut cont să facă un deranj cât mai mic. Nu au doborât copaci, nu au gonit animale. Mi-e clar că locul nu mai este cum era înainte să vină aci 1000 de turiști pe noapte. Dar măcar încearcă să deranjeze cât mai puțin natura. Nu deloc, că asta ne e clar tuturor că nu se poate. Și s-au construit căsuțe prin pădure. Intru. Primul lucru pe care îl văd este o atenționare referitoare la maimuțe. Ce exagerare! Cică să ne asigurăm că nu lăsăm geamurile sau ușile deschise. Că o să rămânem fără diverse. Aiurea! Ce să facă o biată maimuțică din asta simpatico?! Aveam să aflu pe propria-mi piele.
În buna desfășurare a lucrurilor și întru respectarea ad litteram a planului mai sus enunțat, era timpul să mâncăm. Aci, în resort, avem 4 restaurante, 1 lounge, 3 baruri. Hai spre restaurantul de lângă recepție că la ăla sigur știm să ajungem. Pornim pe jos, de teamă să nu ne facem de băcănie când chemăm trocariciul. Tot răul spre bine. Drumul ne ia o oră. Nu din cauză de distanță. Din cauză de fotografiat și minunat la fiecare floare/chalet/maimuță/insectă. La recepție, dăm peste pliante în care ni se recomandă ce să facem pe insulă dacă nu vrem să rămânem la prăjit. Ca peștele, de! Oooo, da, sigur voi cheltui ceva galbeni numai să nu mă perpelesc de pe-o parte pe-alta. În restaurant eram așaaaa, o pată de culoare cum ar fi. Că uitai să vă spun: Malaezia e o țară musulmană, așadar toți ai lor se simt suficient de confortabil să vină aci în insulă să facă plajă îmbrăcați. Greșit, corect este: îmbrăcate. Și uite cum iese iar la suprafață incultura mea și lipsa de acceptare și mă trezesc zgâindu-mă cum se zgâiește un puradel de vreo trei ani pe o plajă de nudiști. Numai că eu mă zgâiam la o tanti îmbrăcată într-o burqa, mâncând o supă. Să ne ferească Ăl de Sus, indiferent cum s-o numi El: lua lingura cu supă, ridica puțin vălul, introvâra lingura, lăsa jos vălul. Și tot așa. Plecai ușor șocată, gândindu-mă ce aveam oare să văd la plajă, dacă la masă se chinuiau așa.
Hai să vedem și plaja. Să vedem e pe bune cum arată în poze? Albastru turcoaz? Și nisipul, e nisipul așa alb și fin cum îl laudă toate agențiile? Îmda. Exact așa sunt: și plaja și marea și nisipul. Și apusul. Și căsuțele care răsar din mare. Ne-am băgat picioarele în ea de mare. La propriu. Apa caldă ca de ciorbă. Am plecat cu Sonică întru recunoștere.
Am pozat amândoi bărci de pescari, crabi, doamne musulmane venite la plajă (mai îmbrăcate decât vin eu la job vara), copii bucurându-se de nisip. Și liniștea. Am pozat inclusiv liniștea. Mi-am propus ca dimineața următoare să fac o baie la prima oră ca mai apoi să îmi văd de drum. Mi-a fost clar că drumul meu și al grupului urmau să se despartă. Eram mult prea curioasă ce avea insula asta de oferit ca să mă bucur de stat. Ș-atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu