Din când în când mă apucă așa, o nevoie de ieșit din obișnuință. Obișnuință de job, obișnuință de călătorii într-un anume fel, obișnuință de plete blonde. Acuma, jobul e corporatist, călătoriile în Europa, pletele lungi. Nu pot să tai pletele că nu vrea oama cu foarfeca. Nu pot să las jobul că nu mai am bani de călătorit. Nu pot să las Europa definitiv că nu am caștigat încă la loto. Așa că, mai sacrific țări păstrate pentru bătrânețe. Penetrez spațiului nordic. În plină caniculă patrujdegradiană, pun polarul și bocancii în bagajul pe roți și pornesc spre țara lu' 6 ore de muncă pe zi. Am luat și indivia, normal. Și cardul că fusesem deja informată că plasticul ăla e cel mai important.
Plecai. Pe la un 3 dimineața, așa cum îi stă bine unui hoinar prin lume. Cu ochii cârpiți de somn în ciuda apei reci care vrusese a lega o prietenie trainică, dătătoare de energie, mă urc în taxi. Ca orice corporatrist ascultător, am urmat îndeaproape sfatul lui Henri Coandă. Aeroportul, domne! Și, cu vreo 2 ore juma' înainte să ne luăm la întrecere cu alte păsări, eram deja la poarta de îmbarcare. Cu jumate de Românie dornică de vacanța augustiană. Noroc că ea, majoritatea, mergea spre plaje. În schimb, în avionul ce urma să ne ducă în țara blonzilor, își fac loc câțiva rromâni deja bronzați. E bine. Puțină diversitate nu strică nimănui. Mai ales că, lovită în plin de ora extrem de matinală, mă pun pe sforăit. Deci nu știu exact cum a fost zborul. Și nu, nu mi-a lipsit nimic din bagaj. În fine...
Cum sforăiam eu așa melodic și armonios ca o divă în prag de pensionare, aud ca prin vis, undeva deeeeparte : "...for landing". Deschid un ochi. Ce să vezi... Pe gemulețul ăla cât o cutie de mazăre se zăresc niște insule. Multe. Una lângă alta. Taci, că am ajuns. Da, peste vreo 20 de minute, am ajuns. Că lău costul nu te duce pe aeroportul internațional din buricul târgului. Nu, el te duce mai hacana, mai prea bun prea ca la țară. De cele mai multe ori e mai fain așa. Că mai vezi și tu țara lor. Țara, adică ruralul. Cu ogoarele întinse, cu culturile lor de diverse în funcție de locația în care ești (orez în Vietnam, măslini în Grecia, lalele și altceva, știm noi ce, în Olanda), cu păduri îngropate în ceață sau soare. Așa și aci. O oră jumate am mers până în oraș, printre câmpuri și autostrăzi. Seamănă așa puțin cu Germania. Parcă totuși nu aleargă ca nemții pe autostrăzi...
E abia 10. Soarele, afurisitul, strălucește de parcă ar fi prânz. Mă, furăciosule, de ce vrei să ne micșorezi timpul? Intrăm în oraș. În doi timpi și trei mișcări suntem la gară. În centrul orașului. Pornim să ne cumpărăm abonamente. Și să bem o cafea. Și să vedem dacă găsim niște hărți. Prima oprire: vecinul Costica. Se plătește. Normal, civilizat. Nu avem nicio coroană. Bani, bre, nu podoabe capilare. No problem. Plătim cu cardul. WTF? Ă? Cum, plătesc cu cardul să merg la budă? Da, da, sigur, no problem. Hai, Andreea, nu mai exagera! Și în România plătești cu cardul. La mall. Și la supermarket. Și la farmacie. Dacă existau bude, sigur ai fi putut și la budă. Corect! Aaaașa. După ce ne-am pudrat nasul, am plecat după drog. O cafea mare, neagră de supărare și amară de neagră. Ca să devenim coerente. Am dat cu, exact, cardul, am luat cafelele și ne-am pus pe admirat gara. Eu nu știu, vere, cum reușesc unele orașe să premenească așa gările. Și să le transforme în obiective turistice. Că și Gara noastră de Nord are potențial. Dar ea e mai degrabă un fel de gheno-dormitoro-baie pentru aurolaci.
Cu harta în mână și cu abonamentul în dinți, pornim spre hotel. Hărți găsești peste tot. Pe unde nici cu gândul nu gândești. Pe stradă, lângă magazine, în cafenele. Frumos așezate într-un suport, te îndrumă nu numai referitor la străzi, ci și pentru alegerea obiectivelor. Urcăm în metrou. Care vine la secundă. Nu, nu e cutie de sardine. E adevărat că au magistrale care acoperă întreg orașul. Și mai au și autobuze și tramvaie ca alternative. Ajungem la hotel. Nu aveam o impresie prea bună atunci când am făcut rezervările. Ah! Așa îmi place să am surprize plăcute. Pe de altă parte, la ce te așteptai, măi Andreio? În țara lui Ikea? Și a lui Jysk? Cinstit recunosc, a fost cea mai bună cazare a mea la hotel din punct de vedere raport calitate-preț. Am lăpădat rucsacul. L-am luat pe Sonică de gât și am plecat în lume. Lumea asta suedeză.
Prima oprire: Gamla Stan. Sună a melodie de era la modă acu' ceva vreme. Nu e. E centrul lor vechi. Care se întinde pe 3 insule din cele 14 care formează Stockholm-ul. Vă ziceam mai devreme că mie țara asta îmi amintește de Germania. Ce să vezi?! Și aci, tot peste influențe nemțești dăm. Pentru că timp de secole, toată zona a fost controlată de comercianții germani. Și uite așa au construit ei și Biserica Germană, și Povârnișul German și o puzderie de case. E, hai Andreea, că începuși să vezi nemțisme peste tot! Da' de ce nu zici nimic de strada Prastgatan, cu pietrele ei de ți-au masat tălpile și cu casele colorate pe lângă care ai trecut fără să le observe, concentrate pe ciocolata din clătită? Sau de mini strada Marten Trotzigs Grand, lată de 90 de cm și mâncătoare de energie și calorii datorită treptelor pe care parcă le-ai mai văzut undeva...prin Portocalia? Și de Palatul Parlamentului cu tot cu grădina aia în care oameni și rate făceau plajă la un loc și unde ai mâncat mătăluț înghețata aia mare cât inima ta? Ă, de ce de astea nu zici nimic? Au ți-e frică să nu te întrebe careva de ceva istorie? Sau de calorii? Ia hai, revizuiește-ți scrisul...
Bine. Tot rătăcind pe străzi pietruite, printre turiști și localnici dimpreună, ajungem la Palate. Ăla al Parlamentului și ălălalt, al regelui. Mă așez turcește între ele. Pe iarba verde crud din grădinile care îmi oferă și priveliștea Operei Regale Suedeze și priveliștea unui cârd de rațe care dau năvală peste o doamnă iubitoare de plajă și de soare. Îmi trag sufletul. Respir. Aer curat. E liniște. De fapt, e un zumzet de turiști relaxați. Și de localnici relaxați. Fix lângă grădini se lucrează. Se întind niște corturi. Nu știu cum naiba muncesc Gigeii lor. Dar nu îi aud. Corturile și scena sunt pentru Stockholm Culture Festival care urmează să înceapă în 15 august. Hai că ne odihnirăm destul! Hai să o luăm pe malul apei spre Fotografiska. De fapt, căutăm punctele de belvedere. În drum trecem pe lângă enormități de vase de croazieră. Și pe lângă bărci care au ca drept job plimbarea turiștilor și deci obținerea de bani pentru buget. Ordine și disciplină și pe apă. Cel puțin așa se vede de sus, de pe moțul dealului unde este cocoțată Katarina Kyrka. Și unde era cât pe ce să ne așezăm la o friptură de ren. Am renunțat. De frica lui Moș Crăciun care, rămas fără trăgător, ne-ar fi șters pentru mereu de pe lista copiilor cuminți și, deci, cadorisiți anual.
Hai să ne potolim foamea cu chiftele. Că tot specifice sunt. Ce dacă putem mânca și la Ikea? Aici sunt la ele acasă, deci trebuie să fie nemaipomenite. Ne așezăm la o terasă minunată, în mijlocul centrului vechi. Deschidem meniul. Să-mi trag una! Știam, mă informasem. Cu toate astea mă lovesc în plin cele 280 de coroane ale chiftelelor. Hai, lasă, mâncăm o pizza. Uite, e mai ieftină. Ce dacă e din Italia?! Poate salamul ăla e făcut din ceva de aci... Îmda. Mâncăm pizza și ne imaginăm că e ceva pește de se găsește prin apele lor. Doamne, ce bine că nu dădurăm 280 de coroane. Așa, pizza o împărțim și ieșim ieftin ca braga. Teoretic. Că nota a fost 220 coroane pentru pizza, 60 de coroane pentru că am împărțit-o. WTF? Da, mă, dar e pizza în Stockholm... Și Berea e tot cu iz suedez, 150 coroane. Noroc că pe asta nu am mai împărțit-o...
Apusul ne prinde în metrou. Îl vedem în stațiile în care metroul iese la suprafață. Promisiune pentru ca mâine, indiferent de oboseală, să prindem un loc bun și să tagem câteva zeci de cadre cu măria sa, soarele. În decorul ăsta suedez care are tot ce vrei: mare, poduri, iachturi, clădiri, pasarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu