joi, 12 aprilie 2018

Istanbul, un oraș cu fundu' pe două continente


Uskudar. Citisem că dacă vrei să simți cu adevărat aerul autentic al Istanbulului, aici trebuie să mergi. Dacă vrei să vezi un apus de vis, dacă vrei să mănânci cele mai gustoase mâncăruri, să bei cele mai aromate cafele, să găsești cea mai grozavă baclava, aici trebuie să ajungi. Am pornit să descoperim. Am urcat trepte. Multe. Ne-am aventurat în cartierele mai puțin turistice. Una dintre cocălătoare era din ce în ce mai vehementă în cerința ei de a se odihni la o cafea. Începem să căutăm un loc în care să simțim într-adevăr amprenta localnicilor. Nu ne iese din prima. Din prima ne iese o cafenea măricică, plină de turiști. Se bea pe repede înainte o cafea ca să încălzească nasul. Și care să țină până la locșorul ăsta atât de râvnit.



Coborâm treptele pe care le urcarăm. O luăm pe faleză. Pe faleza asta, înșirate ca șampinioanele după ploaie, restaurante. Și cafenele. Lumea se plimbă parcă în ciuda vântului ce se ia la întrecere cu pescărușii. Ici, colo, ghici ce! Vânzători ambulanți. Nu ne mai miră cum duc tava cu covrigi pe cap. Cam cum ducea bunică-mea ulciorul cu apă. Ne miră însă să vedem câteva baloane legate cu sfoara între ele și aruncate în mare. Măăăăi să fie! O fi vreo nuntă p-aci? Aiurea! Când ne apropiem de locul cu pricina ne sare în ochi o pușcă pe care o puteai folosi, în schimbul câtorva lire turcești, să îți testezi abilitățile de țintaș. Oooo, mamă! Nu am avut curaj nici măcar să stau să privesc cum trag alții. Nici nu știu dacă era o armă de-adevăratelea sau o glumă din aia cu care se aleargă copiii în parc. 
Suntem cu ochii lipiți de Turnul Fecioarei. Locul unde un împărat tată grijuliu, overprotective dacă ar fi să analizăm în vremurile noastre, și-a închis fiica pentru a o apăra că niște ursitoare din astea furioase pe viață îi prevestiseră că o să aibă parte numai de pericole în viețișoara ei de prințesă. Și dă-i și închide copilul acolo. Și verifică la sânge pe toți cei care veneau în contact cu ea. Da' ce zic eu aci? Că el era singurul care avea voie să o vadă. Ceasul rău, pisica neagră. Ce să vezi?! Cu toate măsurile lui de siguranță, copila tot dă ortu' popii la 18 ani, mușcată de un șarpe. Nu, nu de apă șarpele! Un șarpe care  a ieșit din coșul cu mere aduse de tătâne-su întru susținerea unui trai sănătos și a unei siluete de invidiat. Și uite cum săraca prințesă își pierdu și copilăria ascunzându-se degeaba de destin și își pierdu și viața cu toate măsurile de siguranță luate de ăl bătrân.



De-a lungul vremii, turnului i s-au dat o grămadă de utilizări. Ba a fost far dătător de lumină vaselor care se pierdeau în noapte sau în ceață, ba a fost stâlp de nădejde pentru bărcile mai mici care se legau de el în timpul furtunilor, ba zonă de carantină în vremuri de holeră, ba ascunzătoare pentru cei ce urmau să fie executați. Acuși, în 2018, este gazdă pentru o cafenea, un restaurant, un bar și o terasă pe care se îngrămădește toată lumea ca să facă poze și să aibă o priveliște cât mai cuprinzătoare a Mării Marmara, a Palatului Topkapi, a Podului Galata și a malurilor asiatice. Aaaa, și normal, magazine de magneți, că suntem în inima comerțului!
Nu rămânem la o cafea. O luăm înapoi spre  Moscheea Yeni Valide. Fix peste drum am văzut noi puțin mai devreme că erau băgați la copt câțiva cartofi de vreo juma' de kil fiecare. Vom încerca și noi. Fiecare alege cu ce își umple cartoful.  Eu merg pe amestecul cu unt, brânză, castraveți murați, ceva cârnați picanți. Nu pot să vă povestesc prea multe că deja e inundație la mine în gură. Extrem de sațios, miroase excat cum miroseau cartofii copți pe care îi făcea bunica iarna, în toba de la sobă. Turcul ne invită să urcăm la etaj și să savurăm cartofii în liniște, în restaurantul lui cu vedere la mare. Nu avem timp de așa lux. Îl vom mânca pe drum. Spre cafeneaua aia de care tot vorbim de vreo câteva deja ore bune. Grozavă alegere. Nici nu terminăm bine de înghițit ultima îmbucatură că găsim ce căutam.



Nu ne înțelegem neam cu nenea de la intrare care se declară vorbitor de engleză. Ne așezăm pe scăunelele furate de la nepo de la grădi. Afară, cafeaua sfârâie în ibricul așezat pe cărbuni. Omul nostru trage cu nesaț dintr-o narghilea între două reclame cântate. Într-o parte fierbe sahlep-ul. Un fel de lapte cu cacao, numai ca în loc de cacao ei pun un praf rezultat dintr-un amestec de mirodenii. Pe deasupra, pun puțină scorțișoară ca să ne amintească și de orezul cu lapte (chiar și consistența băuturii este ca un orez cu lapte). Sau de iarnă, ca mie scorțișoara îmi aduce aminte de vin fiert iarna. Că tot veni vorba de doamna de gheață, sahlepul este la mare căutare ca să țină răceala departe. O fi de la amidonul ăla pe care îl pun ca să îl îngroașe... Sau de la praful ăla arăbesc...



Nu, nu ne luăm shalep. Că nouă nu ne e frică de răceală. Nu, nu ne luăm nici cafea. Că vrem să dormim totuși la noapte. Ne luăm ceai. Sau așa credem noi. Că una dintre cocălătoare, deschisă ceva ce n-ai văzut spre nou, întreabă pe tanti care ne servea ce bea un tânăr o masă mai încolo. Mare greșeală. Mai bine îl întreba direct pe tânăr. Sunt sigură că s-ar fi înțeles cu el. Așa...doamna noastră zâmbește și vorbește întruna. Din limba vorbită cu mâinile înțeleg că îi aduce și ei un păhărel mititel să guste. Ok, nu-i problemă. Dacă se otrăvește, se otrăvește singură. Îmda, vezi să nu. Îi aduce păhărelul ei, unul din ăla de beau mexicanii tequila în el. Și ne tot zâmbește și nouă și ne tot face semne. Îi spunem că noi rămânem la ceai. Zice daaaa, daaaa și pleacă. Se întoarce în 5 minute cu două cești cu băutură portocalie aburindă.



Ne bușește râsul. E bine, hai să încercăm. E ca un Fanta lăsat fără dop și pus pe urmă la fiert. Ca un fervex din ăla de iei ca să îți liniștești nervii și să ai impresia că te-ai tratat de răceală. Îl bem. Ne încălzește. În cafeneaua asta care nu are mai mult de cinci mese pitice cântă muzică turcească. Și majoritatea clienților sunt tineri veniți la o Fanta fiartă. În afară de poliglotul de la intrare care își dedică orele de muncă agățării de noi clienți, mai sunt așa: doamna care zâmbește mult și vorbește în limba ei cu turiștii habarniști, un tataie turc din cap până-n picioare care pare președintele comitetului de familie și un turc între două vârste la bucătărie. Care bucătărie este acolo, la vedere, fix cum cobori trei trepte. Ne place aici. Asta căutam. Un loc unde să ne tragem sufletul în miros de cafea și muzică pentru cadâne. Domne, dacă au avut dreptate în ceva toți cei care lăudau partea asta asiatică a Istanbulului a fost în prețurile mici și atmosfera autentică. Cele trei Fanta fierte și atmosfera ne-au costat 8 lire. Eu zic că a meritat cu vârf și îndesat. Sunt sigură că și apusurile care îl au în centrul lor pe Turn sunt spectaculoase. Noi am avut parte de picături de ploaie. Și tot a fost frumos!
Plecăm din Uskudar prin Marmaray spre Sirkeci. Adică din partea asiatică în partea europeană, pe sub Bosfor. Cum, mă, pe sub apă? Da, da! 55 m sub apă și 5 m sub fundul mării. Așa încântate eram că mergem cu metroul pe sub apă că ni s-a părut că nici nu am urcat bine și a și trebuit să coborâm. Acuma, că eu în mintea mea cea creață mi-am imaginat că vom trece printre peștișori, meduze, steluțe de mare și creveți e una. Dar ca totul să dureze 3 minute, 3 amărâte de minute în întuneric, practic între Universitate și Tineretului, e cu totul alta. Rămâne totuși performanța turcilor de a lega două continente în 3 minute. Eeee, nuuu, că și la noi s-ar face. Dar se lovesc oamenii de descoperiri de obiecte și rămășițe antice. Dar vai, practic și turcii s-au lovit de aceleași lucruri. Numai că ei au reușit să rezolve într-un timp record pentru noi. Sau poate or fi fost mânați în luptă de candidatura la organizarea Jocurilor Olimpice din 2016. Au pierdut lupta dar s-au ales cu al treilea pod peste Bosfor și cu un tunel subacvatic pe sub Bosfor.
Seara ne găsește cumpărând alte bunătăți de la Hafiz Mustafa. Și căscând ochii la ceaiuri și ibrice pe drumul spre hotel. Vinul de mure zace uitat într-un colț. Ne desfătăm cu apă plată. Și cu baclavale. Nu se simte nimeni vinovat pentru caloriile ingurgitate la ora 9. Seara. Și nici nu avem vreo energie care să nu ne lase să ne punem pe sforăit destul de repede. Oricum, urmează să ne trezim cu noaptea în cap. Urmează croaziera pe Bosfor. Așa cum ne-a sfătuit o bulgăroaică de-o seamă cu mama, care lucrează la punctul de informare turistică. Aaaa, tot aici, am primit și un ghid extrem de bine făcut despre Istanbul. Da, nota 10. Și la capitolul sugestii, și la capitolul hărți, și la capitolul amabilitate.

Niciun comentariu: