La Ataturk acasă

Dacă tot suntem în zonă, hai să vedem bazarul de condimente. Și poate dăm și peste vreun restaurant unde să ne potolim mațele ghiorțăitoare. Ne ghidăm după hoardele de lume. Hmmm, seamănă puțin cu centrul vechi din Hanoi. Aceeași zumzăială, aceeași atmosferă de târg. Ne strecurăm printre oameni, tarabe, comercianți. Pe marginea drumului, vânzătorii încearcă să își pescuiască clienții. Clienții turiști se limitează la fotografii, clienții localnici negociază de zor. Cam așa se desfășoară lucrurile și în interiorul bazarului. Două alei așezate sub formă de T sunt împânzite de explozii de culori: rahat, ceaiuri, condimente, baclavale, săpunuri, creme, cafea, ibrice. Prețurile sunt afișate doar ici colo. Pe bune acuși: de ce să mai prăpădești hârtia și markerul atâta vreme cât oricum prețurile sunt stabilite doar prin negociere? Iar limita este cerul, vorba englezului. Nici nu aș ști să vă spun care ar fi prețul corect sau cât să mergeți cu târguiala. Cu unele produse am ajuns la jumătate din cât cereau inițial, cu altele am scos o reducere de 20%. Cum ziceam, nu sunt limite, acuși e momentul să își demonstreze fiecare abilitățile. Eu mă rezum la pozat. Nu m-au ajutat nici măcar cursurile la care m-au tot trimis corporațiile pe ale căror plantații am tot performat în viețișoara asta. Eu îi dau omului cât cere. De obicei. Am plecat din Bazarul Egiptean cu vreo 78 de poze înghițite de Sonică și niște ceaiuri pentru o colegă. Nu a fost rost de negociere. I-am zis turcului clar: fata mi-a dat banii ăștia și trebuie să cumpăr ceaiurile astea în cantitățile astea. Nu am să îți dau mai mult, nu vreau să îți dau nici mai puțin. Am bătut palma. Deci, era clar loc de mai puțin. Nu-i bai! Noi să fim sănătoși! 

Rătăcim cum ne duce drumul. Și am mai fi rătăcit noi mult și bine dacă nu s-ar fi instalat foamea. Dar nu așa timid. Nuuuu, cu un tupeu fantastic, făcându-ne să vedem în fața ochilor friptane după friptane. Deși simțim că suntem la o aruncătură de băț de podul Galata, deci implicit de sandvișul cu macrou la grătar și fructele de mare pe loc pescuite, cedăm în fața unui mititel și fâșneț de turc care ne îmbie să intrăm într-un restaurant în care majoritatea meselor erau ocupate de localnici. De cum ne așezăm la masă, începem să fim observate și băgate în seamă mai mult decât era normal. Îmda, trei gagici singure, toate hăhăite, bașca una dintre noi cu un păr negru ca abanosul care îi ajunge până la mijlocelu-i tras prin inel. Și uite cum încep ospătarii să se perinde pe la masa noastră. Mai întâi cu ceai. Din partea casei. Pe urmă să ne ia comanda. Cu tot cu sfaturi și recomandări. Și dacă ne-au adus mâncarea era și normal să vină din 10 în 10 îmbucături să ne întrebe dacă ne place și dacă e totul ok. După masă, alt ceai. Din partea casei. Și după ceai, înainte de a ne aduce nota pe care o cerusem de vreun sfert de oră, vine și invitația la o seară dansantă. Normal, spre asta ne îndreptam de la bun inceput. Încerc să fiu cât pot de diplomată în refuzul meu. Și uite așa, Andreea sălbatico, pierzi tu șansa cu magnatul! Că, oricât ar părea de ciudat, turcii preferă grăsuțele. Doomne, a fost pentru prima dată când conversația a fost cu mine și nu cu vreuna din căpreoarele grupului.

După refuzul categoric plasat ospătarului mustăcios, ne vedem de drum. Și uite așa ajungem noi să vedem podul Galata seara. Și deja știm unde și ce vom mânca în zilele următoare. Sub pod, restaurant lângă restaurant își așteaptă clienții cu pește proaspăt prins de pescarii care stau fix pe pod, deasupra restaurantelor. Păi cum să nu te îmbie ideea de a-ți bucura papilele cu un crevete, admirând Istanbulul și marea printre undițe?! Cu planul făcut, pornim spre hotel. Că citisem noi că nu e bine să te prindă noaptea pe străzi. Mai ales că nu am acceptat compania localnicului mustăcios. Ne mai oprim la Haffiz Mustafa pentru baclavale și rahat. Că zice-se că aici e tătucul și mămuca ăstor bombe calorice. Nu știu cum or fi produsele la gust, însă vizual e un festin: rafturi întregi, jde mii de feluri de rahat, baclavale colorate, bomboane, halviță. Lăsăm vreo câteva lire bune. Și ne luăm baclavale ca să răsplătim cei 24000 de pași. Până și drumul până la hotel ne aduce idei. Tot referitoare la mâncare. Vedem clătitele pe care le căutam. Și restaurantele cu perne. E clar, într-o seară trebuie să mâncăm și aici. Bine, hai să luăm o sticlă de vin și să testăm mâncatul de baclavale în camera de hotel.





Proastă alegerea cu vinul. Optăm pentru un vin de mure. Se va fi demonstrat ceva mai târziu că e de fapt un fel de sirop. Până să ajungem să gustăm din licoare, avem parte de spectacolul oferit de minunățiile din piața Sultanahmet. Moscheea Albastră e luminată. Fântâna din fața Moscheei este luminată. Topkapi este luminat. Ayasofya luminată. Drumul spre hotel luminat. Ce ne-om fi grăbit noi așa să ne retragem? Nu simt nicio clipă că n-aș fi în siguranță. Bașca, colac peste pupăză, fix când Sonică era în plină acțiune creativă, oprește lângă noi o mașină de poliție. Oamenii se pare că voiau să se asigure că suntem bine. Cică m-au întrebat asta pe mine. Numai că eu eram artist în acțiune. Nu am auzit nimic, doar m-am dat din calea lor. Altă șansă pierdută...Și uite așa, în loc să terminăm seara arzând calorii prin dans, am terminat prima zi pe tărâm turcesc acumulând calorii. Multe. Unele luate din baclavalele cu ciocolată. Altele luate din rahatul cu rodie. Și doar câteva luate din caricatura de vin. A mai și alergat una din fete după tirbușon. Că noi nu ne pricepem la scos dopul de plută cu bricheta. Și nici bătând cu prosopul în sticlă.

Bine că nu ne plăcu vinul. Că uite așa reușirăm să ne începem ziua doi pe la un 7 așa. Dimineața. Având în vedere că se anunță zi cu ploaie, votăm că e un moment bun să vedem și noi unul dintre locurile unde își duceau traiul sultanii. Cu tot cu femeile lor. Pentru că nu avem timp pentru toate, am ales Dolmabahce. Că la Topkapi se înghesuie toți turiștii. În plus, Dolmabahce a fost casă pentru ultimii șase sultani ai Turciei. Și e și o enormitate de vreo 285 de camere. Bine. Pornim spre el. Mergem pe jos preț de vreo 40 de minute. Traversăm podul Galata. Pescarii stau înșirați pe ambele părți. Vremea nu e deloc prietenoasă. Însă oamenii stau la pândă. Printre pescari se plimbă, cum altfel, vânzători ambulanți. Cu ceai cald și covrigi. În spatele fiecărui prinzător de pește stă găleata cu prada. Sau paharul, după caz. Deși bate un vânticel ascuțit, văd și juniori care stau calmi și învață de la părinții lor ce-i răbdarea. Pe sub ei, vapoarele își fac treaba. Transportă localnici și turiști spre Uskudar. Sau spre Sirkeci. Sau unde or mai avea ei treabă.

Coborâm de pe pod în Karakoy. Lăsăm turnul Galata în stânga noastră și ne întindem la drum. Ajungem într-un fel de zonă industrială. Mai o glumă, mai o poză. Se pornește ploaia. Nu tare. Însă suficient cât să ne mănânce sufletul. Încercăm să depășim momentul. Știm că nu o să dureze mult. "Bă, hai să luăm tramvaiul că nu are sens să ne obosim așa din prima zi! Și să ne mai și murăm!" Zis și făcut. Urcăm în tramvai și mai mergem fix 1 minut jumate. Îmda. Ca țiganu' la mal. În alte câteva minute, sub 5 oricum, la castel în poartă oare cine bate? Fix ca în poezie. Dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântu' suflă rece, cozile de la bilete mă dor! Că doar nu credeam că vom scăpa de aglomerație! Vezi să nu! Scăpăm însă mai repede decât ne așteptam. Tanti turcoaicele ne iau banii și ne urează spor la vizitat! Nici nu ne minunarăm bine că dădurăm de altă coadă. Pentru ghidurile audio. Lasă, vom citi pe net ce am văzut! Mai bine incultelor ce suntem decât jumătate de oră de înghesuit printre cocălători cu ochi oblici!

Intrăm pe poartă într-un final. În fântâna arteziană se reflectă castelul. Printre moace de copii. Și de ochi oblici, cum ziceam. În stânga e o poartă croșetată. Parcă e o dantelă. Ar fi fost minunată o poză aici. Numai că două căutătoare de magnați își realizează aci bookingu'. Și ba sar, ba țuguie buzele, ba dezgolesc un umăr. Nu, nu, nu înțeleserăți greșit. Încă mai picura. Însă arta cere sacrificii. Mă dau bătută cu poarta. Neputând să stăpânesc un zâmbet larg și o privire de babă aruncată chițăitoarelor. Nu eram singura cu privirea urâtă. Până și leii ăia statui rânjeau fasolea către divele din poveste. Mă rog, mă rog. Să nu ne împiedicăm de la intrare. La propriu să nu ne împiedicăm. Că puserăm cipicii ăia albaștri ca să nu murdărim persanele. Încă de la intrare gardienii ne avertizează să băgăm aparatele foto în rucsac. Wtf? Adică, ce naiba? Da, da, fix așa. Nu avem voie să fotografiem. Le e probabil frică să nu fie tentat cineva de cele 14 tone de aur folosite pentru tapițarea pereților. Sau de cel mai mare candelabru de cristal din lume. Peste tot sunt paznici gata să îți confiște aparatul foto. Bașca mă pun să bag și telefonul în buzunar și să închid buzunarul cu fermoar cu tot. Unde-i lege nu-i tocmeală.

Așa. Să povestesc cum e prin castelul ăst'. Intri în salonul Medhal. Nici nu ascunzi bine aparatul foto ca să nu pici în păcatul tentației de a trage câteva cadre că și începi să urci scările de cristal. Don't touch! Don't touch! urlă aceiași gardieni ai binelui. În plus, nu ai voie să pășești în afara covorului roșu. Aci fiecare poate interpreta. Poate nu vor să nu te mai simți ca o celebritate din aia la Oscaruri sau nu vor să le murdărești podelele. În plus, dacă furi vreun țurțure din ăla de cristal care atârnă din candelabru?! Ajungem și în camera unde Ataturk a dat popii ortu'. Exact cum citisem: ceasul este acolo, blocat fix la ora decesului mai marelui conducător. Am văzut săli unde încă mai sunt primite delegațiile oficiale care vin să se întâlnească cu președintele Turciei.  Am văzut băi turcești și dormitoare aurite. Și tavane pictate. Chiar dacă tavanele erau mai impresionante în Harem. Aci, casa doamnelor sultanului. Camerele pe culori împărțite ca să știe sultanul exact unde își găsește perechea din fiecare seară. Mai sunt câteva saloane unde probabil se făcea schimb de informații referitoare la viața conjugală a fiecăreia dintre ele. Mama sultanului ședea și dumneaei aici. Avea vreo trei patru dormitoare pe care le schimba în funcție de dispoziție probabil. Sau pe care le folosea în funcție de nora pe care voia să o spioneze. Ce m-a frapat cel mai tare: sultanul are baia lui aci, în Harem. Na, ce să mai zic! Curățel băiatu'. Că dacă ar fi ieșit dintr-o casă să intre în alta, s-ar fi șters pe picioare la ușă. Dar așa...dintr-o cameră în alta....

Îl lăsăm pe sultan cu ale lui. Cu toate ale lui. Pornim prin grădini. Perfect îngrijite. Chiar dacă e iarnă. Vreo doi păuni își etalează cozile. Câteva bibilici se joacă de-a prinselea pe gazonul proaspăt ferchezuit. Dincolo de porțile din fier dantelat, vapoarele își văd de drum. Așa cum facem și noi. Nu înainte de a ne vitaminiza cu un suc de rodii stors live, aproape în poarta castelului. Tot aici încercăm și covrigul atât de prezent pe străzile din Istanbul. Ne întoarcem cu tramvaiul la podul Galata. De aici urmează să traversăm cu barca spre partea asiatică. Ne stăpânim foamea cu celebrul sandviș cu macrou la grătar. Bunicel. Peștele se topește în gură. Sub pătura de salată care îl învelește protector. Hai că se bat turcii. La gura noastră, domne! Și un pic la urcarea pe barca ce face naveta între cele două continente. Numai că ei nu știu ce coate ascuțite au oltencele...Loc la geam, la etaj. Minunat! Ar fi fost dacă nu mă rătăceam de fete. Lasă! 10 minute cât durează traversarea sunt numai bune să ne tragem sufletul. Și una de alta!