Intr-una dintre dupa-amieze, mai exact intr-o vineri cand eu sunt o domnisoara bugetara care la orele 15 e deja acasa, ma indreptam cu pasi repezi spre locul de unde se achizitioneaza bilete catre povesti jucate pe scena. Dupa ce imi atinsei nobilul scop, zisei sa o iau mai pe directe spre casa. Sa imi mai amintesc de vremurile bune. Vremurile studentiei.
Spre deosebire de alte dati cand imi placea sa imi pierd timpul plimbandu-ma cu troleul prin Bucuresti, cu privirea indreptata spre nimic si cu gandurile catre nicaieri, in acea superba dupa-amiaza de iarna ma hotarai sa iau troleul ca toata lumea, din statia de la TNB, si nu de la capat. Proasta alegere, intrucat toti mosuletii se gasisera sa mearga ba la piata, ba la copii, ba la prieteni cu care sa joace sah, ba pe la iubite, toate acestea situandu-se bineinteles la celalalt capat al Bucurestiului. Oamenii din campul muncii incepusera sa fuga de la servicii. Studentii fugeau de la facultate, elevii de la scoala. Ce sa mai, troleul gemea.
Ma strecor ca o capreoara prin maldarul de lumi, iau un viraj stanga destul de strans, calc un mosulic pe picioare, mosulicul ma apostrofeaza si imi ureaza de mama si de tata, ii iau fata unei doamne care de atata domnie se misca in reluare si imi gasesc un locsor de 10 cm intr-un colt al troleului. Eee, nu-i bai. Ma simt ca o barza. Barza, nu varza. Barza aia care din cand in cand schimba piciorul. Asa si eu. Cinci minute p-un picior, alte cinci pe alalalt (sau alalant, vorba unui coleg bine pozitionat in firma). Piciorul care era pe pamant era supus unor teribile chinuri. Dincolo de greutatea proprie de o avea de sprijinit, mai sprijinea si alte greutati straine: o sacosa cu cartofi luata de la piata din centru ca e mai ieftini, caruciorul unei bunicute care iesise sa plimbe nepotelul, corpul unui domn care de atata oboseala nu se putea tine pe picioare.
Trec peste aceste vicisitudini. Ma cufund in ganduri. Zic: ia sa mai aud eu ce mai gandesc. "Da, bai, si sora-mea e plecata. Cu bursa la Boston. Si vreau sa plec si eu. Poate ne stabilim acolo. Si de asta m-am dus sa dau testul asta. Nici nu-mi fac probleme ca nu iau peste 80 de puncte." Hop, stop. Ce-i asta? Oricat as ranji la auzul acestor treburi, chiar nu sunt gandurile mele. Sunt gandurile istete ale unei tinere care tinea mortis sa ni le impartaseasca. Ca ea nu vroia sa le auda decat ea. Vroia sa le auda si prietenul sau prietena care se afla, am judecat eu dupa urlaturile tinerei, undeva in Maramures plai cu flori.
Bine. Lasa. Sa auzim acuma, daca fata vrea ca toata lumea sa fie parte din conversatia ei. Trag concluzia ca e clasa a 12-a, ca urmare a vaicarelilor referitoare la meditatiile care ii mananca viata si timpul liber. Eu in clasa a 12-a nu bateam campii asa. Acuma am inceput, dar atunci eram un copil cuminte si modest. Si coerent. Bun. Si? Pai, termina liceul si pleaca cu bursa. Dar bursa este doar pe jumatate suportata de facultate. Ok, asta e Erasmus. Si pentru Erasmus trebuie sa fii macar anul I. Eee, poate pentru ea se va face o exceptie. Si pleaca in State. Unde o sa faca jurnalism. Si o sa se angajeze la o mare revista. Unde va fi atat de iubita si apreciata incat i se va da o franciza, sa vina in Romanica si sa scoata revista pe piata. Ok. Si va castiga multi bani, nu ca amaratii ei de parinti, tatane-su mecanic auto si mamuca-sa camerista la Marriott.
Pe la jumatatea drumului, cunosteam si culoarea bichinilor pe care ii purtase in noaptea de revelion. Aflasem tot career path-ul pe care duduita si-l trasase, stiam fiecare pas ce urma sa fie facut in atingerea tuturor scopurilor in viata. Aflasem ce se mai da pe la Toefl, cate intrebari mai sunt, cum sunt structurate. Tocmai cand sa aflu daca anul asta se marita sau nu, urca o alta duduita care se interpuse prin conversatia ei telefonica, intre mine si viitoarea mare jurnalista. Aceasta noua conversatie nu mai era la fel de savuroasa, duduita rezumandu-se la a discuta probleme de zi cu zi. Comune. Obisnuite. De genul: cum adica taica-tu a pocnit-o pe maica-ta? Iaar?
Concluzie: tineretul din ziua de azi viseaza frumos, desi realitatea este destul de dura. Si vorbeste tare. Si e generos. Vrea sa imparta toate intamplarile din viata lor cu cat mai multa lume. Din autobuz, troleu, tramvai, metrou, avion, tren, vapor.
Transportul sucks. Uitasem cum e sa mergi cu RATB-ul dintr-un colt in altul al Bucurestiului. Si cate poti afla pe parcursul excursiei. Si ca tot veni vorba, tot dop este intre Universitate si Piata Iancului. Si tot jumatate de ora faci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu