Satele albe ale Spaniei

După experiența cu Caminito del Rey am cerut pauză de la adrenalină. Și plimbare cu picioarele pe pământ. Iar după albastrul de Juzcar, am vrut să schimbăm culoarea. Ca să testăm puterea ochelarilor de soare. Zis și făcut. Păi, dacă tot suntem in the neighbourhood, vorba englezului, hai să vedem câteva dintre satele astea care străluceau în prima noapte când am ajuns noi. Aha, bun. Pe care să le alegem? Că uitai să vă spun, însă Spania are sate albe la fiecare colț de munte. Deci un fel de ciuperci după ploaie. S-a cerut, cum altfel, o cercetare prealabilă și o selecție dură. Care s-au executat cu sânge rece, fără a ne lăsa influențate de sentimentalisme de genul "ia uite și ăsta ce frumușel e și parcă nici nu e așa turistic, deci diamant neșlefuit numai bun de scos la lumină." Am ales argumentat, așa cum ne învață corporația.

Ne-am început ziua cu Setenil de las Bodegas. Citisem că satul ăsta cu iz de oraș este unic în lume. Ia să vedem cu ce se laudă. Am ajuns relativ dimineață, pe la un 10 așa. Numai bine să dăm peste turiști și localnici așezați la cafea pe Calle Cuevas del Sol. Deasupra teraselor unde savurau ei băutura trezitoare erau acoperișuri. Mnu, nu umbrele. Stânci. Că asta îl face unic pe satul ăsta cu ifose de oraș. Cei 87 km pătrați se întind de-a lungul unor chei înguste. Pereții de stâncă ai cheilor au fost și sunt extrem de deștept folosiți de localnici. De ce să mai dai banii pe cărămidă sau pe bca? Păi nu mai bine te folosești de grotele naturale, le mai lărgești pe ici pe colo, și îți faci un locșor numai bun de transformat în casă, magazin, restaurant, club sau orice altceva îți vine în minte? Păi ba da.

Ia să intrăm să vedem cum e și înăuntru. Alegem la întâmplare un magazin. Înăuntru cărnuri. Uitasem că suntem în orașul lui chorizo și cerdo. Și că de aici pleacă în toată regiunea carne de porc. Pentru că localnicii cu asta se ocupă: cresc porci, cultivă legume și fructe. Aaaa, și fac produse de patiserie numai bune de adăugat pe burtă. Până prin 1860, vița de vie era personaj principal. De aici și parte din denumirea localității, Las Bodegas. În 1860 majoritatea culturilor de viță de vie au fost distruse în timpul infestării cu filoxera care a afectat de altfel mare parte din producția de vin a întregii Europe. Prima parte a denumirii, Setenil, vine de la cele șapte încercări eșuate ale spaniolilor de a-i lua la goană pe arabi și de a distruge citadela. Hai că, cu chiu cu vai, reușiră. Scăpară de arabi și aduseră în locul lor coloniști spanioli.

Pornim pe scări. Urcăm spre partea de oraș care se cațără pe canion. Trecem pe străduțe înguste, pietonale, printre casele localnicilor. Sunt 3000 de suflete care își duc traiul zilnic în așezarea asta care, privită din Plaza del Carmen, îți ia ochii la propriu. De la atâta alb care provoacă ochelarii de soare. Calle Jaboneria ne plimbă agale printre case cu pălării. Adică vedem măslini care cresc pe acoperișul stâncos al clădirilor. Coborâm înapoi pe Calle Cuevas del Sol. Ne lipim de un perete ca să facem loc unei mașini să treacă. Probabil tot Gabriela o ghidează și pe ea. De ajunse prin locurile astea strâmte peste care stau să se prăbușească stâncile care poartă în marsupiul lor încăperi. Lăsăm mașina să treacă și pornim în urma ei. Gata cu timpul alocat vizitei dimineții. Ar fi fost fain să rămânem la un prânz într-unul din restaurantele extrem de animate și datorită prezenței motorbikerilor. Nu avem însă răgazul.

Pornim printre dealuri acoperite cu plantații de măslini. Cu cântec, înainte! Nici nu ne dăm seama când intrăm în Parcul Natural Sierra de Grazalema. Serpentine, munți, priveliști numai bune de potolit dorul de uau. De pe șosea se vede un castel în moțul dealului. Înconjurat de case albe. Îmhm, acolo trebuie să fie. Sonică zbârnâie din obiectiv. "Hai, hai, mai repede!" "Stai domne, mai sunt 10 km! Bucură-te de ce vezi până acolo!" Nici nu apuc să termin bine de ciondănit cu aparatul meu foto că, după o curbă, se arată în toată-i splendoarea Zahara de la Sierra sau, altfel spus, cel mai potrivit Pueblo Blanco dacă vrei să transformi pozele tale în cărți poștale. Dușman al vechilor aparate foto cu film care te limitau la 26 de poze, satul ăsta este cel mai elegant și distins dintre toate albiturile văzute vreodată. Nu numai că stă cocoțat semeț pe moțul dealului. La picioarele sale stă o întindere de turcoaz ce pare fără margini. De fapt, vorbim despre apele lacului Zahara - el Gastor care înconjoară poalele dealului. Satul este vegheat de ruinele unui castel maur, curajos gardian care privește de sus.

Cu ochii după frumusețea asta suntem toate cinci. Unele facem poze cu aparatele foto. Altele fac poze cu ochii minții. Stai, stai, stai! Cum toate cinci? Și șoferița? Îmda, și șoferița. Care uită să se mai uite la drum. Ieșim ușor în afara șoselei. Ca povestea să fie spumoasă, aci intervin remarcile de genul  "mi-am văzut viața prin fața ochilor" sau "am crezut că întâlnirea cu doamna cu coasa se va produce mai devreme decât m-aș fi așteptat" sau "am văzut așa, ca prin vis, lumina de la capătul tunelului". Nimic din zona asta. Nu pățește nimeni nimic, mergeam cu viteza melcului turbat. "Băăăăăăă, alooooo! Unde te uiți?" "La castel!" "Hai să o lăsăm în parcare și pe urmă n-ai decât să îl admiri mult și bine. Nu am apucat să fac testamentul..." Intrăm în sat. Mergem cu mașina după cum ne ghidează Gabriela. Trecem prin centrul orașului, printre mesele restaurantelor care se pregătesc de prânz. Stau mereu cu frică să nu fi intrat pe vreun interzis. Hai că găsim o parcare subterană. Minunat. Chiar începusem să îmi fac griji unde o să lăsăm tomobilu' să își tragă sufletul când văzui miniaturile alea de străzi cu sensuri unice. Fuserăm berze chioare și de data asta și ne făcu Cristoșelu' cuib! De nici nu trebui să dăm vreun ban.

O luăm spre castel, normal. Pe un drum greșit, normal. Nu-i nimic. Satul nu e mare. 70 kilometri pătrați. Deci ne permitem luxul de a ne rătăci. Suntem cocoțate pe un fel de stradă care dă roată castelului. Ajungem și la indicatoare. Știm că suntem pe drumul cel bun. Sunt o mulțime de turiști care caută același obiectiv. Când să începem să urcăm, un domn posesor de păsări răpitoare scoate bani frumoși din dorința turiștilor de a avea o poză cu un șoim. Sau cu o bufniță. Nu sunt adepta scoaterii de profit de pe urma unor animale care ar trebui să fie libere și să rămână așa cum erau în cărțile de zoologie: sălbatice. Îmi văd de drum. Începem să urcăm. Nu-i chiar floare la ureche. Însă nu ne dăm bătute. Niciuna. Ne mai oprim, ne mai tragem sufletul sub pretextul "poză de grup". Ajungem, unele gâfâind, în moțul dealului, în poarta castelului. Libertate și liniște. De aici se vede Olivera care, decenii la rând, a fost inamicul Zaharei. Ca doi giganți, așezați față în față. Între ele strigătul clopotelor. Sau jalea muezinului. Castelul ăsta a jucat multă vreme rol de fortăreață în apărarea Rondei si a Malagăi de raidurile creștine. Și a fost casă pentru soldați. 

Lăsăm castelul în urmă. Deja coborâm spre centrul satului, patrimoniu Unesco. Mesele de la restaurante sunt parcă un fel de popice pentru mașinile care trec prin fix centrul orașului. Mai toate obiectivele sunt concentrate în centru:  biserica Santa Maria de la Meza, primăria, fântâna de piatră.Tot satul este decorat cu ghirlande multicolore, iar toate casele sunt împodobite cu flori. Clar sunt gospodari cei 1500 de zaharenos. Piața este străjuită de portocali. De fapt, cam peste tot prin sat am găsit portocali. Că de aici și discuțiile referitoare la numele așezării. Să provină din arabescul Azahar care înseamnă floare de portocal sau din arabescul Sahra care înseamnă deșert? În fine, nici nu prea mai contează. Îmi pot imagina cum o fi aici când sunt portocalii în floare. Ar fi fost grozav să rămânem la o fructă de mare aci, în satul cocoțat. Ajungem însă la concluzia că mai bine mergem mai departe și ne porcim pe seară.

Pornim pe drumuri de munte. Ooooo, cu ce-oi fi greșit eu pe lumea asta de trebuie prin toate călătoriile să avem Transfăgărășan d-ăsta de îmi dă mie fiori pe șira spinării din cauza înălțimii și a lățimii șoselei? Hai, știi ce, nu te mai plânge că alții ar vrea să fie în locul tău și când colo sunt pe ogorul corporației. Biiine, biine! Să mă bucur, zic! Atunci când pot deschide ochii că se pare am o problemă cu hăul și când sunt în mașină, nu numai când sunt pe picioare. Traversăm parcul natural. Că doar ultima noastră destinație pe ziua de azi este un adevărat sat de munte, spre deosebire de primele două care au fost cocoțate pe moțul dealului. Oprim la fiecare punct de belvedere. La un moment dat mă plictisesc să pozez aceiași munți din unghiuri diferite. Deci nu mai pozez. Asta nu înseamnă că restul muierilor din grup nu se extaziază la fiecare vârf de munte, făcându-mă să mă îndoiesc serios că vom mai avea timp să ajungem pe lumină în Grazalema.

Hai că, cu ajutorul divin, se mai termină o baterie la telefon, se mai umple un card foto, deci nu mai putem poza chiar fiecare bolovan de pe munte. Și ne așternem un pic mai serios la drum. Ajungem la poalele lui Sierra del Pinar. Într-o parcare uriașă, destinată turiștilor, o părăsim pe Gabriela cu tot cu mașina. Pornim la pas prin cel mai ploios orășel al Spaniei. În doi timpi și trei mișcări suntem deja în Piața Spaniei, inima Grazalemei. Piața este împrejmuită de baruri și restaurante. Să nu uităm că locul este faimos pentru brânzeturi, miere și carne. Trecem agale pe lângă biserica La Aurora și primărie. Ne lăsăm pe străduțele adiacente, înguste și inundate de soare. Pe case, din loc in loc, în afară de ghivecele cu flori care tronează pe fiecare balcon din fier forjat, găsești câte o placă de ceramică pe care stau inscripționate informații despre trecutul orașului, despre statutul femeii grazalemene, despre sărbători specifice zonei. Un fel de tourist information afișat și disponibil oricând.

Suntem într-un oraș de munte. Ne-o demonstrează aerul tare, peisajul și străzile mereu urcânde. Tot rătăcind, dăm peste Queserii, magazine de brânzeturi. Si peste Carnicerii, magazine de cărnuri. Pe fiecare stradă ce seamănă mai degrabă cu o potecă, găsim magazine cu produse din lână. Că da, în vremurile maure, berberii s-au așezat aci cu tot cu oi. Și s-au pus pe produs lână pentru poncho-uri și paturi. Chiar dacă maurii au fost cuceriți de ducele de Arcos, industria textilă a rămas și s-a dezvoltat, ajutând financiar orașul să se dezvolte. Și turismul în zonă este un important aducător de venituri, trecerea de către Unesco a parcului natural Sierra de Grazalema ca rezervație a biosferei ajutând cu siguranță la fructificarea potențialului turistic. Cu așa fabrici și produse devenite branduri ale locului, cu turiști care vin și cotizează în număr din ce în ce mai mare, nu e de mirare că șomajul nu este o problemă în rândul celor 2500 de oameni care se referă la oraș ca fiind acasă.

Ne oprim să ne tragem sufletul la o ciocolată caldă sau o bere. În funcție de responsabilități: pilot sau copilot. Fetele se aruncă și la ceva prăjitură că doar nu merserăm 24000 de pași fără să merităm un premiu. Sincer? Nu merită să te îngrași pentru prăjiturile din Grazalema. Pentru brânzeturi, da. Și, cum stăteam noi așa și savuram unii apa, trece pe lângă noi un trabant. Că da, și aici scaunele și mesele sunt așezate în stradă de îți e frică să nu te împingă mașinile cu nasul fix în cana de ceai. Și mai trec încă vreo două trei biciclete și vreo două camionete. Se lasă seara. Ne dăm seama după cât de întuneric este pe străzile inundate mai devreme de o lumină care ne-a ars aproape toate pozele. Și după răcoarea care începe să strângă. E vremea să ne retragem în glorie. Pentru noi ziua nu se termină aici.

Plecăm spre bază. Adică, Ronda. Acolo ne-am stabilit tabăra pentru zilele dedicate satelor albe. În seara asta și mâine e rândul ei, rândul reginei, rândul celui mai oraș dintre Pueblos Blancos.