Juzcar în drum spre Caminito

Juzcar, the smurf Village, a fost prima oprire din săptămâna spaniolă. Atunci când m-am gândit la pe unde ar fi fain să ne plimbăm aparatele de fotografiat mi-a atras atenția satul ăsta albastru. Nu știam de treaba cu ștrumfii. Asta am aflat pe urmă. Inițial, mă gândeam doar că ar fi foarte tare să te plimbi pe străduțele unui sat de cer. Cum nu au fost voturi împotrivă și nici abțineri, l-am trecut ca  deschizător de drumuri de vacanță. Am ajuns în sat după vreo 10-12 opriri pe marginea drumului ca să îl pozăm de departe. Opririle astea toate în cei 800-850 de metri pe care îi aveam de parcurs de la casa unde am dormit până în mijlocul satului. La primele 8 opriri satul părea mai degrabă alb, de am și zis în gând "să vezi că ăștia ne păcăliră și, în urma vreunei ploi, s-a dus naiba albastrul de pe pereți."

Că da, inițial, Juzcar era unul dintre multe altele sate albe ale Spaniei. În 2011, prin vară așa, Sony Pictures s-a gândit că aci e locul ideal pentru a filma The Smurfs 3D. Toate bune și frumoase. Ce se mai gândesc ăștia de la Sony? Păi, vere, dacă tot facem o treabă să o facem cum trebuie! Ia să trimitem noi vreo 20 de pictori și ceva vopsea ca să facem satul albastru, să putem promova filmul cum trebuie. Zis și făcut. Se puseră oamenii pe treabă, vopsiră până și pietrele funerare. Și biserica. Și primăria. Și casele oamenilor. Și birtul de la drum. Tot. 175 de clădiri. Toate albastre. Ok, și au dat drumul filmului. Artificii, surle, trâmbițe, fotografi. Tot ce trebuie. Și se promovă filmul ce se promovă, până când nenea ăștia de la Sony, ca niște adevărați oaspeți de treabă, se hotărăsc să spele vasele, să bage aspiratorul și să șteargă praful, înainte să plece. Adică să facă satul cum era înainte. Albicel imaculat, numai bun de folosit în reclamele cu Ariel.

Îmda. Numai că, surpriză! Sătenii nu mai vrură alb imaculat că ajunseră la concluzia că le stă mai bine în albastru. Îi prinde mai bine, le scoate mai bine în evidență potențialul turistic, le evidențiază mai bine talia portofelelor și îi dă satului lor o tentă de altfel, numai bună de exploatat. Buun. Votară. Cu o majoritate covârșitoare (141 de locuitori din 174) au decis că ei rămân albaștri. Și uite așa, începură să își dezvolte micul lor așezământ. Apărură pensiunile că doar cei 250 de turiști care vin zilnic prin locurile astea au nevoie de un acoperiș deasupra coafurii. Și dacă se poate să fie și albastru, cu atât mai bine. Acoperișul, nu frizura. Birtul din colț se îmbrăcă în straie noi și deveni barul din mijlocul satului. Sunt și vreo două magazine unde se vând ștrumfi: magneți, brelocuri, figurine. Am vrut să iau și eu cadou fetița. Mi-a zis tanti vânzătoarea că fetița se vinde prima. Și nu mai are nimic cu ea. Bine. Lângă magazin e o încăpere cu ceva ștrumfi giganți. Cu care poți face poze. Asta dacă ai cumpărat ceva de la magazin.

Pornim într-un mod haotico-organizat să îl străbatem. Da, domne, e albastru. Pe unele case sunt pictați ștrumfi. Pe altele sunt pictate flori. Altele chiar au flori la ferestre. La colț de stradă găsești chiar și câte o casă ștrumfească sub formă de ciupercă. Prima pe care am văzut-o era locul destinat punctului de informare turistică. Cred că era prea dimineață de nu era nimeni acolo. Nu că ar avea ce mari informații să îți dea. În maxim 2 ore străbați fiecare străduță cu tot cu pozele pe la fiecare casă. În continuare oamenii își vopsesc casele în albastru. Sau refac vopseaua. I-am văzut în plină acțiune. Sunt încă un pic stângaci când vine vorba de relația cu turistul. Deși eram câțiva rătăciți în dimineața zilei de 25 octombrie care căutam să descoperim care e treaba cu mititelul ăsta situat în Valle del Genal în Serrania de Ronda. În fine.

Mi-a plăcut să văd că oamenii nu prea se sinchisesc de prezența străin-invazivă. Ușile de la case erau larg deschise, lăsând strada să fie inundată de mirosuri de mâncăruri care mai de care mai provocatoare de inundații în gură. Sau de miros de rufe proaspăt spălate. Vecinele vorbeau una cu alta de la ferestrele dormitoarelor, fix peste capetele noastre. Vreo două mămăici veneau agale de la piață, fără a se abate din drumul lor când au văzut aparatele foto. Pare-mi-se pe aici au trecut mulți mici cu ochii oblici, iubitori de pozat. La barul din sat nu găsești prea mare diversitate, însă totul e extrem de ieftin. Am luat o cutie de cola cu 20 de cenți. Pentru un loc care e călcat de zeci de mii de turiști pe an, mi se pare un chilipir. Plus că, chiar dacă nu prea o rup ei pe englezește, fac pe dracu-n patru să nu pleci neservit.

Oricât ne-ar fi plăcut nouă pata asta de culoare, gândul ne stă tot la partea a doua a zilei. Plecăm spre Ardales. În urma unei documentări extrem de riguroase, știm că pe aici se intră. Pe drumul de o ora și un pic, din difuzoare urlă cineva că se duse să treacă la Olt. Cum, mă? Aci? În Spania? Urlăm și noi cu radioul. Ah, ce senzație de bine! Suntem ușor sardine în mașină, însă e bine. La înghesuială se distrează lumea. După vreo 30 de remixuri ale muzicii populare românești, ajungem. La restaurant. Citisem că aici poți parca. Nu ne-am aventurat să lăsăm mașina închiriată pe marginea drumului, am parcat-o frumos pentru 2 Euro în loc cu verdeață. Adică, în parcare. Tot documentate fiind, ne-am achiziționat biletele de intrare din timp. Singurele locuri erau la 3 după-amiază. Bine că ajunserăm cu 2 ore înainte. "Auziți, nu mai bine ne potolim foamea înainte de marea aventură? Că de-a fi să mor, măcar să fie pe burta plină!"

Am intrat în El Mirador. Îmda. Nu degeaba se numește așa. Terasa în aer liber dă către lacul verde. Da' verde, verde nu așa verzuliu! Rai pe pământ. Să stai deasupra unui imens de smaralde și să savurezi o sangria. La ea acasă. Îi spunem ospătarului că ne grăbim. La 3 trebuie să fim la intrarea pe potecă. Și până acolo mai avem de străbătut vreun kilometru juma. Zâmbește și ne spune că orele sunt estimative. Sunt mai mult așa ca să nu ne înghesuim toți grămadă când e lumina bună pentru poze. Biiine, mă! Și eu m-am agitat ca berea să iau bilete din timp, să nu rămânem în afara cărării. Mâncăm. Cum îi șade bine unei prime mese de prânz în țara lui mare și ocean, în majoritatea farfuriilor avem pește și poame de mare. Una din fete își ia o salată. Încă nu îmi e clar dacă a fost de ochii lumii sau i-a fost frică să nu își poată duce oasele pe Drumul Regelui. O alta nu are mustrări de conștiinta. Mănâncă un ceva porcos. E bine!

Cu burțile pline, abia mișcându-ne, ne pornim spre Tunel Pequeno. Pe aici am ales să intrăm. Nu pentru că e mai scurt, ci pentru că ni se pare mai interesant. În tunel ca în tunel. Miroase a diverse. Și nu vezi nimic. Noroc cu lanternele de la magazinul lu' nenea Steve.  În câteva minute vedem luminița de la capătul lui, al tunelului. Mai avem de mers nițel până la intrare. Nimic mega solicitant. E mai mult ca o plimbare prin parc. Și așa ce zicea lumea pe net că, deși refăcut, a rămas totuși un drum periculos. Hai să nu ne grăbim! La intrare primim căști. Din alea de șantierist. Și ceva bonete de unică folosință ca să nu punem casca direct pe pleata coafată. Și urmează instrucțiunile. "Avem de parcurs 8 km. Prima parte pasarele. Urmează un drum forestier. Și ultima parte iar pasarele. Fără selfie stick că voi cu ochii la selfie stick vă frângeți gâturile p-aci. Nu aveți de unde să vă luați apă și nu aveți unde să faceți pipi. Deci, aci trebuie rezolvate toate. Înainte să intrați. Pe tot traseul vă veți întâlni cu caschetele portocalii, colegii noștri care vă pot ajuta cu informații și în caz de pericol. Hai pa, distracție plăcută!"

Bine, mă, hai să rezolvăm cu pi la pătrat și cu apa. Selfie stick nu avem. Noi suntem de modă veche, ne place ca ăia cu mâinile mai lungi să țină telefonul și cine ajunge să declanșeze camera foto. Punem caschetele, devenim șantieriste și plecăm pe urmele Regelui, pe mult prea celebrul Caminito del Rey. Grupurile nu sunt mai mari de 20 de personae și se intră din juma în juma de oră. Aveam să înțeleg câțiva kilometri mai încolo de ce. Hai că nu e rău. Începem cu pasarela. Din lemn, cu gard de protecție pe margine. Și asta aveam să înțeleg de ce era necesar tot câțiva kilometri mai în chei. Începem să mergem pe lângă stâncă. Casc ochii. La cer, la păsări, la priveliștea din față. Îmda, nici nu știu ce exagerează lumea cu Caminito ăsta. Mno, o potecă pe munte. Oarecum.

Și cum blamam eu așa pe toți plimbăreții că m-au indus în eroare, nu știu cum fac și îmi arunc privirea în jos. Josul nu se mai termina. Cât să meargă și privirea mea. Oooo, măiculiță olteancă! Câtamai hăul. Mă lipesc instinctiv de stâncă. Și mă țin cu unghii și dinți de coarda pusă de-a lungul traseului pentru găini ca mine. Așa tremuraâdă ca piftia lu' mama de la Crăciun, mă uit în zare. Hău. Mă uit în spate. Hău. "Cum intrai eu în nenorocirea asta?" "De bună voie", îmi șoptește guraliv grupul. "Bă, care gfdkcuywgfegkjbdskjgediuwhgfew mea ați avut ideea cu Caminito ăsta? Și de ce nu mi-ați făcut un training înainte? Măcar să mă fi pregătit psihic."

Se constituie o celulă de criză. Alcătuită din trei contabile și un magistrat. Toate întru smulgerea HR-istei din stâncă. Că practic mă făcusem una cu stânca. O iubeam ca pe mine, eram practic una și aceeași, atât de lipite stăteam. "Hai, că uite, nu e rău, hai că sigur nu mai e mult. Nu te mai uita în jos! Privește cerul! Respiră! Bucură-te de priveliște și de experiență!"  "Bă, voi ori sunteți cu capul ori ați înnebunit de tot! Duceți-vă voi! Cu tot cu experiență! Eu stau aci, frumos până îmi fac curaj să mă întorc!" "Păi unde să te întorci, nu auziși ce zise tanti cu safety instructions? Odată ce ai plecat pe traseu, aleluia! Nu mai poți să te întorci." "Bă, eu știu că și din mormânt te mai întorci câteodată, deci lăsați-mă în durerea mea aci!"

Doar rușinea că o să intre următorul grup de oameni m-a făcut să dau drumul la un deget și să mă deplasez cu 3 centimetri pe oră de-a lungul pasarelei care, culmea, acum mi se părea extrem de firavă: niște lemnișoare scândurele puse una lângă alta, prinse cu cine știe ce cuie ruginite. Eu nu zic că nu rezistă, dar nu la elefănței. Și când eram eu cu Tatăl Nostru pe repeat, se vede capul. Începe drumul forestier. Așa da, mai vii de-acasă. Mă pusei pe glume, pe bufoniadă, pe d-astea d-ale mele. "În partea stângă am avut Hăul, în partea dreaptă avem muntele, în față la ora 13 avem un pod pe care merg alpiniștii, în stânga la ora 7 avem un râuleț!" Toată veselia mea începu să dispară treptat treptat când îmi dădui seama că nu alpiniștii urcă podul ăla suspendat ci noi, muritorii de rând. Nefericită alegere a cuvântului muritor în contextual dat, însă asta îmi veni în minte. "Hai că poți, nu e greu, ai să vezi!" mă încuraja grupul cred că mai mult de frica să nu rămân p-acolo și să trebuiască să rămână și ele cu mine.

Vine iar pasarela. Mai sus. Eee, hai, depinde cum vezi lucrurile. Mai aproape de Cer. Îmda, dar al naibii de departe de pământ (cam la 100 de metri), acolo unde avem noi picioarele. Domne, în secundele alea trei când ținui ochii deschiși e adevărat că văzui niște peisaje de te lăsau fără respirație. Cam cum vezi de acasă din canapea pe Descopery. Dar tot în secundele alea trei, nu știu cum naiba, văzui și vechea potecă. Aia pe care au murit oameni. Aia din cauza căreia se cheamă drumul ăsta Cărarea Morții. Păi voi știți ce era acolo? Bucăți din potecă lipseau, găuri mari care puteau fi traversate doar pe bara de protecție de pe margine. Adică, să fi fost Nadia Comaneci cred că aveai șanse să nu mori. Chestii ruginite, nu tu protecție pe marginea potecii ăleia nu mai lată de juma' de metru prin unele locuri. Ce adrenalină, tată? Sinucidere curată. Păi cred că, dacă aș fi plecat pe drumul ăla vechi când încă era deschis, pe 99% din el m-aș fi pus în fund și aș fi început să jelesc. Inevitabila-mi moarte.

Ca să vedeți, aci chiar au murit oameni. Găsești pe drum plăcuțe in memoriam. Alpiniști prăbușiți în gol, oameni prinși pe râu, sub pietre, în apa crescândă. Zice-se au fost vreo cinci ghinioniști numai între 1999 si 2000. Domne, mi se pare mic numărul de victime, având în vedere pe unde făceau cascadorii. Acu', după moartea celor cinci se speriară și autoritățile. Gata, stop, închidem pasarela și punem amendă pentru cei care încalcă interdicția. 6000 de euro. De parcă suma ar fi putut vreodată să îi oprească pe iubitorii de munte și adrenalină. Și uite cum interdicția a devenit teoretică, în teren lucrurile stând altfel. Existau chiar agenții de turism care organizau plimbări, desigur neoficial, în zonă. "Bine, mă oamenilor inconștienți, bine! Închidem, reabilităm și îl redăm publicului. Așa e bine?" Și se puseră pe construit. 2.8 milioane de Euro și  un an de zile. Atât le-a luat ca să dea drumul la un Caminito cosmetizat, mult mai sigur și cu siguranță mult mai puțin adrenalinic.

Acu', dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept, El Caminito a fost construită pentru a lega Salto del Gaitanejo de Salto del Chorro, două hidrocentrale construite lângă cele două cascade. Drumul era destinat transportului de materiale între cele două locații și a deplasării muncitorilor. Ulterior, a început să fie folosit și de localnici, făcându-se în scurt timp praf. Cam ca șoselele noastre după câteo iarnă. În 1921, regele Alfonso al 13-lea a folosit drumul pentru a ajunge la inaugurarea barajului Conde del Guadalhorce. Așa a fost botezată cărarea asta Drumul Regelui.

Lăsând exagerarile mele la o parte, ce e de apreciat e faptul că oamneii au lăsat și vechiul drum. Ca să vadă curioșii cum arăta moartea. Ba în unele porțiuni, noua cărare e construită fix lângă cea veche. Până și podurile au fost refăcute. Sau chiar făcute de la 0. Imediat după redarea circuitului turistic, nu se percepea nicio taxă pentru vizită. Acum se plătește o taxă de 15 Euro. Și accesul turiștilor e limitat la 600/zi. Mi s-a părut extrem de eficientă și programarea pe ore. Așa am avut timp să admirăm și să pozăm fără să ne călcăm în picioare. Peste tot sunt afișe în care turiștii sunt rugați să păstreze distanța între ei. 1 metru jumate. Și nu am văzut pe nimeni care să își scoată casca. O fi fost și din cauză că pe lângă noi chiar cădeau pietre.

Drumul nu e greu. Nu trebuie să fii montaniard sau să ai nu știu ce formă fizică. Cei 8 km noi i-am parcurs în 3 ore. Din cauza mea. Că pozam fiecare pietricică și fiecare hău. Le pozam așa, de lângă perete. Nu vă imaginați că m-am apropiat vreo secundă de marginea aia cu gard de protecție. Dar, again, mie îmi e frică să mă uit de pe balconul alor mei de Crăciun. Și ai mei stau la etajul 4. Deci nu sunt tocmai un reper demn de luat în calcul. Toți iubitorii de munte spun că poteca de acum este ca o domnișoara de la pension, plictisitoare și previzibilă în comparație cu vechiul traseu. Așa o fi. Așa cum ziceam și mai sus, eu pe vechiul drum nu m-aș fi dus nici bătută. Că muream acolo. Nu din cauză de căzătură. Din cauză de inimă.

De frumos, e extrem de frumos. Să mergi suspendat, legat pe stâncă. Și să te bucuri de peisaje de calendar. Și de vânt în plete pe podul suspendat. Nu pot să vă descriu senzația că practic, în două secunde, am traversat podul. Nici la poză nu am vrut să stau. Că era un vânticel așa care îl legăna  într-un mod dușmănos. Sau așa am simțit eu. Fetele din grup păreau mega încântate și au pițiponcit la poză minute bune. Până ne-a ajuns din urmă celălalt grup care intrase la jumătate de oră după noi.

Pe tot traseul am întâlnit caschete portocalii. Și în puncte mai de curaj așa, era proțăpit câte-un, cred eu, psiholog. Gata să intervină cu d-alde d-alea: "hai că poți, depășește-ți teama, nu se întâmplă nimic! Uite, vezi, până și copilul ăla de 10 ani a trecut și uite ce frumos îi zâmbește mamei lui la poză!" Indiferent ce aș zice eu, oamenii ăștia sau, mai bine zis, prezența lor acolo, îți dă un sentiment de siguranță. Ție, fricosului. Oamenilor de munte le dă nervi: "după ce că e plictisitor de sigur, îi mai trimit și pe ăștia să ne țină de mânuță când traversăm caricatura aia de pod!"

Traseul se termină la El Chorro. Acolo lași cascheta, bonețica la gunoi și mănânci o înghețată. Cu ochii la un alt pod de vis. Îți dai răgaz de vreo câteva zeci de minute să îți tragi sufletul și să lași amintirile să se fixeze bine. Și pe Sonică să își revină din șoc. La el de plăcere. La mine de frică. Pornim spre autobuz. Că da, de aci te ia autobuzul și te duce unde ai lăsat mașina, adică la intrarea pe Caminito. Până și drumul cu autobuzul e fain. Serpentine, priveliști, șoferi pricepuți.

Pornim la drum. În mașina noastră de împrumut cântăm. Ca să ținem soferița trează. Și să ajungem cu bine în următoarea noastră oprire.