3.30. Dimineață. Cântă Smiley un vals. Nu, nu, clar visez! Visez, nu valsez! Mă întorc pe partea ailaltă. Stăpâne, stăpâne, Smiley insistă. Cum nu e frumos să ții omu' cu cântecu-n telefon, deschid un ochi. Și ăla cârpit. Mă, ce naiba o fi fost în capu' meu în septembrie anu' trecut să iau bilete pentru orele astea imposibile? Așa îmi zic mereu. Și așa fac în continuare, uitând de înjurăturile elegante ce îmi înveselesc diminețile devreme. Îi închid gura cântăciosului și mă târăsc să dau la o parte păianjenii de pe ochi. Fac economie de lumină, mergând așa cu ochii închiși până la apa rece. Nici să vreau, nu ar putea fi altfel. Apa, domne! Că vecinii dorm sforăitor, deci nu folosesc apa caldă la ora asta. Până să se încălzească întreaga instalație, alung somnul cu o apă rece ghețișoară. Nu fără să bombăn în barbă. Sună telefonul. A ajuns taxi-ul. Nu am trecut încă la Uber. Hai, trage repede nădragii și aruncă rucsacul în spinare!
6.40. Avionul roz cu albastru se înalță deasupra soarelui. Și soarele făcu ochi. Și se întiiiinse pe tot cerul ca să-și dezmorțească oasele. Scot laptopul și mă pun pe scris. Nu am avut vreme să termin de așternut în amintirile astea scrise experiența cu Istanbulul. Cum adică? Adică tu zbori spre o nouă vacanță și povestești despre fosta? Cam așa ceva... Două ore juma' mai târziu aterizăm. Suntem gata să pășim în istorie? Poate... Hai să trecem mai întâi de întrebările extrem de indiscrete ale dătătorilor de bilețel albastru. Care e treaba cu hârtiuța asta? Păi, pentru că se ceartă ca chiorii între ei și pentru ca această ceartă să nu impacteze turismul aducător de PIB, israelinenii au inventat viza pe hârtie în locul vizei pe pașaport. Ca să nu mai ai probleme tu, turistu', când vrei să mergi în Iran după ce ai fost în Israel. Ca să primești mult prea necesara hârtie, stai la coadă. În medie, cu fiecare turist, se stă de vorbă cam 10 minute. Eu am trăit tot timpul cu impresia că vorbesc cu mama. "Ai fost în Maroc? În ce scopuri? Cunoști pe cineva acolo? De unde ai bani pentru călătorii? În ce domeniu lucrezi? Cum se numește compania care te plătește? Unde are sediul central? În România, în ce oraș locuiești? Acolo te-ai născut? De obicei călătorești singură? Cum se numesc prietenii cu care călătorești cel mai des? Ai fost în Turcia? Unde ai dormit? Ce ai vizitat? Cu ce agenție locală turcă a lucrat agenția din România prin care ai plecat în vacanța din Cappadocia?" Mai lipsea să mă întrebe dacă mai am mâncare în frigider și clar era mama.
După vreo oră și jumătate de așteptat să răspundă toată lumea ce sunt părinții și care e numărul de la ghetele purtate de bunici, primim mult râvnita viză. Exact la timp că deja lumea începuse să comenteze în jurul nostru. Că doar am venit să ne cheltuim banii aci, în țara asta unde ce crezi? Securitatea e ridicată la rang de prioritate națională. Și oamenii își fac treaba ca să respecte întocmai procedurile aducătoare de cât de cât liniște. Și pe mine m-ar fi luat nerăbdările. Mi-e clar. Nu sunt cea mai răbdătoare HR-istă, mai ales când vine vorba de descoperit noi locuri. Numa' că...ce să vezi? Domne, o știți cu toții pe aia cu "lumea e mică". Fix așa e. În aeroportul ăsta enorm, bătând din picior să îmi vină rândul la întrebări, dau peste o verișoară craioveancă. De fapt, ea dă peste mine. Oooo, nu am mai văzut-o de când am fost împreună acum ceva ani buni la Vatican, în primele mele ieșiri din țară. Nu s-a schimbat. Tot zâmbetul ăla cât fața și kilogramele alea adunate doar din oase și piele. Ea merge în Iordania. Am vorbit în decembrie și i-am zis de Adel, de minunăția de ghid. Și a căutat să plece cu o agenție care să îl aibă pe el ghid. I-a ieșit. Mă bucur pentru ea. Nu i-a fost ușoară viața și îmi place că se plimbă. Și sunt sigură că o să aibă parte de o vacanță pe cinste. I-aș mai spune câte una alta despre Iordania, însă nu vreau să îi stric experiența. Nu pot să nu mă gândesc însă că Dumnezeu ne aduce împreună pe unde nici cu gândul nu gândești...
O las pe olteancă să se întoarcă la grupul ei. Și încerc să îmi șterg amintirile despre Iordania care mă năpădiră. Ca să mă pot bucura de astea noi, ce urmează a fi creionate. Trece și mini grupșorul nostru. Pe noi nu ne așteaptă niciun ghid. Ne așteaptă trenul. Curat, decent, vreo 20 de RON. În 15 minute suntem la autobuz. Cred că aici, la ieșirea din gară, vedem pentru prima dată militari înarmați. Nu mulți, nu atât de evidenți pe cât fusesem avertizată. Ieșim de data asta pe pământul Tel Avivului. Ce simți, Andreea? Îți e frică? Nu, chiar nu. Mă bucur de soare. Și de cele 22 de grade. Până încep să fierb în teniși. Și caut stația de unde trebuie să luăm autobuzul spre hotel. Mă alimentează de minune ieșirea asta din zona de confort. Sunt agitată, caut, mă orientez. Fetele ajută. Fiecare cât poate. Un membru al grupului e rănit în aripă. De vreo două zile stă mai mult pe la vecinul Costică. Nu a vrut însă să renunțe la mini vacanță. Cu pastilele în buzunar și cu paloarea la purtător, se ține după noi. Găsește loc în autobuz și se pune pe zăcut. Cam 10 stații aveam de mers. Șoferul ne liniștește și ne spune că ne anunță el când ajungem la stația căutată. Las agitația să se calmeze puțin și îmi ofer răgazul să privesc pe geam. Prima imagine cu viața de zi cu zi a israelienilor. E puțin aglomerat traficul și la ei. Nu însă ca la noi...
Coborâm la chemarea șoferului mai sus amintit. Și ne punem pe căutat hotelul. Ne bătu ușor soarele în cap. O iau în fruntea grupșorului spre un turn pe care văd eu că scrie ceva Tower Hotel. Îmi zic: "Ăsta trebuie să fie. Ce dacă pe hartă arată că din stație mai facem doar 30 de secunde până la hotel iar noi mergem deja de vreo 10 minute? Instinctul meu de hoinar cu acte în regulă nu poate să mă trădeze." Fetele mă urmează fără să crâcnească. Poate din dorința de a ajunge mai repede. Sau poate din încredere. Niciuna nu întreabă sau nu mă contrazice. Ajungem la hotel. Nu înțeleg din denumire decât Tower Hotel. Intrăm. Hmmmm, arată bine. Chiar mai bine decât în poze. La recepție, dau pașaportul și aștept să ne dea cheile de la cameră. Fătuca aia nu cu mult mai bătrână decât o absolventă de liceu, mă privește cu ochi blajini și îmi spune că nu găsește rezervarea. "Dar stați liniștită, o rog pe colega mea să ne ajute! Poate nu caut eu bine." Vine și colega. Se pun amândouă pe căutat. După nume. Nimic. După prenume. Nimic. După țara de origine. Nimic. Fetele încep să fiarbă și să vocifereze în spatele meu: "să facă bine să ne dea camera că nu e problema noastră că nu vad ei rezervările!" După vreo 15 minute, doamna mai experimentată adusă mai devreme în ajutor, are o străfulgerare genială: "dar noi nu suntem hotelul pe care îl aveți dvs pe rezervare! Noi suntem zuzu mumu Tower Hotel. Dvs căutați mumu zuzu Tower Hotel." Îmda, biiine, mă! Plecăm cu coada între picioare. Oricum nu aveam față noi de asemenea lux.
Hai din nou la pas. Înapoi în stația de autobuz. Fix în spatele stației, este dumnealui, hotelul. Pfiu, ajunserăm. Aici rezervarea este găsită în doi timpi și trei mișcări. Se rezolvă repede cu hârțogăria. La recepție, în training este o moldoveancă. Ne aude vorbind românește și ne întreabă de sănătate. Doamna manager al hotelului este și domnia sa prin zonă. Ne povestește ce și cum e de făcut și de văzut în Tel Aviv. Normal că are grijă să încerce să ne și sperie nițel, astfel încât să apelăm la agențiile locale care organizează excursii în punctele importante ale Israelului. Văzând-o cum reacționează la întrebările mele referitoare la Haifa, nu o mai întreb de Bethleem. Nici de Nazareth. Nu vreau să o văd toată zburlindu-se când rostește Palestina. Lasă, o să vedem noi cum ne organizăm. Ne recomandă niște locuri de "fine dining". Cred că au inspirit-o blugii noștri în a ne face o asemenea recomandare...fină. Ne dă și câteva hărți și ne notează cu pixul câteva informații referitoare la autobuze și trenuri. Nu o oprește nimeni, deși fiecare dintre noi are deja linkurile de unde ne putem lua informațiile legate de transport. Lasă. E amabilă. Ne face și un scurt instructaj cum să folosim liftul, neștiind biata de ea cât de corporatriste suntem noi și cum ne batem dimineața ca orice corporatrist care se respectă nu numai pe metrou și covrigi, dar și pe lifturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu