În coazieră pe Bosfor

"Eu zic să nu mai urcăm dealul ăsta până la Moschee ca pe urmă să coborâm pe linia tramvaiului până în Eminonu. Hai să o luăm așa, pe malul apei! Trebuie să ajungem, mai avem o oră. În plus, uitați-vă la soarele ăsta mângâiecios, nu-i păcat să îl lăsăm să își facă damblaua?" Așa mi-am început planificarea zilei cu numărul trei. "Biiine, mă, fie! Pe malul mării!" Ce n-am luat eu în calcul a fost ocolul pe care faleza îl face. Normal că prin oraș ar fi fost mai drept. Și mai simplu. Și mai scurt. Dar...faleza....ah, faleza aia invadată de pescăruși. Și pescari. Cu marea invadată de vapoare. De ziceai că dau turcii, nu alta. Cu Topkapi în stânga noastră. Mai oprim, mai pozăm un pescar la lucru. Mai oprim iar, mai pozăm o pisică lenevită pe pietrele udate mai devreme de valuri. Mai oprim din nou, mai pozăm câteva bărci strânse ciorchine într-un mic golfuleț. Mai oprim, mai oprim până când una din fete anunță că ar cam fi momentul să întindem pasul că în 15 minute pleacă singura cursă pe Bosfor.

Am întins pasul. Dar ce zic eu aci? Ne-am pus pe alergat. Un elefănțel, o gazelă și o marmotă. Și dă-i și fugi și dă-i și aleargă. Și asta de ce? Pentru că am ales să îi dăm crezare lu' tanti informatoarea și să mergem cu bărcile astea ale statului, nu în vreo croazieră din aia organizată de cei care stăteau la pândă la stațiile de îmbarcare. "Or să vă plimbe două ore, în viteză! Nu o să înțelegeți mare lucru și e păcat. Mai ales că acum nici nu e așa aglomerată barca asta bugetară!" Bine! Fie! Să sprijinim statul turc că el nu e nici paralel și mai și face chestii pentru comunitate și pentru oraș. Am ajuns într-un final glorios. În port. La sandvișul cu macrou, nu! Nu-i nimic. Vom mânca pește sau fructe de mare. Urcăm pe vapor. Vom sta afară. La etajul doi. Uite așa! Să facem poze de Pulitzer. Mă miram eu de ce nu se înghesuie nimeni pe acoperișul vasului. Aveam să înțeleg vreo două ore mai târziu când zâmbetul nu mai voia să plece de pe fața-mi. Că nu mai putea, înghețase acolo. E un curent și un vâj de te poate dărâma din picioare. Dar asta aveam să aflăm...

Ne pornim. Legănate pe valuri. Lăsăm Turnul Galata în stânga. Soarele ne încălzește puțin, suficient cât să ne facă să închidem ochii. Miroase a mare. Vaporul își croiește drum printre valurile domoale. Câțiva pescăruși merg cu noi. Vaaai, ce romantic! Exact cum am văzut eu de pe mal! Hmmm, dar ce e asta? O picătură de apă? Aaaa, sar stropi. Pescărușii pândesc pâinea aruncată de turiști și localnici împreună. Măi să fie! Uite așa îi învățăm noi să nu mai pescuiască! Și îi mai facem și obezi de or să-și rupă aripile încercând să își zboare trupșorul grăsunel. Mai taci, băi Andreio! Bucură-te de priveliște! Prima oprire, Usukdar. Unde am fost noi ieri. Se vede Turnul Fecioarei scăldat în soare. Și malurile asiatice pline de pescari răbdători și sportivi. Mai urcă vreo câțiva cocălători. Pornim iarăși. Mergem în zig zag. Când pe un mal, când pe celălalt. Doar n-o fi de la amărâtul ăla de vin de mure... Ajungem la Dolmabahce. Toată lumea se înșiruie ca mărgelele pe ață și se pune pe pozat. Adevărul e că de pe mare poți să îi vezi măreția. Și grădinile. Și porțile alea care seamănă cu mileurile bunică-mii.

Urcă pe puntea asta dătătoare de fiori o familie. Cu vreo trei doamne acoperite. Dar acoperite bine, nu așa doar părul. Și vreo cinci puradei. Gălăgie, încântare, râsete. De când cu nepo ale mele îmi plac copiii și mai tare. Le înțeleg nevoia de a fi zglobii și de a le călca nervii tuturor. Nonșalant. Inocent. Încep să mă joc de la distanță cu un mititel purtat în brațe. Chicotește. Se ascunde. Se chinuie să îmi facă și el cu ochiul. Nu are mai mult de 2 ani. E rozuț în obraji. Și grăsunel. Ce să faci?! Grăsunelul la grăsunică trage. Ne hlizim. Intră pe fir bunică-sa. "Să te ții acuma, Andreio! Să vezi tărăboi ce o să fie la gura turcoaicei! Sau arăboaicei! Sau ce o fi ea!" De unde! Liniște. Bașca ne mai și ajută, îl ascunde, îl arată, îl îndeamnă să îmi facă bezele. Îmda! Deci ține totuși de fiecare cum interpretează religia, societatea, libertatea!  

În timp ce eu mă jucam cu rozuțul, vaporul își urmează drumul. Trece pe sub Podul Bosfor și lasă turiștii să pozeze pe malul asiatic Palatul Beylerbeyi, locul unde se retrăgeau vara sultanii. Mai înaintăm puțin. Fix înainte de a trece pe sub al doilea pod suspendat peste Bosfor, zice-se unul dintre cele mai lungi poduri suspendate din lume, dăm cu ochii de ce a mai rămas dintr-o cetate. O cetate folosită de Mahomed Cuceritorul să saboteze orice încercare a vaselor venite dinspre Marea Neagra de a-i ajuta pe bizantini. Pe partea cealaltă, în Asia, ascunsă printre blocuri se observă cu greu Anadolu Hisari, cetatea construită de Baiazid Fulgerul ca fort de observare. Mă rog, noroc cu spiritul de observație, că altfel treceam pe lângă ea fără să îmi atragă atenția vreun turnuleț perfect camuflat.

  

Valurile ne poartă pe Bosfor, printre maluri uneori extrem de diferite. Într-o parte zgârie nori. Un fel de Pipera, îmi imaginez eu. Locul unde corporatriștii lor își câștigă covrigul cu susan. Pe partea cealaltă, case de lemn, da' ce zic eu case?! Adevărate vilișoare numai bune de stat cu burta la soare în curțile dumnealor. Tot cu ochii după case, trecând de sate cochete, ajungem la Rumeli Kavagi și Anadolu Kavagi. Unu' e așezat pe un mal, celălalt peste mare de el. Cât pe ce să mă reped și să cobor mai devreme decât era cazul.  Din Rumeli Kavagi nu văd decât terasele frumos înșirate în micuțul port. Se mănâncă sigur fructe de mare grozave. Iar satul nu pare foarte mare. Și e plin cu verdeață. Rămân cu privirea fixată pe cele câteva zeci de pescăruși care fac plajă pe acoperișul unui restaurant. Până aud sirena vaporului care deja traversase marea spre Anadolu Kavagi.

Avem trei ore la dispoziție să vedem care e treaba cu satul ăsta de pescari. Cum punem piciorul pe pământ, dăm de restaurantele care și-au scos grătarele afară. Miroase a pește fript. Rezistăm cu stoicism. Nu e încă momentul pentru masă. Pornim pe străzi minione în căutarea unui castel. Cum altfel, Yoros Castle este cocoțat în moț de deal. Și dă-i și urcă și dă-i și scoate sufletu' din tine. Drumul este rupt din basme. Priveliștile sunt din alea din calendare. Urcușul spre castel trece prin livezi. Ici colo găsești terase și restaurante unde poți să își odihnești picioarele și să te lași inundat de aerul curat. Cum să așezi mesele așa, pe deal? Să ai portul la picioare și un orizont de mare? Nu ne oprim. Vrem să ajungem la ruine. Mai urcăm, ne mai tragem sufletul, mai pozăm. Ne pierdem una de alta. Nu-i nimic, nu avem unde ne rătăci. Toate drumurile duc oarecum spre port. Două dintre noi ajungem în vârful dealului, în poarta castelului. Oarecum dezamăgite că vorbim doar de ruine, o luăm după cârd. Ca să ajungem și să vedem podul Yavuz Sultan Selim în toată splendoarea. În sfâââârșit, avem parte de un cer senin, de un albastru parcă luat din cutia cu acuarele a lu’ nepo. Niciun nor nu se abate peste fericirea lui Sonică. Îl las să își facă damblaua preț de câteva minute bune. Până îmi dau seama că nu suntem în formulă completă și că una din cocălătoare ori s-a oprit la vreo cafenea din aia cocoțată pe fereastra muntelui, ori s-a așezat pe drum ca să își tragă sufletul și a renunțat la ideea de a mai urca până la ruine.

Coborâm. Nici nu a fost așa mult. Deși la urcare aveam altă părere. Ne punem pe căutat al treilea membru al echipei. Printre alte ruine. Pe la cafenele. Prin livezi. Nu e pe nicăieri. Coboară zâmbăreață pe drumul șerpuind. Nu a știut încotro am luat-o și a ținut șoseaua. Nu e supărată că nu a văzut moțul. A avut parte, împreună cu Olimpică al ei, de alte priveliști. Hai să ne întoarcem! Să avem timp să încercăm peștele din sat. Nu că nu ar fi fost grozav să ne lăsăm mângâiate de soare aci, în nicăieri, însă peste tot citisem că în sat se mănâncă grozav și relativ ieftin. Nemaigrăbindu-ne, la coborâre avem răgazul să descoperim casele. Și curțile. În care stau în bătaia vântului coliere de scoici. Zumzetul făcut de cochiliile care se lovesc în adierea blândă a vântului ne aduce aminte că suntem pe malul mării totuși. Și, normal, mirosul ăla dumnezeiesc de pește fript pe grătar, lângă legumele așezate și ele întru bronzare și pătrundere.

Avem parte de un festin. Se duce naiba cura de slăbire a unora dintre cocălătoare. Ne așezăm la un taifas cu o scrumbie perpelită pe cărbuni, de un turc autentic, cu care ne înțelegem prin semne. Se alătură discuției și câteva hamsii. Nu au venit singure. Sunt însoțite de vreo patru inele de calamari și vreo doi creveți. Îmmmm, ce chin, ce dor, ce jale! Lipsește paharul cu vin. Aaaa, păi ca să își amintești unde ești, nu ești în țara lui Alcool răsare. Alunecă pescărismele astea destul de ușor și fără licoarea lui Bahus. Deși e februarie, noi mâncăm afară, la soare. Se simte de parcă ar fi un mai românesc. Fără mici și bere. Dar cu prieteni și mare. Plecăm de la turcul nostru ghiftuite. Am vrea să ne luăm un suvenir ceva. Până să ajungem să ne cheltuim banii pe cercei, încercăm înghețata turcească. Nu, nu ne păcălește vânzătorul că ba ne-o dă, ba nu ne-o dă. Probabil privirea de dependente de înghețată îl face să uite ritualul. Cert e că primim înghețata mult dorită în doi timpi și trei mișcări.

Vaporul ne cheamă, sunând prelung. Ni se face semn că putem urca cu tot cu înghețată. Ne-am învățat lecția. Rămânem înăuntru. Nu mai vrem să încercăm rezistența fixativului. Lasă, fără vânt în plete. Începem să ne legănăm. Luăm drumul înapoi. Fix ca la venire. Unii dintre cocălători fac economie de vedere. Alții joacă nu știu ce joc de cultură generală pe telefon. Eu încă mai fac poze. Trec cele două ore extrem de repede. Cât ai clipi suntem înapoi în Eminonu. Traversăm din nou podul Galata. Este duminică după masă. Și este o zi superbă. Probabil așa se explică prezența atâtor localnici și turiști pe străzi. Podul e mai animat ca oricând. Pescarii sunt pe poziție, își văd de ale lor, ignorând hoardele de turiști care le pozează prada. Sau undița. Vânzătorul de covrigi își etalează marfa purtând-o pe o tavă pe cap. Creveții zac înghesuiți într-un pahar de plastic. Își privesc neputincioși viitorul în față. Sau îl miros. Că mai ales aici, sub podul Galata, grătarele sfârâie întruna.

Traversăm ilegal printre mașinile ce stau frumos așezate la semafor. Avem o țintă clară: apusul de sus, din Turnul Galata. Urcăm până la el. Pe niște străduțe care par mai degrabă trambuline pentru săriturile cu ski-urile. Lasă, e bine. Simțim cum lucrează mușchii de pe fund. Pardon, grăsimea. În capătul străzii unde eram gata gata să mă dau bătută, se vede o mare de oameni. Îmda. Coada la turn. Începem să îi căutăm finalul. Am căutat vreo 10 minute. Coada dădea tur turnului. Măi să fie! Probabil vom vedea răsăritul, nu apusul. Nimic mai eronat. În vreo oră suntem la lifturi. Slavă Cerului că e cu liftul, nu cred că aș fi rezistat altfel. După 50 de metri, ieșim în cafeneaua care oferă priveliști de vis. Hai afară, să putem vedea Istanbulul de sus. Ieșim pe platforma care se află la 51 de metri înălțime. E un loc strâmt platforma asta, însă reușim să ne strecurăm. Da, e clar, trebuie să tragem un pic de timp ca să facem și niște fotografii de noapte. Păi cum, că aci nu e loc să arunci un vârf de ac?! Lasă, vom mânca o prăjitură și vom bea un ceai în cafenea. Bun plan. Nu ne vindem chiar rinichii pentru treaba asta, însă nici ieftin nu e.