Aho, aho, copii si frati, stati putin si nu manati, in fata monitoarelor v-asezati, si cuvantul imi cititi

La anu' si la multi ani!!! Si uite asa, taras-grapis, mai in caruta mai pe jos, mai cu surle si trambite, mai cu capul plecat, terminaram anul 2008. Se duse. Cu toate. Bune sau rele. Ieri ne-am intors la munca. E amorteala cam peste tot. Lumea deapana amintiri, vede poze, se plange de kilogramele acumulate, se trezeste dupa 10. Asa e dupa concediu. Desi nu toti au beneficiat de pomana sefilor.

Nu mai vorbim de 2008, ca am mai vorbit. Despre ce a adus el bun sau rau. Nu mai vorbim nici de Mos Craciun, care a fost darnic. Nici de bradutul pe care inca nu ma indur sa il parasesc pe la ghenele reci si urat mirositoare. Nici de friptanele greu cazatoare pe la ficati, nici de sarmalutele mamei destul de putintele anul asta. Sa vorbim despre ceea ce se asteapta toata lumea sa vorbim. Despre Strauss, despre snitel si despre strudel.

Sa o luam cu inceputul. Strauss a lipsit cu desavarsire. Din pacate. Snitelul mi-a iesit prin toti porii, strudelul a avut stafide. Bine, bine, sa lasam carcotelile si sa vorbim de Viena. Acea Viena rece, si din cauza vremii necrutatoare si din cauza oamenilor reci. Veti observa ca nu imi voi imparti posturile pe zile, asa cum am facut la Barcelona. Pentru ca nu cred ca am asa multe de povestit. Dar, sa-i dam Cezarului ce-i al lui si sa purcedem la drum.

Ca orice drum care se respecta, dar care nici nu necesita vanzarea putinelor organe ramase intacte, punctul de plecare il are in Gara. Mai vinoo iar in gara noastra miiica. Dap. In gara noastra. Nu mica. Mare si murdarica. Gara de Nord. Oooo, incepem bine. Cu o intarziere de o ora. Care ora initial fusese 20 de minutele. In gara, multi oameni. Care cu pungi, care cu plase. Care cu sunca de la usturoi, care cu carnati de la acelasi usturoi. Toti indreptandu-se, inevitabil, spre acelasi loc. Si cum sa valsezi fara un carnat in gat, fara o sarma plimbata cu trenul atatia kilometri?

Buun. Sa nu mai stam in sala de asteptare ca deja Givenchy-ul nostru se lua la bataie cu usturoiul altora. Si da deja semne de abandon. Urla retragerea din toti bosogii lui de parfum. Sa iesim in aer liber. Pe peron. Ahhh. Peronul. Cate amintiri pe peronul asta. Hop. Sa nu ne lasam coplesiti de amintirile ma chinuiesc, amintirile ma rascolesc. Nu prea avem cum sa nu. Ca nimeni nu scoate un sunet. De frica sa nu ne inghete limba in gura. Un friiiig, un geeer. Pfiu, bine ca plecam.

Dupa jumatate de ora de "viine, viiine", "nuu, nu e al nostru", vine jaful. Aaaa, asa credeam noi. Ca e jaf. Stiti cum e: rau cu rau, dar mai rau fara rau. Ne urcam. Cu catel (de plus), cu purcel (facut bucati si usturoiat), cu tone de bagaje (inclusiv cu papuceii vacuta si ciorapeii purcei), cu genti (ca suntem niste doamne, ce mama ma-sii - asta e cenzurata, vorba era alta). Gentile mai mari decat valizele. "Ce ai fratioare in geanta?" "Aaa, cum ce am? Fardurile, parfumurile, rujurile". Ok, unora le-a fost frica sa nu le fie furate acestea pe perioada vacantei atat de lungi. De 4 zile.

Intram in cuseta. "Bai, nu cred ca e aici. Noi trebuia sa avem sase locuri, aici sunt numai patru" "Aaaa, chestia asta mai reprezinta un pat? Uau, cine doarme la mijloc? De codru des? Ala eu, ala eu, hooo, nu va inghesuiti asa!" "Hai ma, lasati carcoteala si hai sa intram! Cate unu, ca n-avem loc toti! Hai Andreio, stai jos, sa incapem toti. Bagajele, unde dracului punem bagajele? Hai ca le gasim noi loc. Pe sub banchetele de jos, pe sus, vedem noi." Uuuuuu, cicicicici, uuuuuu. Plecaram. Ma mai uit o data pe geam. Cu ochii plapanzi si goi. Cu gandul la sarmalele mamei. Si la piftie. Asta e, mergem sa valsam.

Vine nenea nasu'. Bla, bla, bla. Verifica biletele, ne spune sa avem grija la unguri. Ca se fura ca in codru. Ok. Facem de garda. La cutare ora ar trebui sa iesim din Romania. La cutare ora suntem la Budapesta. La cutare ora ajungem in Viena. Bine. Hai lasa-ne, ca stomacul isi cere drepturile. Fiecare deschide cratita cu mancare. Care mai de care mai multa. Mai inspirata. In cusetica nostra, invadeaza un miros misto de afumatura+usturoi+carne. Basculam. "Bai, gata, ca mai mancam de doua ori pana la Viena!" Hai, fiecare pe la casa cui ne are! Stabiliram ca eu sa ma urc la cucuietii din deal, ca jos deja se dadusera locurile. Asa ca, aveam de ales: la mijloc sau la cucuieti. Am ales cucuietii.

S-acu? Ce facem? Jucam fazan cu tenta sexuala. Whaaaaat? Maaaa, voi va prostirati de la carnea aia a usturoi putitoare. Bine, jucam fazan clasic. Teoretic, jucau doi. Practic, alti doi suflam de pe margine. Concluzie: fara adjective si adverbe, limba noastra-i cam saraca. Ma, gata, hai sa sforaim. Offf, ce cald e. Dati caldura mai incet! Nici chiar asa! Ok, il bagam pe Catalin Crisan sa ne urle cum vorbeste marea. Uuuuu, cicicicicici. Adormim leganati de tren. Sau eu adorm. Asa ca nu pot sa va povestesc ce au facut restul. Nu pot sa va spun nici ce am visat. Dar a fost de bine. Desi cam trist. Trist din cauza vamesului. Care m-a trezit sa vada pasaportul. Fuck!

Toate orele pe care ni le insirase nasul, au fost depasite. Ungurii ne-au tinut in Budapesta doua ore. De nu mai puteam. Faceam pe noi. Si trenul nu pleca. Despre jegul din tren nu pot vorbi. Intrucat nu sunt adepta dusului la toaletele trenurilor. Chit ca urla rinichii si vezica. Hai ca plecaram. Cascam ochii pe geam. Vedem ca ungurii nu si-au luat cocenii de pe camp. Cocenii sunt tulpinile porumbului. Gata. Suntem la austrieci. Immm. E mai curat. S-atat. Ajungem in gara. Bine ca nu am coborat. Ca nu asta e gara. Bine, ne-au ajutat alti romani care urlau ca nu am ajuns la Westbanhof.

Coboram din tren. Dupa 18 ore. Eram buimaci. Hai sa vedem incotro o luam. Vedem tramvaiul. Cautam tonomatul. Nu ala de pe 2. Ala de bilete. 1 euro 70 de centi. 6 roni o calatorie cu tramvaiul? Maaaa, ma lesi? Bine, ne vom face abonament. Hai mai intai la hotel. Tramvaiele lor, nu neaparat mai curate sau mai noi. Doar ca erau mai bine compartimentate. Si anunta un nene (la ei nu anunta tantile) Cutarescu Gasse. Am tras eu concluzia, spre sfarsitul calatoriei, ca astea erau denumiri de strazi.

La hotel. Ala de 4 stele. Plin de romanasi. Asteptau sa se cazeze. Dupa doua ore de asteptat (la astia functioneaza aia cu punctualitatea numai cand le convine lor), ne bagam in camere. Ok, a meritat asteptarea. Si ok, suntem la sute de ani distanta. Camera de hotel era cat trei sferturi din apartamentul nostru. Baia cat jumate din apartamentul nostru. Era o curatenie cum nici la mama mea, cea obsedata de curatenie, nu e.Vorba unei colege: "bai fata, tu ai facut ca in Nea Marin, te-ai culcat pe jos?". A fost pentru prima data cand nu am acoperit perna cu prosopul meu, cand nu mi-a fost asa intr-un fel sa imi pun pijamaua si sa ating lenjeria de pat cu pielicica mea.

Dupa cazare, am plecat in recunoastere. De fapt, eram manati in lupta de foame. Si da-i si mergi. Si da-i si mergi. La capitolul supermarketuri, exista doua, trei. Billa troneaza. Si nu arata ca la noi. Mai e Spar-ul. Si Penny market. Preturile sunt cam ca la noi. Produsele mult peste ale noastre. Buun. Am cazut de comun acord, unii fortati de altii, ca micul dejun sa il halim in camera. Biiine. Hai sa halim cina si pe urma ne facem cumparaturile pentru micul dejun.

Tot cautand un restaurant, daduram peste Gepetto. Gepetto este porecla data de blonda grupului. Omul fiind de altfel un austriac get-beget. Gepetto nu intelege engleza. Poate pentru ca in bodega lui nu sunt decat mosuleti de vin sa bea si ei o bericica. In fine. Ne intelegem cand rostim cuvantul magic: snitel. El se lumineaza la fata, noi la fel. Concluzie: in Bucuresti nu am fi avut niciodata curaj sa intram intr-o asemenea bodega, nu am fi avut nicicum curaj sa mancam. La Gepetto, totul era vechi, dar curat. Farfuriile ni le-a adus calde. Snitele ne-a adus un metru. Cartofi, un sac. Totul era facut pe loc. L-am auzit batand snitelele. A fost minunat totul. Trei persoane, 30 de euro.

Ok, ma opresc aici. Asta a fost prima zi in Viena. Pe scurt. Restul, maine.