Eu si mosorogea

Plecata fiind sa petrec revelionul pe taramuri vieneze, in ritmuri de vals vienez si stramtorata fiind la buzunar, tineam legatura cu mamuca via sms. Intr-un sms i-am scris ceva de genul "facut o victima. stop. e de-o seama cu bunicu'. stop. crezi ca se va supara tati? stop. ca ma va dezmosteni? stop." Mamuca s-a amuzat teribil. Nu a avut curaj sa-i citeasca mesajul si sotului ei, adica lui tatuca. Dar ea l-a gasit amuzant. Mesajul.

Si uite asa incepui sa ma gandesc ca poate astroloaga are dreptate. Si poate o sa imi fie destinat vreun mosorogea. Si atunci, cum pun eu problema? Acasa. Si nu numai. Si in cercul meu laaaarg de prieteni. Da, da, stiu. Drobul de sare. So what? C-asa-i romanul. Si eu nu puteam sa fac exceptie. Asadar, plusuri si minusuri pentru o relatie in care diferenta de varsta sa fie mai mult decat mare. Nu vorbim despre relatiile in care unul e putin mai matur, cu vreo 7-8 ani. Sa vorbim de chestii serioase. Care sar de 20. De ani.

Ok. 20. Asta inseamna el aproape de aceeasi varsta cu tata. Prima problema. I-as vorbi cu dumneavoastra. Ca eu am o problema. Nu pot sa trec la per tu asa usor. Sa ne imaginam: "Andreea, mi-a facut placere sa luam cina in oras in aceasta seara. Eu: si mie mi-a placut compania dumneavoastra." Sa zicem ca as putea trece peste imaginea de incest cu tata pupandu-ma pe botic dupa o intalnire romantica. Sa nu ne mai imaginam mai departe, in alte momente, eu cu acelasi dumneavostra pe buze.

Sa zicem ca relatia ar merge. Frumos. Si incet. Pe stil vechi. Dus la concerte simfonice. Cunoscut toate parcurile din Bucuresti. Mers peste tot. La 10 in pat. Bine, aici nu as avea asa multe de comentat. Ca nu sunt nici eu pasare de noapte. Si....vine momentul. Stiti voi care. Adica nu, nu stiti voi care. Ca bag mana in foc ca va ganditi la ceva ce sa implice viagra. Sau alte pastilute. De diverse culori. Nu, nu de acel moment vorbesc. Vorbesc de momentul ala sublim in care il duci acasa. Sa il cunoasca si ai tai. Si ai tai sa vada printul. Ursitul. Omul care ii va transforma din parinti in bunici. Imi amintesc ce imi zicea candva un prieten tatic, referitor la relatiile tata socru-ginere. Din pacate, nu poate fi dat pe post.

Buun. Intoliti nevoie mare. Eu, depasind deja faza cu dumneavoastra; el cu o sticla din cel mai bun alcool al lui si cu un enorm buchet de crini regali pentru mama. Taaarrrr. Tata ca o floricica, la interfon: "da, ai ajuns Gogule?" Ei bine da, daca tot ne impartasim atatea intimitati, trebuie sa va marturisesc si asta. Si eu si sora-mea suntem pentru tata "Gogule". Nici sa nu indrazniti sa intrebati de ce. Revenind. Eu cu jumate de gura si verde brotacel la fata "imhm". Clinci clinci. Se deschide usa. Pana la patru vom face o vesnicie. Eu din cauza de lipsa de miscare, el din cauza de teama sa nu isi dea duhul de atata miscare. Sa presupunem, pentru bunul decurs al firului epic, ca ajungem cu bine. Taaarrrrrr la usa.

Ca sa fie treaba treaba, vecina iese sa plece la cumparaturi. Si ma intreaba daca m-a adus unchiul meu sa ii vad pe ai mei. Fuck. Se deschide usa apartamentului 48. El ii saruta mama mamei, ca un adevarat domn. Mama se face alba ca varul. Scuipa un buna seara printre dinti. Cum sa mai spuna ea "bine ai venit, copilas" (pentru mama toti sunt copil sau copilas, defect profesional, ce sa faci). Vine si tata ca un floricel. "Ooo, bine ati venit, poftiti, poftiti. Intrati, va rog. Bai, Gogule, trebuia sa imi spui ca vii si cu tatal prietenului tau. Ma pregateam si eu un pic mai mult." Eu, spunand a 100-a oara Tatal Nostru, as rosti in pragul lesinului: "da-mi voie sa ti-l prezint pe cel care te va face bunic".

Trecem peste urmatoarele momente, care sigur vor avea nevoie de otet. Ajungem la masa. Aici n-ar fi probleme. Ca ar vorbi aceeasi limba. Problema e cum i s-ar adresa ai mei. Domnule x-ulica, nene x-ulica, draga x-ulica. La capitolul conversatie, nu s-ar mai pune problema "pe vremea mea"; s-ar pune problema "pe vremea noastra". Subiectul principal ar fi diversele alifii de indreptat spatele incovoiat. S-ar discuta despre punctul de pensie. Auch, acum imi dau seama. S-ar certa cu mama. Ca daca ar iesi amandoi la pensie in acelasi timp, mama nu ar mai avea cum sa-si creasca nepotii. Presupunand ca x-ulica al meu ar fi in stare sa ma ajute nitel sa fac doi trei mostenitori.

Sa presupunem prin absurdul absurdului ca ai mei ar trece cu brio peste soc. Urmeaza bunicii. Cati mai sunt din ei. "Liliii, maica, asta moare inaintea noastra" (liliii e pentru cunoscatori, oltenii cunoscatori). Tragedia ar continua: "asa te-am educat noi pe tine? cu ce am gresit? noi nu vrem sa te deranjam sa ne aduci un pahar cu apa si tu il iei pe asta sa ii speli proteza?" (proteza de dinti, oameni buni, de dinti). Cred ca s-ar ascunde, saracii, numai cand ne-ar vedea apropiindu-ne de poarta. Sa nu ii vada nimeni, nici macar noi.

Si sora-mea. Cum sa ne ia la munte? Cum sa calatorim cu ei pe diverse piscuri? Pe cele mai inalte varfuri? Neee, sora-mea ar zice Amin ca ar scapa de mine. Si nasii pe care eu mi i-am ales deja? Si care vor fi mult mai tineri decat mirele? Si ce, nu s-a mai vazut? Si copiii aceia pe care o sa ii fac eu prin inseminare (concluzie trasa tot din spusele astrologului, fuck toate se leaga, o fi vreo una)? Ce or sa zica ei la gradi? Ca au venit cu bunicul? E adevarat ca toata copilaria am suferit ca nu veneau bunicii sa ma ia de la scoala ca pe ceilalti copii. Dar, totusi?

Acum ceva vreme, un doctor care imi vorbea de sexualitate si multe altele, in loc sa se ocupe de sanatatea diverselor coluri, imi povestea de cat de importanta e diferenta de varsta intr-o relatie. Din punct de vedere sexual. Si vorbea de maturitatea fizica. De acord cu el. Pana intr-un punct. In care el este prea copt. Nimic nu e bun cand e prea copt. Nici macar merele. Mie imi plac mai acrisoare. Si zic, daca e prea copt, imi ramane tandretea? Si versurile lui Nichita Stanescu recitate intr-o seara ploioasa, in care singurile lui idei de intimitate se rezuma la poezii? Nu suna rau. Dar nici foarte bine.

Ehei, de e pace, de-i razboi, bucurosi le-om duce toate, ce-o fi scris si pentru noi. Pana una alta, sa ii pregatesc pe ai mei, ca sa nu-i doara. Si sa ma pregatesc si pe mine. Doamne ajuta!!!

Am obosit

1. De tipete si urlete adresate de toti mosii disperati si disperanti bietilor copii care stau in scara blocului pentru a se feri de picaturile de ploaie. Si da, unii se tin in brate. Ca sunt copii. Si experimenteaza senzatii noi. Si da, rad tare, sanatos, sincer. Si nu, nu sar calul. Adica nu stau toata noaptea. Stau si ei un picusor.

2. De oameni idioti care, desi au ajuns in anumite pozitii, habar nu au sa conduca un colectiv. Care urla ca nu poti sa fii mai mult decat un biet om. Care uita de la mana pana la gura toate favorurile pe care le-ai facut. Poate sacrificandu-te pe tine. Poate sacrificandu-ti sanatatea. Si nervii. Si aia ai capului si aia de la stomac.

3. De imbecilii care, datorita unor ganieti de porumbel, au ajuns in diverse pozitii. Pozitii care ii fac sa uite de unde au plecat. Si ca au ajuns acolo unde sunt doar datorita ganietilor. Si care se uita de sus si dau ordine ca in armata. Ca dictatorii. Pe baze totalmente aiurea.

4. De smecherii care cred ca te pot juca la nesfasit. Si care cred ca daca ai facut exceptie dupa exceptie, aia e regula. Si cand vrei sa aplici regula, o iau drept exceptie. Ok, aici imi recunosc vina. Cum ii inveti, asa ii ai.

5. De toti cei care nu te lasa sa respiri. Te vad in agonie si totusi trag. Si asteapta. Ca vulturii. Sa iti soarba ultima picatura de viata. Si nu iti lasa nici macar demnitatea si linistea de a muri ca omul. Te freaca asa cum freca mama untul pentru o minunata prajitura.

6. De toti cei care se uita in carca celorlalti. Fara a pune osul la treaba. Din categoria "hai sa facem", adica eu fac si voi va uitati. Sau eu trag si impreuna culegem roadele. Sau "hai, fa tu, ca tu ai mai facut si stii ce si cum".

7. De toti cei care baga capul in nisip, avand impresia ca asa se vor rezolva toate sau nu ii va mai vedea nimeni. Helllo, va ramane fundul afara. Si va vedem toti. Si noi, astia toti de care fugiti voi, am vrea sa stati de vorba cu noi, sa ne explicati, sa ne argumentati, nu sa va luati jucariile si sa puneti coada pe spinare. Si sa aveti impresia ca nici usturoi n-ati manacat, nici gura nu va miroase.

8. De toate cunostiintele care vor sa treaca drept straini. Fratilor, am impartit si bune si rele, fiecare a avut partea lui de vina in fiecare ruptura. Nu am fost unul mai inteligent si altul mai imbecil. Ca daca era asa, ala inteligentul il indrepta si pe imbecil si lucrurile se terminau ca in telenovele, cu happy end (sau ca in Inima de tigan, cu o continuare).

9. De toti needucatii care nu stiu sa raspunda la salut. Nu cer sa fie nimeni la fel de imbecil ca mine si sa arunce cu zambete si poante in stanga si in dreapta. Sau sa incerce mereu sa incarce cu voie buna pe amarati. Dar macar raspundeti la salut. Ca suntem civilizati. Si avem limba. Pana si cainele vecinului de la trei imi raspunde la salut asa cum stie el.

10. De tara asta cu societatea ei minunata. In care societate, Becali isi recupereaza limuzina cu un simplu telefon, iar zeci de copii nu pot fi gasiti de ani de zile.

11. De toti molaii care nu stiu sa prinda degetul cand li se intinde. Fratilor, Dumnezeu ne da, dar nu ne baga in sac. Nu pot face bine unui om cu forta. Astept putina colaborare. Puneti si voi un pic umarul. Si acceptati-va vina ca nu ati fost in stare sa va lasati ajutati. Nu va mai plangeti atata de mila.

12. De toti invidiosii, care nu se pot bucura sincer ca unora le merge bine. Cuum, capra vecinului n-a murit? Nu, nu i-a murit capra, dar poate i-a murit o gaina si ca sa uite de tragedia lui face eforturi considerabile. Pe care voi i le spulberati intr-o clipa cu un simplu "ce stii tu, ce iti pasa, tu o duci bine".

13. De toti cei care vorbesc ca sa se auda. Si care cersesc prin cuvintele lor confirmarea propriilor ganduri. Frate, actionati cum stiti si gata. Nu mai tot asteptati sa fie cineva acolo sa va aplaude mereu.

Gata, ma descarcai. Acu', ma duc acasa sa bocesc de ce amarata am fost. Si maine ma duc la interviu. Ca mi s-a luat de locul asta de munca. Ce munca, sclavie!!! Daca stau sa ma gandesc bine, era si vremea. Se face anul. Iar eu mai mult de un an jumate nu am inghitit pe nimeni. Ca sef.

Lupta cu morile de vant

Asaaa. Am ramas datoare cu o prezentare a serii petrecute cu Puric. Dan Puric. In oras. Nu, nu la cina, ca doar nu-s vreo Moni. Am fost sa-l vad la treaba. Desi nu prea se face, decat dupa ce relatia capata un pic de vechime si de stabilitate. Eu asa am preferat sa incep relatia mea cu el. Desi el inca nu stie. De relatie. Va fi ca in telenovele. El se va trezi cu o sotie. Sentimental, vorbind. Nu legal.

Trecem peste faptul ca managerii din ziua de azi, desi sunt atentionati si indeaproape supervizati de oamenii din subordine, tot ce ii taie capul fac. Am intrat in sala exact cand se stingeau luminile. Am calcat pe maini, pe picioare, pe cap cred, mai multi oameni sau pui de oameni. Am ajuns la locurile noastre deja obosite. De parca am fi tras la jug. De data aceasta, nu am mai avut locuri la cucuieti. Nu am avut locuri nici chiar in rand cu vipurile. Dar, comparativ cu alte spectacole, parca le simteam respiratiile actorilor.

Se sting luminile. Si incepe. Ok, indicat ar fi fost ca, inainte de a merge sa vad spectacolul, sa citesc carticica. Asa as fi inteles mult mai multe. In primele 10 minute m-am cait ca am dat banii pe bilete. Colocatara sisut, venita la spectacol din propria-mi initiativa, ma privea cu ochi ucigatori, care imi sopteau bland "o sa mi-o platesti, o sa mi-o platesti". Ma gandeam deja cum o sa iau prima cuvantul dupa ce se termina reprezentatia. Si o sa o iau tare. "Habar n-ai, bai sisut, de ce inseamna cultura. Ma hotarasc sa te mai scot si pe tine in lume. Sa te mai cobor si pe tine din pom. Dar n-am cu cine, ma, n-am cu cine".

Si da-i si fa scenarii. Cum sa le explic tuturor ca, in esenta, nu a fost pierdere de vreme. Pentru ca s-a ales aceasta piesa la dorinta mea expresa. Si a managerului mai sus mentionat. Cum el, managerul, deja era injurat din alte cauze, era clar ca nu mai avea loc sa-si primeasca bobarnacele si pentru alegerea spectacolului. Si trebuia sa preiau eu feed back-ul. Ca de obicei cand primesc eu, trebuia sa fie negativ. Si urma sa ii strang pe toti si sa le explic ca teatru mai inseamna si altceva. Altceva exprimat altfel. Nu prin cuvinte.

Dupa jumatate de ora, eram amandoua prinse in piesa. Nu stiu daca am inteles chiar tot. Tocmai de asta e foarte buna piesa. Ca, desi nu ai citit cartea si poate ca nu te duce capul sa intelegi pantomima, transmite multe. Sensibilitate, daruire, sacrificiu, inconstienta. Muzica, stepul, dansul, coregrafia, scenografia, toate te fac sa simti si sa traiesti cu personajele. Chiar daca nu stii ce. Puric danseaza dumnezeieste. Si are o forma fizica fantastica. Echipa din spatele lui e foarte buna. Mai buni baietii. Fara a fi acuzata de lipsa de obiectivitate. Tocmai pentru ca este vorba de mult dans si miscare, piesa nu dureaza foarte mult. Poate ca si asta e un plus. Nu ai timp sa te plictisesti.

La sfarsitul spectacolului, nu puteam sa revin din lumea lui Cervantes in lumea lui Basescu. Mi-a placut acolo, in lumea aia prezentata de o mana de actori pe scena TNB-ului. Si ma gandeam la o chestie. Zicea un actor intr-un film de duzina ca sunt lucruri pe care nu trebuie sa le intelegi. Trebuie sa le simti. La "Don Quijote" trebuie mers cu sufletul, nu cu mintea. E ca o casuta colorata in mijlocul unui sat alcatuit din casute alb negru. E altceva. Nici nu prea inteleg de ce e gazduit de TNB. Sau poate tocmai datorita coloritului e gazduit de TNB.

In urma acestui spectacol, stiu ca trebuie sa merg la spectacole de step, daca or exista. Si mai stiu ca trebuie sa-l vad pe Puric in "Made in Romania". Si mai stiu ca traiesc. Pentru ca la finele fiecarui numar de dans, imi venea sa strig. Ca acele fete care urla pe la concerte. Si nu eram singura. Aplauzele celorlalti spectatori mi-au confirmat. Concluzie: mi-a placut. A fost ca o ploaie torentiala in mijlocul unei zile toride de vara. Nu stiu daca grupul a simtit la fel. Nici nu mai conteaza. Eu am fost fericita.

Dr. Jekyll

De ceva timp, o colega de la job se chinuie sa gaseasca cel mai bun mod de a-i transmite sponsorului principal (nuuu, nu the husband sau the mosorogea care o intretine in schimbul unui frumos si sincer joc de sah, ci parintelui de sex masculin) ca ar vrea sa-si faca oaresce modificari. Cu ajutorul unui bisturiu. Bine, ea se pacaleste crezand ca va fi vorba doar de laser. Insa, stiu eu sigur, va fi implicat si un bisturiu.

Incerc sa o inteleg. Dar nu prea reusesc. O fi din cauza de varsta si de intelepciune? Ca de modestie, clar nu e vorba. Inteleg cand oamenii fac diverse retusari ca sa isi remedieze o problema de sanatate. Cum ar fi pentru deviatia de sept. Sau alte imbarligaciuni care nu te lasa sa iti duci existenta linistit. Nu inteleg insa, de ce sa te legi la cap, fara sa te doara. Colega mea isi sustine teoria, argumentand ca si ea vrea sa isi opereze nasul tot prin prisma sanatatii. Mintale. Ca din cauza de frustrari, nu poate sa se dezvolte si sa creasca.

Pe la tembelizor, a inceput o emisiune cu niste aceia care te trasnforma in ceea ce ai vrea tu sa devii. Adica, te iau Andreea Anghel si te fac Andreea Marin Banica. De ce ar vrea cineva sa isi piarda identitatea? Si de ce sa mai dea si o poala de bani pentru asta? Pentru a atinge un ideal de frumusete. Prestabilit. De turma (ca tot zicea blonduta ceva de turma). Adica majoritatea decide. Ok. Si minoritatea se supune cu ochii inchisi. Fara niciun cuvintel. Fara a mai vocifera. Fara a-si mai apara ceea ce au fost candva principiile si convingerile.

Pe de alta parte, daca aceasta colega a mea are dreptate? Si e vorba de o trauma? Pai daca e trauma, rezolv-o la psihoterapeut, nu la chirurg. Ce te face sa crezi ca dupa operatie, te vei impaca tu cu tine? Sau ca rezultatul o sa iti placa? Sau o sa iti placa sigur, pentru ca place multimii? Adica mai intai te iubeste multimea, dupa care incepi sa te iubesti si tu. Parca invers trebuiau sa se desfasoare treburile.

Dupa atata stat stramb si judecat drept, sa luam exemplul meu. Ca-i mai corect. Ma gandeam eu asa, intr-o doara. Daca Dumnezeu si mama nu m-ar fi adus pe lume cu diverse treburi suficiente, nu as fi facut pe dracu-n patru sa imi fac un implant? De silicoane? Probabil ca nu. Sunt mult prea adepta a "ambalajul de la ciocolata il arunci si ramai cu ciocolata". Cred ca asa am fost indreptata si educata sa cred. Poate mi-a fost spalat creierasul. Si poate incep sa-mi revin.

De asta poate ca merg uneori si ma las pe mana si pe placa unei coafeze, pardon hair stylist, sa devin altfel decat sunt. Cred, totusi, ca nu prea se compara. Rezultatul hair stylistei se strica intr-o saptamana, cel al chirurgului never. Sau poate someday. Si daca nu-mi place? Pai ce a facut frizerita pot sa repar eu in juma de ora, spalandu-mi minunatele plete. Ce a facut chirurgul, repara alt chirurg. De partea financiara nici nu mai vorbim.

Ma cam bate un gand. Daca tot zic astia ca o sa aduca emisiunea aia de te schimba total si in Romania. Sa ma las cobai. Sa am ochii mai albastri si mai migdalati, talie de viespe, fundul lui J Lo, la nas n-as prea umbla ca imi place nasul meu. Mi-ar mai trebui putina minte si putina maturitate. Si, totusi, cum naiba sa ma culc eu si sa ma trezesc o alta eu, care nici macar nu voi mai fi eu?

Ok, am sa ma duc la dansuri, sa obtin talia de viespe; la sala sa obtin fundul lui J Lo; am sa recurg la machiajul cu lumini si umbre ca sa obtin migdalarea ochilor; si ochi albastri, pentru ce? Ca toate blondele au ochi albastri. Mai mult sau mai putin naturali. Macar asa, muncind din greu, o sa am timp sa ma obisnuiesc cu ideea de diva, vipa si alte feministe. Ca daca m-as transforma asa, de pe o zi pe alta, m-as plictisi. Cu ce m-as mai ocupa, despre ce m-as mai vaicari pe urma? Ar trebui sa ma marit si sa divortez, iar sa ma marit, iar sa divortez. Ca Raduleasca. Asa as avea ocupatie. Si ai mei? Ar rezista ei la atatea fite? Nu cred.

Bine, ma impiedica un pic si costul acestor miracole. Dar numai un pic. In rest e vorba doar de frica de bisturiu si moralitate. Gargara. Suntem liberi fiecare sa traim cum ne place. Chiar daca altora nu le place. Si sa actionam cum ne taie capul. Si mintea. Ca sa ne fie bine. Chiar daca binele meu nu este egal cu binele celorlalti.

Tineretul din ziua de azi si transportul de deasupra

Intr-una dintre dupa-amieze, mai exact intr-o vineri cand eu sunt o domnisoara bugetara care la orele 15 e deja acasa, ma indreptam cu pasi repezi spre locul de unde se achizitioneaza bilete catre povesti jucate pe scena. Dupa ce imi atinsei nobilul scop, zisei sa o iau mai pe directe spre casa. Sa imi mai amintesc de vremurile bune. Vremurile studentiei.

Spre deosebire de alte dati cand imi placea sa imi pierd timpul plimbandu-ma cu troleul prin Bucuresti, cu privirea indreptata spre nimic si cu gandurile catre nicaieri, in acea superba dupa-amiaza de iarna ma hotarai sa iau troleul ca toata lumea, din statia de la TNB, si nu de la capat. Proasta alegere, intrucat toti mosuletii se gasisera sa mearga ba la piata, ba la copii, ba la prieteni cu care sa joace sah, ba pe la iubite, toate acestea situandu-se bineinteles la celalalt capat al Bucurestiului. Oamenii din campul muncii incepusera sa fuga de la servicii. Studentii fugeau de la facultate, elevii de la scoala. Ce sa mai, troleul gemea.

Ma strecor ca o capreoara prin maldarul de lumi, iau un viraj stanga destul de strans, calc un mosulic pe picioare, mosulicul ma apostrofeaza si imi ureaza de mama si de tata, ii iau fata unei doamne care de atata domnie se misca in reluare si imi gasesc un locsor de 10 cm intr-un colt al troleului. Eee, nu-i bai. Ma simt ca o barza. Barza, nu varza. Barza aia care din cand in cand schimba piciorul. Asa si eu. Cinci minute p-un picior, alte cinci pe alalalt (sau alalant, vorba unui coleg bine pozitionat in firma). Piciorul care era pe pamant era supus unor teribile chinuri. Dincolo de greutatea proprie de o avea de sprijinit, mai sprijinea si alte greutati straine: o sacosa cu cartofi luata de la piata din centru ca e mai ieftini, caruciorul unei bunicute care iesise sa plimbe nepotelul, corpul unui domn care de atata oboseala nu se putea tine pe picioare.

Trec peste aceste vicisitudini. Ma cufund in ganduri. Zic: ia sa mai aud eu ce mai gandesc. "Da, bai, si sora-mea e plecata. Cu bursa la Boston. Si vreau sa plec si eu. Poate ne stabilim acolo. Si de asta m-am dus sa dau testul asta. Nici nu-mi fac probleme ca nu iau peste 80 de puncte." Hop, stop. Ce-i asta? Oricat as ranji la auzul acestor treburi, chiar nu sunt gandurile mele. Sunt gandurile istete ale unei tinere care tinea mortis sa ni le impartaseasca. Ca ea nu vroia sa le auda decat ea. Vroia sa le auda si prietenul sau prietena care se afla, am judecat eu dupa urlaturile tinerei, undeva in Maramures plai cu flori.

Bine. Lasa. Sa auzim acuma, daca fata vrea ca toata lumea sa fie parte din conversatia ei. Trag concluzia ca e clasa a 12-a, ca urmare a vaicarelilor referitoare la meditatiile care ii mananca viata si timpul liber. Eu in clasa a 12-a nu bateam campii asa. Acuma am inceput, dar atunci eram un copil cuminte si modest. Si coerent. Bun. Si? Pai, termina liceul si pleaca cu bursa. Dar bursa este doar pe jumatate suportata de facultate. Ok, asta e Erasmus. Si pentru Erasmus trebuie sa fii macar anul I. Eee, poate pentru ea se va face o exceptie. Si pleaca in State. Unde o sa faca jurnalism. Si o sa se angajeze la o mare revista. Unde va fi atat de iubita si apreciata incat i se va da o franciza, sa vina in Romanica si sa scoata revista pe piata. Ok. Si va castiga multi bani, nu ca amaratii ei de parinti, tatane-su mecanic auto si mamuca-sa camerista la Marriott.

Pe la jumatatea drumului, cunosteam si culoarea bichinilor pe care ii purtase in noaptea de revelion. Aflasem tot career path-ul pe care duduita si-l trasase, stiam fiecare pas ce urma sa fie facut in atingerea tuturor scopurilor in viata. Aflasem ce se mai da pe la Toefl, cate intrebari mai sunt, cum sunt structurate. Tocmai cand sa aflu daca anul asta se marita sau nu, urca o alta duduita care se interpuse prin conversatia ei telefonica, intre mine si viitoarea mare jurnalista. Aceasta noua conversatie nu mai era la fel de savuroasa, duduita rezumandu-se la a discuta probleme de zi cu zi. Comune. Obisnuite. De genul: cum adica taica-tu a pocnit-o pe maica-ta? Iaar?

Concluzie: tineretul din ziua de azi viseaza frumos, desi realitatea este destul de dura. Si vorbeste tare. Si e generos. Vrea sa imparta toate intamplarile din viata lor cu cat mai multa lume. Din autobuz, troleu, tramvai, metrou, avion, tren, vapor.

Transportul sucks. Uitasem cum e sa mergi cu RATB-ul dintr-un colt in altul al Bucurestiului. Si cate poti afla pe parcursul excursiei. Si ca tot veni vorba, tot dop este intre Universitate si Piata Iancului. Si tot jumatate de ora faci.

"Ce zgomot facem"

Sa mai prind pe vreunul ca se plange de mine ca nu ies in oras, ca nu socializez, ca sunt coborata din pomul junglei, ca sunt antisociala. Ca fug de prieteni, ca nu raspund la telefon, ca vegetez tot weekendul. Ca nu am viata sociala. Activa. Ca stric imaginea companiei. Din cauza de coborat recent din copac.

Sunt un om atat de ocupaaaat. Am facut in cateva luni cat n-am facut eu in toata vietisoara mea ajunsa la jumatate. M-am culturalizat, dovada stau rezumatele celor cateva piese vizionate, mai in turma, mai in intimitatea unui grup de 6 oameni. M-am plimbat pe strazile Vienei pe un frig cumplit si mi-a placut. Desi nu am valsat. Am vazut Barcelona si am vorbit in limba lui Cervantes.

Am lasat din incapatanarea atat de caracteristica zodiei ca sa iasa treburile bine. Am fost maleabila si pro activa. Cuminte si ascultatoare. Mi-am distrus ochii, facand rapoarte pentru diversi clienti. Mai mult sau mai putin inteligenti. Nu m-am mai dus la interviuri din loialitate pentru angajatorul meu. Am tras ca un bou in jug, de parca ar fi firma lu' tata si mi-ar ramane mie mostenire la un moment dat. Pe sistemul "am muncit si nopti dar am muncit si zile, pentru tine draga mea, sa iti fie bine".

Buuun. Si toate astea, care suna oarecum comunist, pentru echilibru. Pentru a fi o persoana mai buna. Pentru a nu mai fi injurata. Pentru a nu mai considera nimeni ca nu ma integrez. Nu, nu in absolut. In colectivul clasei noastre. Pentru a nu mai fi oaia neagra, neghina din grau, soarecele din hambarul cu porumb. Am renuntat la egoism si comoditate. Am devenit mai buna, mai dreapta, mai om. Stati sa sterg o lacrima. Ooofff.

Rezultatele: unii prieteni se simt abandonati si ma considera fitoasa, ca de, nu poti sa te imparti intr-o mie si unii raman neglijati; la munca se considera ca m-am adaptat intru totul, drept urmare nu mai e nevoie de stimuli financiari; toata lumea ma intreba de ce am cearcane, de ce nu sunt odihnita ca doar timp am. O colega mi-a dat-o peste bot (stiu, e cam urata exprimarea, dar asa am simtit-o, peste bot), tragandu-mi o mare teapa. Mie si catorva alte 7 persoane. Care ne refacuram programul pentru ca buturuga mica rastoarna carul mare.

Si intreb: de ce sa fiu eu altfel cand toti ceilalti sunt la fel? Sa pic de fraiera? Sa schimb eu lumea? Societatea? Da' ce sunt eu aici? Ia gata, ma intorc eu la cum eram. Ma intorc in barlog, devin iar muratura, ma sui la loc in pom. Gata cu socializarea. Vorbesc cu mine si atat. S-a terminat cu nasul la purtare. Gata cu atitudinea de purice ca in bancul ala "un purice s-un elefant mergeau pe-un pod. Trop, trop, trop. Puricele catre elefant: fratioare, ce zgomot facem". Raman purice si gata. Un purice cuminte, fara atitudine. Un purice intre alti multi purici, nu puricele. The one and only. Nu puricele social, nu puricele familist, nu puricele bufon. Un purice. Care traieste pe spinarea unui elefant. Astept elefantul.

Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?

Sambata seara. Dupa o zi destul de plina de treburi administrativ-familiale. Veni momentul sa ne culturalizam, sa iesim in lumea buna. Sa lasam mancarurile pe foc, sortul si manusile de gospodina pe coltul mesei. Sa scoatem margelele cele mai bune, parfumurile cele mai chanel-uite, bluzele cela mai zara-uite si tot asa.

Dupa ce ne scoseram din cutie, plecaram cu spor spre scena unde urma sa aiba loc daruirea (mai bine zis, schimbul destul de echitabil noi bani - ei cultura) unor ore de magie. De fapt, ne-am dus sa vedem niste oameni facandu-si treaba. Bine. Poate chiar foarte bine. Oameni care dau, prin intermediul meseriei, zambete, lacrimi, care ne aduc aminte ca suntem oameni. Desi ne ascundem dupa diverse masti in viata de zi cu zi.

Asa. Cum ziceam. La TNB. Lume multa. Cum am mai povestit si cu alta ocazie. Lume multa si pestrita. Colorata. Insa toti dornici de altceva. In afara de rutina si probleme. Ceva ce sa ii faca sa uite de realitate. Si sa ii ajute sa isi incarce bateriile pentru saptamana ce va sa vie. Mi-a placut sa descopar ceva ce ma invata cineva acum ceva vreme: lumea vine la teatru, la opera, dincolo de prejudecatile tuturor, asa cum simte. Unii in blugi, altii in haine de gala. Insa toti erau manati in lupta de aceeasi dorinta de relaxare sanatoasa.

Am intrat in sala. Sala Mare. Lume multa. Se ocupa fiecare locsor. Cum noi am mers cam pe buget de austeritate, nu am avut cine stie ce locuri, insa a fost ok. Putin cam dezamagitor felul in care se prezinta tapiteria scaunelor si peretii. Ca o remarca a unei fitoase fara margini, spun ca celelalte sali ale TNB-ului arata mai bine decat sala principala. Poate ar trebui un picut investit si in cladirile Bucurestiului. Si pe dinauntru si pe dinafara. Oamenii care se ocupa de indrumarea spectatorilor mi s-au parut ok, chiar amabili. Sa fi fost din cauza de weekend?

Primul gong. Lumea se agita. Isi cauta locurile. Printre oamenii obisnuiti, isi face loc si un vip. Mircea Radu bre a venit la teatru. Uau, din dragoste? In fine. Se sting luminile. Cortina se ridica. Apar mai marii artisti ai tarii. Joaca fantastic. Intram in atmosfera. Sau cel putin eu. Imi place la teatru. Pentru ca intunericul ma ajuta sa ma transpun si sa ajung in lumea in care se intampla povestea. Imi place sa traiesc piesele. Indiferent daca imi plac sau nu. Nu as putea sa fiu atat de superficiala si sa spun ca nu mi-a placut piesa daca nu m-am transpus, daca nu am incercat macar sa inteleg ce fac oamenii pe scena.

Ok, hai ca ma intind si bat campii. Deci, dupa trei ore si un pic, concluzionez: Hrebenciuc e magnific, joaca minunat, smulge mii de zambete; Maia Morgenstern joaca fenomenal. Burghezul Gentilom are o distributie de zile mari, are o scenografie superba, are muzica, are umor, are tot ce ii trebuie unei piese de sambata seara, care sa ajute publicul sa rada. E o poveste rupta din realitate. Si e spusa intr-un mare fel. Vorba cuiva: "stai linistita, nu o sa simti cand trece timpul".

A fost o seara reusita, am plecat incarcata cu energie pozitiva, mi-a placut. Mai mult decat "Straini in noapte" si decat "Cinci femei de tranzitie", la fel de mult ca "Egoistul" si "Visul unei nopti de vara". Si mi-am dat seama sambata seara ca imi plac povestile la teatru. Nu realitatea. Povestile care te fac sa traiesti alte timpuri, alte probleme, iti arata o alta fata a unei alte vieti. Urmatoarea piesa "Don Quijote". Abia astept. Noroc ca nu am mult de asteptat. Hai la teatru!!!!!

Lingurita de cultura

15 ianuarie. Toata copilaria, pentru 15 ianuarie, aveam de invatat o poezioara. Macar cateva versuri. Ca sa ne amintim de Eminescu. Si, in fiecare an, alaturi de viitoarea dna Anghel, cu care imparteam clasa, recitam. Ca profei noastre nu ii placea decat o anume recitare.

Si daca ramuri bat in geam, si se cutremur plopii, e ca in minte sa te am, si-ncet sa mi te-apropii. Saracu' Eminescu. Dincolo de genialitatea lui, biet indragostit vesnic de himere. Etern muritor de rand. Cat trebuie sa fi suferit si cat de introvertit trebuie sa fi fost. Eu cred ca daca Eminescu s-ar fi nascut in zilele noastre, ar fi fost din doua una: ori un vesnic si etern emo, ori un excelent blogger. Si poate versurile lui ar fi fost puse pe muzica de Adi de la Valcea. Sau or fi fost deja?

Acum ceva vreme, o prietena ma invita sa vedem teii infloriti in Belu, la capul lui Eminescu. Cam morbid, totusi. Cu toata stima si respectul ce i le port marelui poet. Ma gandeam totusi ce noroc, sa stii ca, macar dincolo de moarte, dorintele iti sunt respectate. Zicea el intr-o poezie: "mai am un singur dor, in linistea serii, sa ma lasati sa mor, la marginea marii. Sa-mi fie somnul lin si codrul aproape, pe-ntinsele ape sa am un cer senin. Nu-mi trebe flamuri, nu voi sicriu bogat, ci-mi impletiti un pat, din tinere ramuri. Si nimeni 'n urma mea nu-mi planga la crestet, doar toamna glas sa dea frunzisului vested. Pe cand cu zgomot cad izvoarele-ntruna, alunece luna prin varfuri lungi de brad. Patrunza talanga al serii rece vant, deasupra-mi teiul sfant sa-si scuture creanga."

Sunt versuri pe care le-am recitat diverselor persoane importante, trecatoare prin viata mea. Si niciuna nu a stiut sa ma asculte. Sau sa-l inteleaga pe bietul Eminescu: "O ramai, ramai la mine, te iubesc atat de mult, ale tale doruri toate, numai eu stiu sa le-ascult. In adancul intuneric, te aseaman unui print, ce se uita adanc in ape, cu ochi negri si cuminti".

"Luceferi ce resar, din umbra de cetini, fiindu-mi prieteni, o sa-mi zambeasca iar. Va geme de patemi, al marii aspru cant, ci eu voi fi pamant in singuratate-mi". Ce ti-e si cu geniile astea. Sa nu aiba si ei un prieten cu care sa mearga la patinoar, la o piesa de teatru, la o pana. Trist. Prieten cu luceferii. Cu luceferii poti sa mergi la o saorma pe intuneric? Nu prea, ha? Asta este diferenta intre mine si poet. Ca poate poeta sunt si eu. Dar eu ma invartesc printre chestii lumesti.

Gata, doamna profesoara? Am omagiat suficient? Va multumesc ca, datorita dumneavoastra, stiu versuri. Care versuri te pot scoate din multe incurcaturi. Si va multumesc ca l-am cunoscut un picut pe Eminescu. Pacat ca Veronica aia nu a stiut sa il aprecieze.

PS: Stiu jumatate din Scrisoarea III si jumatate din Luceafarul, insa nu am vrut sa va fac sa va simtiti nasol. Le pastrez pentru ocazii in care sa ma fac de ras serios, nu asa doar in fata catorva prieteni.

Circ si paine

Intr-una din seri, aflandu-ma in cautarea relaxarii mult dorite si a socializarii facatoare de bine la nervii capului, dupa ce in prealabil incercasem un dublu tulup si un triplu axel, ajunsei intr-o situatie deloc placuta. Dupa ce terminai cu figurile, cu floricelele, cu vata de zahar pe bat, hotarai sa ma indrept spre locul plin de piti, in cautare de haine la un sfert de pret. Inainte de a purcede spre raiul acesta, unde ar fi urmat sa imi parasesc jumatate de salariu, ne mai opriram sa culegem o prietena.

Aici ne loviram de situatia destul de naspa de a intalni o femeie ajunsa in pragul disperarii, plecata de acasa cu un copil de nici doi anisori in brate, imbracata in pijamale, care nu mai gasise alta solutie pentru problemele conjugale decat fuga. Am ascultat-o vorbind despre relatia ei, despre casnicia ei, despre deciziile pe care ea le considera corecte in momentul respectiv.

Nu judec sau ma straduiesc sa nu judec pe nimeni. Doamna respectiva mi s-a parut insa destul de imatura. Ok, poti tranti usa si pleca atunci cand nu mai ai nicio viata pentru care esti raspunzator. Atunci cand deciziile tale nu te influenteaza decat pe tine. Nu sunt nici persoana care sa militeze pentru legaturile endless doar pentru ca la mijloc e vorba de copii. Insa cred ca in momentul in care un sufletel depinde de noi, ar trebui sa avem maturitatea de a rezolva problemele ivite cu calm, fara a lasa sa fim condusi de impulsivitate, orgolii si copilarii.

Priveam puiul de om. Care nu era ca toti ceilalti puiuti de varsta lui. Si ma gandeam cat rau facem societatii ce va sa vina, prin simplul fapt ca nu exista autocontrol si puterea de a uita de egoism. Poate ar fi bine ca, inainte de a aduce copii pe lume, parintii sa fie supusi unor serii de analize cat mai complete si mai amanuntite. Am fost intrebata acum cateva zile de ce sunt atat de rece cu prichindeii. Tocmai eu, care am visat mereu sa am familia mea. Poate pentru ca nu sunt inca suficient de gata. Poate ca gradul meu de egoism este inca foarte ridicat. Sau poate pentru ca imi dau seama de toate acestea, prefer sa raman spectator.

Povesteam despre copiii pe care i-am vazut in drum spre casa jucandu-se cu zapada deunazi. Eram cu o colega prietena. Care e mai tanara ca varsta. Dar al carei ceas biologic se pare ca a ticait mai repede. Era toata emotionata si fericita in acelasi timp ca vede prichindei bulgarindu-se. Si ofta a "ok, cat mai am de asteptat pana sa ma regasesc si eu in aceeasi situatie". Ok, pentru unii a avea copii se rezuma la "pupacit, smotocit, plimbat". Dumnezeule Mare, cred ca e vorba de mult mai multe la mijloc. De asta consider ca a avut dreptate tata cand mi-a spus ca fiecare lucru are timpul lui. Daca mai aveam 23 de ani, as fi gandit probabil la fel.

Revenind la doamna noastra. Care era admirata pentru curajul de a fi plecat. Pe sistemul "asa, bravo, bine i-ai facut nenorocitului". Si care se arata foarte curajoasa si foarte sigura pe ea. Curajoasa da, poate chiar inconstienta, dat fiind faptul ca a plecat de acasa fara sa stie incotro s-o apuce si fara a avea niciun sprijin. And again, daca tu ai crescut intr-o familie unde sprijinul reciproc se rezuma la "ooof, mi se rupe sufletul de cate greutati ai si tu de indurat", cum naiba sa te mai straduiesti tu sa oferi bietului tau urmas o altfel de viata?

Si ma gandeam in drum spre casa. Bai frate, eu chiar sunt norocoasa. Eu sunt mai matura de atat. Si am oameni pe care ma pot baza. In caz ca imi rup gatul si am nevoie de guler de protectie. Si totusi, ce curaj pe femeia asta. Si cata personalitate, domnule! Cum a plecat ea trantind usa in urma, doar ca sa dea o lectie si sa isi salveze puiul de alte si alte traume. Vezi, Andreea, oameni care au curajul sa mearga pana in panzele albe pentru principii, care nu se prostitueaza doar de dragul de a nu suferi, care nu se ghideaza dupa "rau cu rau, dar mai rau fara rau". Si, tot mergand eu asa cufundata in ganduri si simtind cum ma copleseste asa un sentiment de admiratie fata de acea amarata, primesc urmatorul mesaj :"s-a intors acasa, la barba-su".

Pai cum, si apelurile alea respinse cu "sa crezi tu ma nenorocitule ca mai pui mana pe mine", si usa aia trantita cu "Dumnezeii si sfintii neamurilor tale toate", si cuvintele spuse copilului "lasa, mami, ca tac-tu e un curvar nenorocit, plecam in lume si ne facem viata amandoi", si gandurile acelea impartasite taximetristului contrariat ca a trebuit sa plece in tromba, ducand o femeie in pijama si un copilas imbracat in fas (peste pampersul probabil ud) catre nicaieri? Circ si paine. Pe spinarea unui pui de om care nu va sti niciodata de unde i se trag niste traume.

Cam gata, ha?

Acelasi lucru mi se intampla in fiecare an, desi se presupune ca acum sunt matura si pot privi lucrurile mai la rece. De cand eram copil, in fiecare an astept sarbatorile de iarna cu sufletul la gura. Cand eram de-o schioapa, stiam cand se incheiau mediile la scoala ca e aproape gata. Ca urmeaza sa plecam la bunici. Sa ne dam cu sania. Si daca aveam noroc, in sambata in care luam vacanta nu puteam pleca pentru ca circulau masinile cu numar cu sot. Si tata avea fara sot. S-atunci plecam cu o saptamana mai devreme. Spre disperarea invatatoarei.

Si toate erau bune si frumoase. Erau nameti. Erau sarbatori. Erau colinde. Si colindatori. Era capra. Si focurile de pusca de la miezul noptii, in seara de Anul Nou. Si era piftie. In stachina. Si era sorcovitul. Si cozonacii matusi-mii. Si datul la grinda. Si pe urma venea popa cu botezul. Si mergeam cu bunica-miu sa luam apa mare. Si veneam acasa si botezam gainile si animalutele din ograda. Si mai era Sf. Ion. Si stiam ca-i gata. Ca se apropie ziua cand urma sa vina ai nostri. Dupa noi. Imi amintesc cum incercam sa ne ascundem. In beci. Sau in pivnita. Nu ne bucuram niciodata sa ii vedem pe ai nostri. Daca am fi putut ne-am fi urcat pe casa, numai sa nu ne gaseasca.

Asa s-acum. A trecut Craciunul, am valsat pe strazi in Viena. Si a venit Boboteaza. Si cum eu sunt o adepta declarata a tuturor ciudateniilor de obiceiuri, pusei busuioc sub perna. Si visai toata noaptea ca ma certam. Cu mama, cu tata, cu sora-mea, cu toti cunoscutii. Si mai ales, cu toti necunoscutii. Hellllooooo. Altul era scopul busuiocului care se facu farame farame sub perna mea. Nici visele nu mai sunt ce-au fost odata. Cum sa mi se termine sarbatorile de iarna cu un vis in care ma ciondaneam cu unul dintre clienti? Biine, fie. Ma mai cert si anul asta cu ei si pe urma gata. Ma fac mare.

Asaaa... Si ne intoarcem la munca. Si ne indreptam spre urmatoarele sarbatori. Spre urmatoarea excursie. La munca, am mai descris intr-o postare zilele trecute, e un mare balamuc. Dincolo de volumul de munca, de care parca nici nu-mi prea vine sa ma tot plang (macar eu am ce si unde munci), ne certam din alta cauza: o cina. Sa explic cum vine asta. Neamtul meu, fericit si multumit de munca prestata de minunata firma a carei exceptionala si modesta angajata sunt, se hotari sa ne scoata in oras. Dumnezeule mare! GM-ul si directorul financiar. Neamtul si italianul. Ce sa vorbesti tooooata cina cu asti doi scortosi? Si uite asa intrai eu in primul conflict cu sefii care nu inteleg cum, cand mi se face o asemenea favoare care nu ma va costa decat un vopsit, un coafat, un vopsit de unghiute, eu ma pun de-a inversul. Fratiorii mei, sefutii mei, duceti-va voi, dragii mosului si impartasiti-va din snobisme. Faceti schimburi de strategii, spargeti-va in figuri. Nu ma obligati sa ma prezint si sa stau doua ore de parca as avea un bat bagat intr-un dos. Cum o mai fi si asta "nu e sarcina de serviciu, dar e musai sa vii".

Urmatoarele sarbatori... Pai cred ca vorbim de 1 martie. Ok, mai e minunatul 14 februarie, cand se face fix un an de cand am fost uitata si am uitat. Anyway, 1 martie inseamna si un an de cand muncesc sub sigla work-ului. Martie inseamna si primul berbec din cei trei ai grupului care da de baut. Ha. Ha. Ha. Sa curga....cola. Pe urma, fiecare berbecut va da de baut. Cola. Si mai pe urma o sa mancam berbecut. De Pasti. Si dupa Pasti, avem o nunta. De oltean. De un Anghel oltean.

Excursia urmatore. La Madrid. Nu stiu inca cu ce euroi. Dar mai am timp pana atunci. Destul de interesanta compania in care voi zbura. Sunt curioasa cum ne vom intelege. Desi nu vom sta prea mult. Dar orisicat.

Asadar, planuri exista. Si sarbatori exista. Nu sunt ca acelea de iarna, dar sunt. In plus, bradutul de pe desktopul de la job nu mai arata decat 358 de zile pana la Craciun.

Cu low costul in Gara de Nord

Intr-una din aceste minunate seri, printre rapoarte cerute de toti clientii care au innebunit definitiv la inceput de an, gasiram ragazul sa ne luam la harta intre noi, pe o tema de zile mari: transportul. Cum ne deplasam? Nu, nu in Bucuresti. Ca aici stim. Care pe jos, care inghesuiti langa alte sardele, care in automobilele personale, luate in nestiinta cauzei de criza.

Asa ca, ne apucaram sa dezbatem cu drag si spor tema low cost-urilor. De toate felurile. Avioane, trenuri, vapoare. Stiu, stiu, nu exista trenuri sau vapoare low-cost. Teoretic, ca practic..... Si incepuram lupta. Dreapta. Cinci la unu'. Din aia cinci, trei fiind femei. Din alea trei femei, doua fiind oltence. Si berbeci. Si da-i si lupta. Care cu furci, care cu topoare. Astia cinci, amarati, saraci lipiti pamantului, dornici de a calatori in cat mai multe locuri. Fara a fi preocupati daca mai ajung la destinatie. Sau daca ajung cu 4, 5 ore mai tarziu. Singurul lucru important: cat mai multe calatorii, cu bani cat mai putinei. Cel singur, adeptul putin si de calitate. Amarat si el.

Incepuram discutia, incercand sa ne explicam de unde acopera companiile aeriene diferentele dintre costul biletelor si cheltuielile cu treburile administrative, gen combustibil, salarii ale echipajelor. Fiecare isi prezenta parerile: echipa cu un membru ne baga in ceata vorbindu-ne de suruburi lipsa, de revizii tehnice sarite. Echipa noastra de oltence infierbantate aduse argumentul cu "zboara jos, consuma mai putin combustibil". Plus ca, poate nici nu alimenteaza cu Premium nu stiu de care, ne lua el peste picior. Un coleg povestea de ce a vazut el la Dezastre in aer. Altul il combatea spunandu-i ca mai multe incidente au fost cu aeronavele Tarom-ului decat cu cele ale low cost-urilor.

Din pacate, am zburat numai cu low costul. Si a fost un pic naspa. Am povestit intr-o postare cand m-am intors de la Barcelona. Dar nu atat de grav incat sa nu repet experienta. Mirosea a mucegai, de imi venea sa deschid fereastra, sa intre un pic de aer curat. Si avionul era plin de tot felul de oameni. Unii infometati, cu puiul prajit in punga de rafie, altii insetati de au baut tot scotch-ul de la bord. Dar pana la urma, am ajuns la timp si la jumatate de pret fata de Tarom. Asa ca avionul e chiar ok.

In schimb, trenul.... eeeee, trenul low cost e jalnic. Trenul low cost e Rapidul care vine de la Budapesta. Desi are preturi de clasa 1. Cum obrazul subtire cu cheltuiala se tine, iar cheltuiala a fost din plin, ma asteptam sa-mi tin obrazul subtire. Viiise, taica, viiise. Caldura nu a functionat toata noaptea, asa ca am dormit ca in gara, imbracati cu tot ce aveam mai calduros prin bagaje. Noaptea am visat ca eram pe plaja la greci. Euuuu, eu care urasc caldura si soarele in exces. Paturile erau extrem de jegoase. Atat de murdare, incat parca simteam paducheii navalind in pletele-mi linse de vaca din postarea anterioara. Si pureceii pe pielea-mi cu creme Vichy rasfatata, hidratata si dezinfectata. La toaleta nu am avut curaj sa intru, preferand sa raman cu puriceii si paducheii si nevrand sa mai cunosc alte lighioane care au salasluit candva prin diverse intestine.

Am fost si cu low costul vienez pana la Budapesta. Nici clasa 1 de la noi nu se ridica la nivelul acelui tren. Deci sunt si low costurile astea in functie de fetele oamenilor. Si de cetatenie. Si la ei nu sunt create conditiile necesare bunului trai al diverselor lighioane, mai sus citate. In schimb, exista computere, si aer conditionat, si laptopuri, si geamuri curate, si perdele cu cfr pe limba lor imaculate. Si preturile sunt usor mai mici decat la noi. Si intarzieri nu au decat trenurile care vin din Romania. Si au jde mii de gari. Curate. Fara aurolaci. Ca la ei si aurolacii care exista, fosti romani, s-au civilizat si s-au dat dupa obiceiurile locului. Si nu numai ca se spala, dar pot sa jur ca miros a parfum. Nu a urina.

Sa concluzionam: low cost la avion e ok deocamdata, insa la capitolul trenuri ori la clasa 1 ori deloc. La vapoare n-am avut inca placerea sa fiu leganata de valuri nici in cabina vreunui Titanic nescufundat inca pe muzica orchestrei, nici pe puntea vreunei barcute dezmembrande. Nu mai trebuie sa spun care echipa a castigat confruntarea, pot spune doar ca niciunul dintre argumentele noastre nu l-au facut pe acel singur sa admita ca va zbura vreodata la un loc cu plasele de rafie si papornitele cu praz.

Si-s grabita, si-s grabita

Pe sistemul "ai grija ce-ti doresti", ma plangeam la inceputurile inca tinere ale acestui blog de mult prea mult timp liber. De ce sa ma fac eu cu atata timp. Ca ma plictisesc la job. Ca oamenii nu ma folosesc pe deplin. Ca aptitudinile mele nu sunt scoase in evidenta. Ca nu imi dezvolt altele. Carcoteli normale. Ca acelea pe care le scoate o bruneta creata "da' de ce nu sunt si eu o blonda linsa de vaca". Si cum pe bruneta o mananca undeva, se face blonda, isi face rost de o vaca care sa-i transforme podoaba capilara intr-o maaare liiina liiina.

Asa si eu. Ma procopsii cu un minunat maldar de treburi la sfarsit de 2008 si inceput de 2009. Hopa, stai ca devine frustrant. De unde ajungeam la opt jumate la munca, am inceput sa ajung la opt. Si nu pentru ca nu mai am somn. Ca macar somn mai am. Ca am treburi. Multe si marunte. Ca la noi, in musuri, nu e timp pentru zabava, ca de n-am fi de isprava, ar fi vai s-amar de noi. Pe vremuri demult apuse la 9 incepeam eu sa citesc mailurile personale. Aceleasi in fiecare zi, intrucat intr-un exces de zel si din dorinta de a fi bagata si eu in zeama, m-am abonat la toate dracoveniile, pe care oricum n-am niciodata timp si rabdare sa le citesc. Da si numa' pana le selectam si dadeam mark as read imi lua jumate de ora. Acuma, la 9 termin deja de citit toate mailurile de la job. Cu astea incep. Si mai si rezolv cate ceva din ele. La 10 am deja doua raportele refacute si refacute si iar refacute. Dupa bunul plac al clientilor. Care sunt anul asta mai odihniti. Mai dornici de performanta. Si care inca din prima zi au apasat pedala de acceleratie pana la podea.

Acu' ceva timp, dupa mailul personal, incepea rasfoirea diverselor bloguri. Ale unor oameni care scriu bine. Si amuzant. Si care ma incarca cu energie pozitiva. Era un ritual. Cu o ceasca de cafea, imi rezervam doua ore pentru a patrunde si a savura postarile a sase, sapte bloggeri de renume si comment-urile altor cateva zeci de persoane. Acum, am 10 minute, minute in care citesc numai taticii bloggerilor, fara a mai acorda sanse novicilor. Sunt pe fast forward. Citesc din doi in doi. Sar peste descrieri, trec direct la dialoguri, ca atunci cand eram copil. Am renuntat si la cafea. Am descoperit ca gafaiam din cauza cafelei cand urcam scarile de la Timpuri Noi. De fapt, era combinatia fatala cafea+carne de Ghita. Din Ghita mai am de doua fripturi si gata. Asa ca, mai era doar cafeaua de eliminat. Am rezolvat-o.

Dupa citit, treceam la compus. Si scriam pe bloguletul meu. Pentru cititorii fideli. By the way, La multi ani pentru matusa mea (poate cel mai fidel cititor), pentru mama (nu prea e ea fan infocat, dar e mama), pentru Blonduta care s-a dat la fund (nu al cuiva anume), pentru Jefa (imi mai lasa uneori comentarii), pentru dl jurist si viitoarea soata, pentru o albinuta si o fosta albinuta care ma mai citesc uneori, pentru un prieten tatic si pentru sisut care nu are incotro si daca nu ma citeste ea, ii citesc eu cu voce tare. Asadar, scriam pentru acestia. Storceam creierii. Rau. Doua ore. Poate chiar trei. Ca sa iasa ceva ce sa le starneasca un zambetel. O raza de lumina intr-o mare de intuneric. Aiurea, asta era doar o metafora. Ideea e ca imi respectam rutina. Imi permiteam sa imi respect rutina. Aveam timp sa imi respect rutina. Acu', dupa ce dl jurist ameninta ca ma da in judecata ca nu mai scriu, Blonduta face ca toti dracii, sora-mea rasufla usurata, mai arunc cate-o postare pe ici pe colo.

La 1 aveam pauza de masa. Si mancam in fiecare zi ciorba de vacuta cu ardei iute. Acu' mananc pufuleti. Adusi de o colega. Din mila. Pe vremuri, socializam cu colegele. Le spuneam poezii. Si brasoave. Si le faceam sa rada si sa uite pentru cateva momente de job. Acu' ma stramb la colege cand vin sa ma intrebe de sanatate. Pentru ca a le raspunde inseamna sa pierd trei patru minute. Sau sa ma pun pe bocit. Ceea ce imi ia si mai mult. Si nu am timp. Candva aveam timp sa imi planific vacantele. Acuma, desi mai sunt cinci luni, nu am apucat sa casc ochii la nimic referitor la urmatoarea mea destinatie. Ooof off mai mai.

La 6 plecam acasa. Ok, recunosc, si acum tot la 6 plec acasa. Ca sa dorm. Erau vremuri cand zile intregi niciun client nu ma intreba de sanatate. Acu' nu mai au timp sa ma intrebe de sanatate ca se bat care sa imi trimita mai multe mailuri. Si mai repede. Si cu dead line-uri care mai de care mai stramtorate. Heeellllooooo. Ne oprim un pic? Ca simt ca ma ia cu ameteala si greata de la atat invartit? Mai dati-mi pace! Lasati-ma sa se aseze sarmalele! Dati-mi ragazul sa mai scuip si eu ceva venin pe aici. Ca sa nu ocup spatiul de blogorica degeaba. Si sa nu-mi pierd si cei cinci cititori.

Sau macar mariti-mi, fratioare, salariul!!! Or mai avea astia locuri la stat??? Ca ma cam bate un gand...

Fulgi de nea

Fiecare fulg de nea, e o laaacrima de-a mea... Asa incepea o melodie acum cativa ani buni. O melodie proasta, desi o voce bunicica. Adica nu ne zgaria finul auz de specialisti ascultatori. In fine, nu ma apuc sa fac acum teoria chibritului intr-un domeniu in care chiar nu ma pricep. Revenind la fulgul de nea. A niiins in capitala noastra. In sfarsit, s-a indurat zapada sa cada si pe la noi. Nici zapezii nu ii place in Bucuresti, asa ca i-a luat destul timp ca sa isi faca curaj sa bucure copiii si sa ia prin surprindere autoritatile.

La inceput a batut timida la portile orasului: pic, pic. Apoi, a prins curaj si a inceput sa managaie obrajii diversilor calatori pe diversele strazi sau stradute. Odata cu fulgii de nea, incepem sa visam. Sau sa ne amintim. Imi place iarna. E poate anotimpul meu preferat. Imi amintesc cum, copil fiind (nu, nu paduri cutreieram, desi nu mi-ar fi displacut), am avut de ales la un moment dat intre o enciclopedie cu animalute frumos colorate si Craiasa Zapezii a lui Andersen. Nu cred ca am sa uit niciodata privirile colegilor care ma urmareau cu invidie pentru ca alegeam printre primii si care isi imaginau cat de fericita eram pentru ca aveam sansa sa prind o carticica cu animalute. Tzeapa. Am ales Craiasa Zapezii. O mai am si acum pe undeva.

Fulgii de nea au fost martorii multor intamplari marcante ale vietii mele zbuciumate si lungi. Acum ceva ani, muuulti, cand eram tanara si nelinistita, am avut un revelion de vis, cu multa zapada, cu un peisaj ireal, rupt din povesti. Sau din calendarele alea facute, imediat dupa revolutie, de diversi fotografi talentosi. Am vazut in acel 31 decembrie cele mai frumoase haine ale Cismigiului. Anul trecut am trecut prin palatul Zapezilor, pe drumul parcurs pe cele patru roti ale unui automobil destul de rablagit spre Tara Maramuresului. Aceleasi peisaje de vis, rupte parca din aceleasi povesti sau din aceleasi calendare. Am vazut Politehnica in alb, am vazut Baneasa in alb, am vazut Titanul si IOR-ul in acelasi alb imaculat. Si asociez imaginile cu fericirea.

Urmarim jocul fulgilor de nea si alunecam in copilarie. Pai prima zapada era sansa baietilor sa ne declare simpatia mai mult sau mai putin ascunsa. Era momentul in care ma bucuram ca nu eram prea populara in clasa. Desi, pana si noi, tocilarele clasei, ne-o mai furam uneori. Sora-mea si-a incasat-o intr-un an mai cu abitir decat restul fetelor, primind drept amintire o dubla fractura de ceva pe la o mana. Stanga, ca sora-mea si cand isi rupea mana avea ghinion. Asa ca a mers la scoala. Ce chestie, unii dintre noi am ramas copii sau poate doar ne place sa retraim momentele acelea. Asa ca, aseara la plecare, unii am simtit nevoia sa ne bulgarim nitel. Mergem si mai in trecut. Cand ne dadeam pe ghetus in curtea scolii, facandu-ne parintii sa vina dupa noi, innebuniti de spaima.

Cum era iarna copilariei mele? Era iarna pe ulita, cu sanius, cu derdelus, cu copii cu nasul rosu, cu bunici iesind de cinci ori sa ne strige la poarta ca sa venim macar pentru o cana de.... nuuu, nu de vin fiert ca eram mici si n-aveam voie, de lapte cu miere, cu o sanie imensa pe care incapeam lejer patru copii. Sania acum nu mi se mai pare la fel de mare, insa atunci o priveam prin ochi de copil. Nu eram cu ai mei, eram cu bunicii. Nu era iarna sa nu fie zapada de sanius. Imi amintesc cum ne rugam sa ninga. Era cel mai de pret lucru pe care i-l ceream lui Mos Craciun. Si Mos Craciun ne asculta mereu. Si eram niste copii fericiti. Aseara, pe strada, erau copii fericiti de mana cu tati si cu mami. Si tati si mami erau usor imbufnati, gandindu-se probabil cum o sa scoata masinile din parcare maine dimineata. Copiii erau veseli si galagiosi si radeau si erau rosiori. Dovada faptului ca ei stiu sa se bucure de lucrurile marunte.

Ninge, ninge, ninge iaaar.... Am o problema cu melodiile. Fiecare fulg aduce alte si alte povesti. Alte si alte amintiri. Alte si alte ambuteiaje. Cu toate astea, parca de data asta, nu am mai fost asa suparati. Parca asteptam macar o ninsoare mititica. Asa, ca sa simtim si noi ca e iarna. Chiar daca nu auzim focul trosnind in soba. Si chiar daca nu avem sanii trase de cai. Ne facem ca suntem fericiti. Macar un pic.... macar cat dureaza viata unui fulg de nea.

La castel in poarta, oare cine bate?

Ok. A doua zi. Ora 8 la ei, 7 la noi. Ma trezesc. Ma spal ca pisica, ma infofolesc ca o ceapa si o apuc spre alte camere sa dau trezirea. Se trezesc doi. Aolo, ca vai ce devreme e, ca vai ce frig, ca vai ce nu mai stiu ce. "Hai copii, mai cu spor. Ce vedem azi?" "Pai, sa mergem la Shonbrunn. Obiectii? Nu. Se abtine cineva? Nu. Bine, asa facem. Mancam si o luam din loc."

Prima disputa: cu tramvaiul sau pe jos? "Hai ma pe jos, ca nu e departe, uite zice aici ca e un kilometru jumate". "Biiine, hai pe stradutele astea!" Desfacem harta si incepem sa urmarim strazile. Stanga. Dreapta. Ba nu dreapta, tot stanga. Cum ma stanga, ca ajungem la dracu-n praznic? Hai la dreapta. Bai, sunteti nebuni? Iesim din Viena. Aoleo. Trebuia sa facem stanga. Al naiba castel, mai avem mult? Hai ca ete, se vede. Si acuma? Incotro? Hai dupa sageti!

Intram intr-o gradina. Maare. Si in gradina, o sera. Maaare. Cu multi pomi. Se vedeau prin geam. Afara era cancer. Fantanile erau inghetate. Hai sa mergem asa la pas, sa vedem unde ajungem. Hooopa. Zoo. Bravo. Ne place, vrem. Nu mai stiu cum era pe vremuri la Zoo, la noi. Dar la ei a fost super misto. Animalele lor sunt mai bine tratate decat oamenii nostri. Am vazut Panda. Si pe Baghera. Si pe Baloo blond, decolorat.

Dupa doua trei ore de plimbat pe la Zoo, am luat-o spre palat. La intrare, o coada ca pe vremea lu' Ceasca, la portocale. Mai sa fie. Sa stam la ditamai codoiul? Hai sa vedem ce mai avem inclus in bilet si ne intoarcem mai tarziu. Si uite asa am ajuns la Muzeul Calestilor. Nimic spectaculos. Niste calesti, niste caluti impaiati. Niciun magnetel. Bifat obiectiv, facut poze. Gata.

Hai sa vedem si serele. Oooo, ce bine si caldut este! Si floricele multe. Si frumoase. Nu mai stiu cum este la noi, la Gradina Botanica, dar la ei era frumos. Si multe planticele. Si inalte. Si colorate. Si inflorite. Mi-a placut. Tot la capitolul floricele pe campii, vazuram si Casa Desertului. O porcarie. Nenorociti austriecii astia. Scot bani si din piatra seaca. Pentru o roca, doua soparle si trei cactusi 4 euro. In fine. Bifat, pozat, vazut.

Hai, cu curaj spre palat. Am intrat. Nu mai era aproape nimeni. La intrare coada la ceva. Ma tot mirasem eu la Muzeul Calestilor de ce toata lumea vorbeste la telefon. Basca ma gandisem, bai si oamenii astia, ce nesimtiti sunt, vorbesc mereu la mobile. E drept, mi se parusera cam mari, dar mi-am zis ca poate alea or fi la moda. Da, sunt blonda. Erau pur si simplu dispozitive prin care iti erau prezentate exponatele. Ce sa fac, daca eu am vazut in viata mea numai ghizi umani? Asa, revenim. Ne asezaram la coada sa ne luam si noi. Ce sa faci, romanul tot roman. Preferaram sa luam pliante si sa citim. Bune si pliantele. Oricum, palatul pe dinauntru mi s-a parut mai slabut ca Pelesul nostru. Am avut si putin noroc, intrucat pe la jumatatea turului am gasit un grup de romani care avea ghid. Si ne-am lipit si noi. Si am aflat picanterii.

Ok, e deja ora 15. Hai spre supermarket sa facem si noi cumparaturele pentru la noapte. Am apucat sa cumparam trei salate si doua paini si s-a inchis supermarketul. Hai la Gepetto sa mancam. Gepetto bucuros de oaspeti. Ne dadu ceva specific lor. Niste galuste cu varza si cu nu stiu ce carne. In fine. Hai repede la hotel sa apucam sa ne odihnim putin, ca la noapte e revelionul.

Dupa o mica cearta in cadrul grupului, se hotari nu de comun acord ca revelionul sa fie petrecut in piata Domului. Ok. Zis si facut. La 8 plecaram spre centru. Care mai de care mai imbufnat. Merseram de ne veni rau, facuram centrul la picior. Pocnitori, artificii. Miezul noptii ne prinse aproape pe trecerea de pietoni, tot cautand un loc de trecere dintr-un an in altul. In fine, scaparam de 2008. Varsaram doua lacrimi pentru ce a fost si aruncaram un zambet putin fortat spre viitor. Inapoi in camera. Pe drum, spuseram poezii si cantaram cantecele ca sa mai treaca timpul si sa ajungem mai repede. Ajuns la hotel, facut dus, dormit.

Urmatoarea zi a fost rezervata centrului Vienei. Palate, palatute, muzee, Casa Fluturilor si mai trebuia si Praterul, insa din cauze obiective a ramas pe ultima zi. In centru frumos. Multi turisti. Multe calesti cu cai. Mirosea a balega peste tot. In rest, arhitectural vorbind, maiestrie, insa totul mi se parea rece. Maiestuos, dar sinistru de rece. Imi pare rau ca ma repet, insa nu exista termeni de comparatie intre Catedrala Sf. Stefan si Sagrada Familia. Stiu, stiu, nu ar trebui facute comparatii. Dar e greu. Recomand Barcelona inaintea Vienei.

Praterul m-a dezamagit. Recomand Tibidabo. Il ia de departe. Roata vieneza e ok, insa telefericul de pe Montjuic e mult mai sus. Ce-am mai vazut? Am mai vazut o casa, nu mai stiu exact cum se numea. Iarasi vin cu o paralela cu tot ceea ce inseamna opera lui Gaudi in Barcelona. Si am fost si pe Mariahilfer Strasse. Incercati Las Ramblas de la spanioli. Am mancat wursht. Prima data a fost bun. A doua oara nu a mai fost asa bun.

Concluzie: vedeti Viena, fie de Craciun, fie primavara! Incercati sa ajungeti la opera sau la concertul de Anul Nou. Preturile sunt acceptabile, iar Strauss merita! Fiti constienti ca vorbim de austrieci. Ii intrebi in engleza si iti raspund in germana. Au transporturi care merg la secunda, insa nu exceleaza in curatenie. Ba chiar as putea spune ca sunt metrouri la noi mai curate decat ale lor. Sunt politicosi, e adevarat. Dar la fel de adevarat e ca sunt tinuti in frau prin legi dure, prin amenzi usturatoare.

Ne-am intors acasa cu cativa magneti, se pare ca prea putini, cu ceva amintiri, cu multe poze, cu regretul de a nu fi fost in Piata Primariei atunci cand s-au dat secvente din concertul de Anul Nou. Poate ca am sa mai revin in Viena, intr-un anotimp mai cald.

Aho, aho, copii si frati, stati putin si nu manati, in fata monitoarelor v-asezati, si cuvantul imi cititi

La anu' si la multi ani!!! Si uite asa, taras-grapis, mai in caruta mai pe jos, mai cu surle si trambite, mai cu capul plecat, terminaram anul 2008. Se duse. Cu toate. Bune sau rele. Ieri ne-am intors la munca. E amorteala cam peste tot. Lumea deapana amintiri, vede poze, se plange de kilogramele acumulate, se trezeste dupa 10. Asa e dupa concediu. Desi nu toti au beneficiat de pomana sefilor.

Nu mai vorbim de 2008, ca am mai vorbit. Despre ce a adus el bun sau rau. Nu mai vorbim nici de Mos Craciun, care a fost darnic. Nici de bradutul pe care inca nu ma indur sa il parasesc pe la ghenele reci si urat mirositoare. Nici de friptanele greu cazatoare pe la ficati, nici de sarmalutele mamei destul de putintele anul asta. Sa vorbim despre ceea ce se asteapta toata lumea sa vorbim. Despre Strauss, despre snitel si despre strudel.

Sa o luam cu inceputul. Strauss a lipsit cu desavarsire. Din pacate. Snitelul mi-a iesit prin toti porii, strudelul a avut stafide. Bine, bine, sa lasam carcotelile si sa vorbim de Viena. Acea Viena rece, si din cauza vremii necrutatoare si din cauza oamenilor reci. Veti observa ca nu imi voi imparti posturile pe zile, asa cum am facut la Barcelona. Pentru ca nu cred ca am asa multe de povestit. Dar, sa-i dam Cezarului ce-i al lui si sa purcedem la drum.

Ca orice drum care se respecta, dar care nici nu necesita vanzarea putinelor organe ramase intacte, punctul de plecare il are in Gara. Mai vinoo iar in gara noastra miiica. Dap. In gara noastra. Nu mica. Mare si murdarica. Gara de Nord. Oooo, incepem bine. Cu o intarziere de o ora. Care ora initial fusese 20 de minutele. In gara, multi oameni. Care cu pungi, care cu plase. Care cu sunca de la usturoi, care cu carnati de la acelasi usturoi. Toti indreptandu-se, inevitabil, spre acelasi loc. Si cum sa valsezi fara un carnat in gat, fara o sarma plimbata cu trenul atatia kilometri?

Buun. Sa nu mai stam in sala de asteptare ca deja Givenchy-ul nostru se lua la bataie cu usturoiul altora. Si da deja semne de abandon. Urla retragerea din toti bosogii lui de parfum. Sa iesim in aer liber. Pe peron. Ahhh. Peronul. Cate amintiri pe peronul asta. Hop. Sa nu ne lasam coplesiti de amintirile ma chinuiesc, amintirile ma rascolesc. Nu prea avem cum sa nu. Ca nimeni nu scoate un sunet. De frica sa nu ne inghete limba in gura. Un friiiig, un geeer. Pfiu, bine ca plecam.

Dupa jumatate de ora de "viine, viiine", "nuu, nu e al nostru", vine jaful. Aaaa, asa credeam noi. Ca e jaf. Stiti cum e: rau cu rau, dar mai rau fara rau. Ne urcam. Cu catel (de plus), cu purcel (facut bucati si usturoiat), cu tone de bagaje (inclusiv cu papuceii vacuta si ciorapeii purcei), cu genti (ca suntem niste doamne, ce mama ma-sii - asta e cenzurata, vorba era alta). Gentile mai mari decat valizele. "Ce ai fratioare in geanta?" "Aaa, cum ce am? Fardurile, parfumurile, rujurile". Ok, unora le-a fost frica sa nu le fie furate acestea pe perioada vacantei atat de lungi. De 4 zile.

Intram in cuseta. "Bai, nu cred ca e aici. Noi trebuia sa avem sase locuri, aici sunt numai patru" "Aaaa, chestia asta mai reprezinta un pat? Uau, cine doarme la mijloc? De codru des? Ala eu, ala eu, hooo, nu va inghesuiti asa!" "Hai ma, lasati carcoteala si hai sa intram! Cate unu, ca n-avem loc toti! Hai Andreio, stai jos, sa incapem toti. Bagajele, unde dracului punem bagajele? Hai ca le gasim noi loc. Pe sub banchetele de jos, pe sus, vedem noi." Uuuuuu, cicicicici, uuuuuu. Plecaram. Ma mai uit o data pe geam. Cu ochii plapanzi si goi. Cu gandul la sarmalele mamei. Si la piftie. Asta e, mergem sa valsam.

Vine nenea nasu'. Bla, bla, bla. Verifica biletele, ne spune sa avem grija la unguri. Ca se fura ca in codru. Ok. Facem de garda. La cutare ora ar trebui sa iesim din Romania. La cutare ora suntem la Budapesta. La cutare ora ajungem in Viena. Bine. Hai lasa-ne, ca stomacul isi cere drepturile. Fiecare deschide cratita cu mancare. Care mai de care mai multa. Mai inspirata. In cusetica nostra, invadeaza un miros misto de afumatura+usturoi+carne. Basculam. "Bai, gata, ca mai mancam de doua ori pana la Viena!" Hai, fiecare pe la casa cui ne are! Stabiliram ca eu sa ma urc la cucuietii din deal, ca jos deja se dadusera locurile. Asa ca, aveam de ales: la mijloc sau la cucuieti. Am ales cucuietii.

S-acu? Ce facem? Jucam fazan cu tenta sexuala. Whaaaaat? Maaaa, voi va prostirati de la carnea aia a usturoi putitoare. Bine, jucam fazan clasic. Teoretic, jucau doi. Practic, alti doi suflam de pe margine. Concluzie: fara adjective si adverbe, limba noastra-i cam saraca. Ma, gata, hai sa sforaim. Offf, ce cald e. Dati caldura mai incet! Nici chiar asa! Ok, il bagam pe Catalin Crisan sa ne urle cum vorbeste marea. Uuuuu, cicicicicici. Adormim leganati de tren. Sau eu adorm. Asa ca nu pot sa va povestesc ce au facut restul. Nu pot sa va spun nici ce am visat. Dar a fost de bine. Desi cam trist. Trist din cauza vamesului. Care m-a trezit sa vada pasaportul. Fuck!

Toate orele pe care ni le insirase nasul, au fost depasite. Ungurii ne-au tinut in Budapesta doua ore. De nu mai puteam. Faceam pe noi. Si trenul nu pleca. Despre jegul din tren nu pot vorbi. Intrucat nu sunt adepta dusului la toaletele trenurilor. Chit ca urla rinichii si vezica. Hai ca plecaram. Cascam ochii pe geam. Vedem ca ungurii nu si-au luat cocenii de pe camp. Cocenii sunt tulpinile porumbului. Gata. Suntem la austrieci. Immm. E mai curat. S-atat. Ajungem in gara. Bine ca nu am coborat. Ca nu asta e gara. Bine, ne-au ajutat alti romani care urlau ca nu am ajuns la Westbanhof.

Coboram din tren. Dupa 18 ore. Eram buimaci. Hai sa vedem incotro o luam. Vedem tramvaiul. Cautam tonomatul. Nu ala de pe 2. Ala de bilete. 1 euro 70 de centi. 6 roni o calatorie cu tramvaiul? Maaaa, ma lesi? Bine, ne vom face abonament. Hai mai intai la hotel. Tramvaiele lor, nu neaparat mai curate sau mai noi. Doar ca erau mai bine compartimentate. Si anunta un nene (la ei nu anunta tantile) Cutarescu Gasse. Am tras eu concluzia, spre sfarsitul calatoriei, ca astea erau denumiri de strazi.

La hotel. Ala de 4 stele. Plin de romanasi. Asteptau sa se cazeze. Dupa doua ore de asteptat (la astia functioneaza aia cu punctualitatea numai cand le convine lor), ne bagam in camere. Ok, a meritat asteptarea. Si ok, suntem la sute de ani distanta. Camera de hotel era cat trei sferturi din apartamentul nostru. Baia cat jumate din apartamentul nostru. Era o curatenie cum nici la mama mea, cea obsedata de curatenie, nu e.Vorba unei colege: "bai fata, tu ai facut ca in Nea Marin, te-ai culcat pe jos?". A fost pentru prima data cand nu am acoperit perna cu prosopul meu, cand nu mi-a fost asa intr-un fel sa imi pun pijamaua si sa ating lenjeria de pat cu pielicica mea.

Dupa cazare, am plecat in recunoastere. De fapt, eram manati in lupta de foame. Si da-i si mergi. Si da-i si mergi. La capitolul supermarketuri, exista doua, trei. Billa troneaza. Si nu arata ca la noi. Mai e Spar-ul. Si Penny market. Preturile sunt cam ca la noi. Produsele mult peste ale noastre. Buun. Am cazut de comun acord, unii fortati de altii, ca micul dejun sa il halim in camera. Biiine. Hai sa halim cina si pe urma ne facem cumparaturile pentru micul dejun.

Tot cautand un restaurant, daduram peste Gepetto. Gepetto este porecla data de blonda grupului. Omul fiind de altfel un austriac get-beget. Gepetto nu intelege engleza. Poate pentru ca in bodega lui nu sunt decat mosuleti de vin sa bea si ei o bericica. In fine. Ne intelegem cand rostim cuvantul magic: snitel. El se lumineaza la fata, noi la fel. Concluzie: in Bucuresti nu am fi avut niciodata curaj sa intram intr-o asemenea bodega, nu am fi avut nicicum curaj sa mancam. La Gepetto, totul era vechi, dar curat. Farfuriile ni le-a adus calde. Snitele ne-a adus un metru. Cartofi, un sac. Totul era facut pe loc. L-am auzit batand snitelele. A fost minunat totul. Trei persoane, 30 de euro.

Ok, ma opresc aici. Asta a fost prima zi in Viena. Pe scurt. Restul, maine.