1 decembrie...macaronar

Hai că încet încet se făcu dimineață. De fapt, mai repede decât am fi vrut noi. Trei muieri așezate cu o seară înainte la bârfă. Mă rog, bârfă deghizată sub masca “mai sărbătorim și noi nițel ziua ta”. Normal că noaptea ni se păru scurtă. Noroc cu minunata curiozitate și cu realitatea crudă care ne demonstrase cu o zi înainte de ce nu e chiar grozav să călătorești iarna. Poți să eviți frigul, alegând destinații călduțe. Poți să beneficiezi de prețuri bunișoare la biletele de avion și la cazări. Că doar ești în extrasezon. Poți să te bucuri de locuri fără să te calci pe picioare cu alte milioane de turiști și poți să își faci și tu o poză de profil ca lumea că nu își mai bagă nimeni nicio parte a corpului în fotografia ta. Problema e că ziua e mai scurtă. Și pe la un 5 așa trebuie să declari închise vizitele și să te retragi în bârlog. 5 zici? Hai, jos din pat și la gară!

Încotro azi? Păi hai să mergem trulli. Îmda, dar nu așa fiștecum. Nuuu, organizat. Trulli di Alberobello. Cum? Petrecem 1 decembrie printre pitici? Hai să încercăm! Tot trenul ne duce la destinația aleasă. Un pic stresate “să coborâm unde trebuie, să nu ne uităm aci în trenul ăsta dătător de căldură”, tot stăteam cu ochii pe denumirile stațiilor prin care treceam. Și ne pregăteam să sărim la un semn toate cu cățel cu purcel. Îmda, nu a fost nevoie de asemenea aventură, având în vedere că toată omenirea din tren alesese fix aceeași destinație. Nu a fost nevoie nici de hartă. Am mers în turmă. Acuși mă întreb: dacă primul coborât din tren ar fi mers în vizită la vreun prieten, ce se făcea vizitatul cu noi toți prezenți la ușița dumnealui. În fine, nu fu cazul nostru, așa că vizitatul scăpă cu pastele întregi.

După vreo câteva sute de metri, hotărârăm să începem să facem poze. Ne rupserăm așadar de turmă. Clic ici, clic colea. Interesante căsuțele astea de ștrumfi, parcă. O luarăm printr-un labirint de străduțe. Ajunserăm la un cimitir. Și la un locușor unde se pregăteau pietrele pentru alte locuințe de același gen. Iar printre vedetele căsuțe se ridicau semețe câteva blocuri. Îmno, ce să zic. Domne, clar, eu sunt ușor defectă! De la atâta călătorit, am devenit cumva foarte pretențioasă. Nu mă prea dă pe spate orășelu’ ăsta. Eh, asta e. Să o luăm înapoi și să mergem spre gară. Una din fete o ținea langa: “eu în poze am văzut altceva. Poate nu suntem unde trebuie”. “Eeee, bine mă că nu suntem unde trebuie. Ăsta e orășelul, ce să facem acuma”. O alta îmi tot zicea: “undeva putem să și vizităm o căsuță din asta și putem să urcăm și pe acoperiș”. “Nu, e clar, voi sunteți în alt film! Hai să mergem spre Matera”. În drumul nostru spre străduța principală, peste o grădină, pe care ne oprisem să o imortalizăm, se vede în toată splendoarea adunătura de căsuțe ascuțite. Ahaaa, deci acolo trebuie să ajungem.

Traversăm piața (un fel de târg mai degrabă) și intrăm într-un fel de cartier. Așa mai da, mai vii de-acasă. Nici nu intrarăm bine că se iviră magazine de suveniruri, buticuri, restaurante. Toate în miniaturile alea pe care ei le numesc case. Care sunt o idee mai mici decât bucătăria mea. De care eu ma plâng. Că nu îmi oferă suficient spațiu să mă desfășor în plină forță gastronomo-artistică. Eeeee, ei trăiau și unii (mai sado-maso așa, dacă e să mă întrebați pe mine) încă mai trăiesc în cutiuța aia de chibrituri. Cu cățel, cu purcel, cu flori. Hai că ne agață un nene și ne invită să îi vizităm așezământul. Extrem de plăcut omul. Vorbește mult, repede (o fi oltean de Italia sau italian din Oltenia), povestește cu avânt. Aflăm multe lucruri. Mai multe decât din orice ghid turistic. Ne invită să urcăm și pe acoperiș. Ne povestește despre cum reușeau să trăiască oamenii într-un așa spațiu mic. Cred că vă e clar că am plecat din magazinașul lui cu o mulțime de chestiuțe inutile și nefolositoare. Asta numesc eu un vânzător bun!

Cu plasele pline de nimicuri care mai de care mai importante, începem ședința foto. În care să mai apară și vreo doi trei oameni. Îmda, oameni oameni dar să fie și cu priveliștea. Să se vadă și cerul că e albastru, și pământul că e cald, și florile din ferestre că e decembrie, și rufele întinse la uscat. Aaaa, și bineînțeles, casele. Ok, din puțina mea experiență ca amator de fotograf, pot spune că e aproape imposibil. “Bine, atunci, moacele noastre și casa. Hai că măcar atâta lucru poți scoate și tu”. Da... “Stați să treacă doamna sau vreți cu dumneaei?” “Nuuu, nu, să treacă”. “Da, dar se pare că dumneaei vrea cu voi în poză. Că prea stă și se uită la voi”. Aaaa, nu, vrea doar să intre în casă. Că a ajuns femeia la domiciliul din buletinul italienesc. Așteaptă răbdătoare ca turiștii să își facă damblaua. Mă uit la ea. Nu e nici mare, nici mică. De intrat sigur intră în căsuța asta, dar are oare și loc să se învârtească? Se pare că are. Hai că încep să mă enerveze cu modestia asta a lor!

Ca să fie treaba treabă, luăm și prânzul tot într-o cutiuță din asta de chibrituri. Acuma, ori spațiul era excelent folosit, ori cutiuța nu e chiar cutiuță. Că mi s-a părut destul de spațioasă când am intrat în ea. Cu ochii pe pereți, mai să uit de ce intrarăm aci. Să mâncăm. În cinstea zilei naționale ne hotărârăm la niște paste d-astea d-ale lor. Mâncarăm. Ceva din zonă. Nu mai știu exact ce, pentru ignoranta de mine pastele sunt toate paste. Le stropirăm din belșug cu câte o ciocolată caldă. Cu numărul de calorii astfel depășit în goană, meniul de ziua românașului pe deplin respectat, patriotismul potolit cu cântece de italiano vero, plecarăm din orașul ăsta cu acoperișuri vârfuri de creioane. Nu de alta, însă ne propusesem să mai vedem și ceva din Bari. Să nu îl folosim așa, doar ca oraș gazdă.

Hai că ne întorserăm la acasa noastră, din acum. O luarăm spre partea veche. În căutare de faleză. Căci, nu-i așa, ce poate fi mai romantic decât un răsărit din mare în gașca de muieri. Cu așteptări oarecum rezervate (în drumurile noastre gară - apartament nu văzusem în două zile niciun magazin de suveniruri, așadar e clar: ori nu e foarte turistic, ori au tras obloanele pe iarnă), începurăm plimbarea noastră prin orașul din călcâiul cizmei. Acuma, pe cinstite, eu cizmelor mele le îngrijesc pielea, le feresc vârful, prea puțin mă preocupă călcâiele lor. Așa și cu italienii. Zona asta, Puglia, e cam sărăcuță. Ca rudele sărace din provincie. Și tot ca la rudele sărace din provincie, aici la mare rang e credința. Așa se face că, în centrul istoric, la intrarea în case pot fi văzute foarte multe vitrine în care, în fața statuetelor sau a icoanelor, ard lumânări dedicate divinităților cerești.

Ne rătăcim pe străduțele cum altfel decât înguste, trecem pe lângă un teatru (pare-se că e al patrulea ca mărime din Italia), o luăm pe ăl mai principal bulevard de la ei ca să ne clătim ochii cu modele de arhitectură și să găsim portul vechi. Aci, în port, stau așezate ca sardinele în cutie (adică, cum li-s anii, cum li-i rangul, la linie) bărcile pescarilor. Vopsite în albastru azzuro. Aducătoare de caracatiță, sepie și ceva doradă. Vândute într-o piață de pește fix la buza falezei. Mă rog. Mai degrabă o șosea care se întinde de-a lungul mării, cu o porțiune de trotuar de vreun metru juma', așa. Pe trotuarul ăsta, bănci. Pe băncile astea, romantici incurabili admiră mândra lună. Asta seara. Dimineața, pescarii își țin echipamentele de prins lighioane marine. Pe lângă bănci, barezii sportivi aleargă. Să dea jos pastele. Și parmezanul. Și să intre în țoalele comercializate în magazinele cu pretenții care se întind de-a lungul Via Sparano da Bari. Bine că găsim cizme Armani, rochii Prada, genți Hermes. Dar nu găsim un rucsac cu I love Bari... Las’ că ne luăm din Matera.

Înainte de Matera, zic să inaugurăm faleza din Bari. Pe la un 5,30 dimineața așa, când nici picior de macaronar nu era pe stradă, plec cu una din zuzele cocălătoare nu să alergăm ca să scăpăm de parmezan, ci să pozăm răsăritul. Romantic, pe malul mării lor. Că am zis noi că poate e diferit de răsăritul din marea noastră. Alergăm la propriu să găsim unghiul potrivit. Să nu pozăm alergătorii, să nu pozăm pescarii. Hai un pic mai încolo, încă un pic, și mai la stânga nițel. Pozăm minunăția de minge de foc. Hai să schimbăm și obiectivele. Hai să facem și cu apa. În fine, ce să mai tura vura, soarele răsare la fel și la ei. Tot alergând după poza perfectă, ne îndepărtarăm considerabil de gară. Unde trebuia să ajungem să ne reunim cu cealaltă zuză și să ne îmbarcăm spre Matera. Realizăm că mai avem 10 minute și vreo 2 kilometri. Normal că nu era vreo tragedie dacă în vacanță ne permiteam luxul de a pierde trenul. Mi-o și închipuiam pe Elena, înghețată tun în gară, plină de spumele mării pozate de noi mai devreme pentru că s-a trezit cu noaptea în cap ca să admire minunata gară pentru încă două ore. Uite așa am căpătat energia necesară parcurgerii traseului de 2000 m garduri. Că asta mică, deși pare de treabă, mușcă mai ceva ca un buldog. Și dă-i și fugi, nu mai ajungem, nu mai e timp. Hai, hai, cu pași micuți și repezi. Și cu toate apele, râuri, fluvii, mări și oceane, curgând pe trupșoarele-ne firave, ajungem. “Da’ ce alergați, fetelor, așa? Unde vă grăbiți?” (ce înseamnă o oră de somn în plus, fără Bianca zdrăngănind pahare sub pretextul că le spală) “Taci, Eleno, și hai să nu pierdem trenul că jar mănânci dacă arserăm caloriile degeaba”.

Încă din octombrie, de când excursia în Iordania a fost anulată, am căutat o variantă de oraș care să mă ajute să nu mai regret atâta Petra. Nici prin cap nu mi-a trecut că voi ajunge în frățiorul mai mic al Petrei. Din piatra și în piatra, Matera este cea mai veche localitate din Italia și al doilea cel mai vechi oraș din lume încă locuit, după Petra. Așezate unele în capul celorlalte, casele sunt de un gri pătrunzător. Poate am avut senzația asta și din cauza lipsei florilor cu care ne obișnuisem în Alberobello. Aci, între pietroaie, e adevărat din patrimoniul Unesco, dar tot pietroaie, doar câțiva cactuși au curaj să își așeze rădăcinile. Străduțe înguste care sunt de fapt acoperișurile caselor de la nivelul inferior, caverne vechi, terasate, așezate unele peste altele, coșuri de fum ale caselor de dedesubt parte din peisaj ca și cum ar fi o clădire. Ciudat sau nu, în peșterile astea, până prin 1950 mulți matereni își trăiau traiul zilnic împreună cu animalele lor. Și nu neapărat animale de companie. Nu vreau să mă gândesc la condițiile de igienă. Și nici nu mă mai miră de ce 50% din copii mureau. De scris și de citit știa vreun sfert din populație. Sassi erau mai mult decât rudele sărace de la țară. Erau rușinea Italiei. Pe sistemul până când o viață amară și un trai nefericit, pe la sfârșitul anilor ’60, guvernul, aflat pe oala sub presiune a opiniei publice, a intervenit și i-a mutat pe oameni din peșteri în blocurile din noile cartiere. În 1993, Unesco își dă seama că nu vorbim de niște peșteri din pietricele oarecare, ci de cel mai remarcabil și mai bine conservat exemplu de locuințe troglodite din regiunea Mediteranei, perfect adaptate terenului și ecosistemului. Și uite așa decide să schimbe soarta Materei în primă fază și mai apoi a sudului Italiei, declarând sassi parte a patrimoniului său. Aci s-a spart ghinionul și Matera, cu ajutorul turismului și a publicității în jurul diverselor filme cu iz religios ( „Evanghelia după Matei”, „Patimile lui Hristos”), intră în atenția tuturor câștigând chiar competiția internă, în vederea candidării pentru capitala culturală a Europei, în fața Veneției. Și, da, în 2019, Matera va fi capitala culturală a Europei. Și va da cel mai tare spectacol, cel al locuințelor rupestre.

