Start, Portugalia rurală!

Cum îngălbenește frunza în ram, cum îmi vine mie dor de ducă. Bine, bine, anul asta întreg am tot avut dor de ducă. Și sper că și 2018 va fi la fel de călător. Asta doar așa, să răspund la întrebări nepuse. Așa. Și cum îngălbeneau frunzele și se apropia începutul anului școlar, îmi zisei: "auzi, măcar cu atâta lucru să te alegi din faptul că nu mai mergi la școală, să poți pleca în vacanță când alții merg la cursuri. Că, în rest, ce bine mai era pupil!"

Tot timpul, septembrie și octombrie sunt luni minunate de plimbat, pozat, vizitat. Și atunci e și bătaia mare pe destinații. În capul meu, de. Așadar, cu greu pot să împart lunile astea două pentru atâtea destinații la care efectiv bălesc. Bine. Anul ăsta fu mai ușor. Că se hotărî TAP-ul să reia cursele București Lisabona. Biiine, Dorele! Portugalia să fie, că Lisabona am tot văzut-o. Dar de ceva vreme tot cochetam eu cu viața la țară. Țară portugheză. Așa că, numai bine se legară lucrurile. Ne pornirăm la drum trei din patru. Am avut un abandon pe ultima sută de metri, însă am ramas în picioare stâlpii. Emoții ne-a dat și compania mai sus numită care se joacă de-a anulatul zborurilor. Cu puțin noroc, cu vreo câteva zeci de mătănii și un post negru, am reușit să plecăm.

A fost a doua destinație pe anul ăsta pentru care am ales varianta "închiriem mașină", tocmai pentru că aveam de gând să străbatem țara atât în lung, cât și în lat. Procedura de preluare a mașinii un pic greoaie. Lume multă, funcționărime puțină, practic m-am simțit ca acasă. După vreo două ore eram deja așezată pe locul mortului într-un Nissan Micra. "Cam mititică" se aude vocea suavă a șoferiței. "Auzi, suntem trei boabe cu bagaje de mână. Ce ne trebuie mai mare?" "Las' că o să vezi tu când o fi să urcăm cum o să o duci în spate că ea sigur nu ne poate duce pe noi." Și aici mi s-a explicat ceva cu niște cai lipsă și cu un motor cu o zecimală prea mică. Nu am înțeles mare lucru, am considerat că e pură pițiponceală.

Pornim spre ieșirea din Lisabona. Da, de data asta, orașul capitală ne este doar punct de trecere. Spre prima destinație. Sintra. Nu ne vedeam pentru prima dată. Însă au fost ceva ani care s-au așternut peste amintirile primei întâlniri. Am lăsat buburuza într-o parcare la intrarea în oraș și am început să urcăm spre centrul orașului. Și dă-i și urcă și dă-i și urcă mai ceva ca voinicul din poveste. Așa e la începutul oricărei excursii: te dai viteaz și mergi mult pe jos. Mașinile treceau vesele pe lângă noi, mângâindu-ne cu oglinzile că doar suntem pe străduțele înguste din Portugalia. "Nuuu, că e bine, noi facem mișcare!" Poate trebuia să le fi spus cocălătoarelor că din centru mai avem de urcat câțiva kilometri buni până la castel. Au fost cumva puse în fața faptului împlinit. No problem! Hai să mâncăm ceva înainte! Cum nu era timp de zăcut la vreun restaurant, ne-am potolit foamea cu pâine și măsline. Și ceva crenvurști la borcan. O delicatesă clar specifică locului că acasă nu am fi mâncat așa ceva nici amenințate cu moartea.

Cu burta plină, așa cum am citit noi că e bine înainte de efort, pornim să cucerim palatul Pena. Un fel de Neuschwanstein Castle portughez. Îl ignorăm total pe un nenică de încercă să ne explice că mai bine coborâm pe jos decât să ne chinuim la urcare. Bine facem. Drumul este minunat. Probabil fețele noastre inspirau altceva. Nu-mi explic altfel de ce, la fiecare trei minute, câteun trocarici oprea și ne întreba dacă vrem să ne ducă până în poartă la palat. Ne-am ținut tare. Nu am vrut. Și uite așa am ajuns să intrăm în grădinile palatului. 7 euro. Merită fiecare bănuț. Și fiecare minut. Normal că se urcă. Dar parcă nu mai e urcușul atât de dificil. Printre atâtea minunății de plante, fântâni, coloane, poduri și flori. Ajungem într-un final gâfâind. Ne plimbăm printre turle. Pozăm. Și palatul și priveliștea. Nici nu știu unde zboară o oră. Hai să coborâm că ne prinde noaptea!

La mauri renunțăm. Că ne chinuie puțin foamea. Și am vrea să ajungem în Praia do Macas pe lumină. Poate prindem un apus pe ocean. Nu ne iese. Că decidem să ne așezăm la o masă în căutare de ceva fructe de mare în plină Sintra. Locul e minunat. Fructele de mare nu prea. Și stăm așa, învelite în păturile dăruite de tanti ospătărița ca să ne oprim din tremurat, la șosea. Lume trece, lume vine, noi tot cu paharele care vorbesc vesele pe limba vinului de Porto. Ne dăm bătute în fața nopții. Lasă, poate prindem răsăritul dacă la apus nu fuserăm chiar în stare să ajungem. Renunțarăm și la vinul ce urma a fi băut pe hotel, cu oceanul chinuindu-și valurile întru relaxarea nervilor noștri. Lasă, bem vinu' aci, că totuși ce-i în mână nu-i minciună. 1-0 pentru neșoferi, scor menținut pănă aproape de finalul excursiei.

Duminica ne începe vesel. Și rece. Că oceanul ăsta ne spală pe picioare cu o apă aproape înghețată. Așa ne explicarăm și de ce mai toată lumea stă la plajă și nu se înghesuie la baie. Drept răzbunare, tragem câteva poze și părăsim incinta. Gabriela, prietena noastră care merge mereu în excursiile în care avem mașină, ne îndrumă pe niște străduțe mai degrabă poteci. Toată lumea pe șosea, noi pe drum forestier. Îi verificăm setările. Totul e bine. E ea așa, mai romantică. Și vrea altfel decât restul lumii. Începem cu rugăciuni poate poate scăpăm fără să vină vreo mașină de pe contrasens. Ne iese. O lăsăm mai ușor cu rugăciunile doar când zărim farul. Gata, suntem pe drumul cel bun. Prăfuind, dar bun. Ajungem dis de cu noaptea-n cap în locul unde se termină uscatul și începe marea. Tocmai bine de pozat fără griji că ai putea avea intruși în liniștea fotografiată. Bate un vânticel de te ia pe sus. Exact cum îmi aminteam. Profităm de vizită și ne luăm și certificate. Că așa suntem noi. Ne plac hârtiile. Să fie, domne, scris negru pe alb că eu, Andreea a lui Anghel am ajuns în cel mai vestic punct al Europei continentale. Am zis!

Tot aci, la Cabo da Roca, experimentăm spiritul de turmă atât de bine conturat în Românica. Pornim să coborâm pe ceva drum întru obținerea de peisaje spectaculoase. La început eram noi trei. După 10 minute nu prea mai aveai unde să arunci un vârf de bold printre sau pe pietrele mai devreme pozate. E bine. În unele domenii se numește trend setting. Bine! Hai să pornim mai departe și să lăsăm mioarele în urmă. Urmează o discuție amicală cu Gabriela. Îi este transmisă tranșant dorința noastră de a rămâne totuși pe șosele. Ea zice da și ne pune să o luăm pe o cărare. Decidem să nu o mai ascultăm și să o forțăm la reconfigurarea traseului. Îmda, ea reconfigurează traseul, noi cât pe ce să ne pupăm cu un autobuz care venea pe drumul și de dus și de întors. Clar nu-i de joacă p-aci, pe miniaturile astea de străzi.