                                                    

Pentru mine, călătoria în partea asta de Italie a fost surprinzător de spectaculoasă. Am avut parte de mare, de alb, de gri, de azzuro, de cald, de valuri, de pietre, de istorie, de fructe de mare și spaghete, de liniște, de absență de mare de turiști gălăgioși, de un sf Andrei și de un 1 decembrie pe bune cu gust macaronar. Noroc cu gradul de curiozitate ridicat și cu dorința de “pa, pa, turmă”. Că altfel, Bari și vecinii lui rămâneau “locul ăla găzduitor de fabrici și uzine cu coșuri fumegânde”... Hai că mă întinsei, nu glumă.

PS: urmează iar o Italie...că se pare că așa îmi place mie să îmi petrec toate sărbătorile astea naționale când s-au unit unii și alții sau, mai bine zis, unii cu alții...

Sant'Andrea

Nici nu se uscară bine hainele spălate în urma excursiei din cele cinci tărâmuri. Ce să mai zic de finanțele duse și nerecuperate? Sau de gustul încă prezent al fructelor de mare savurate elegant pe treptele casei oamenilor... De pozele care zăceau nedescărcate, ce să mai aduc vorba! Mama nici măcar nu apucase să așeze magnetul suvenir pe frigider, cumnatul din dotare să facă paste din făina tot suvenir, colegii să se îngrașe de la bomboanele limonceluite. Nimic din cele mai devreme enumerate nu prevesteau ce avea să decidă blonda noastră din poveste. E adevărat, ușor forțată de societatea care, cum ajunge calendarul la fila cu 15 noiembrie, freamătă de curiozități: ce faci de 1 decembrie? Te duci la Alba Iulia să te lovească în plin patriotismul? Aaaa, nu??? Măcar la Arcul de Triumf? Nici măcar??? Atunci trebuie să mănânci cel puțin fasole cu ciolan...

Pentru că mie îmi place mereu să fac parte din turmă și să nu fiu Gică (nu Hagi, Gică ăla de se pune de-a-ndoaselea) am luat o hotărâre strict previzibilă. O să fiu de ziua mea, mă rog implicit și a românilor, într-un loc cald, fără ninsori abundente și coduri de toate culorile de vânturi (și nu de la ciolanul din fasole). Spania, pregătește-te că estoy lista. Ha, cum Spania? Păi atunci trebuia să fie San Andres. Eheeee, cum săriți așa și nu aveți răbdare să lăsați firul poveștii să se dezlâneze lin. Așa îmi făcusem eu socoteala. Care socoteală, normal, nu a avut nici în clin nici în mânecă ecou în târg. Târgul este jucat în povestea noastră de Wizz. Pe care eu sincer îl miros gelos pe relația mea cu țara andaluzilor. Îmi trântește de fiecare dată, dar de fiecare dată, niște prețuri de ușoară strângere de cord la orice destinație cu iz sâsâit. E adevărat, suntem într-o relație de “it’s complicated”. Eu cu Wizz-ul, de (i-am ușurat nițel cardul de reduceri tot plecând în grup). Sau o fi din cauză că ne știm de prea multă vreme? O vrea vreo pauză?

În fine, cum eu într-o relație sunt pâinea lui Dumnezeu și nevrând să îl fac mai gelos decât e cazul (nu de alta, dar mai am nevoie de el), l-am ascultat pe partenerul meu de atâta amar de vreme și am schimbat țara. Nu, nu am plecat în vreo insulă. Deși eu o țineam ca surda pe mormânt: să fie cald, să fie soare și să nu fie aglomerat. Una dintre puținele persoane care are puterea și curajul să plece cu mine în lume a avut și tupeul de a rosti un nume. E adevărat că în barbă așa... Bari. “Băi, Eleno, tu te-ai zăpăcit definitiv? De unde să avem noi bani de Bali? Că pe mătușa mea o cheamă Olimpia, nu Tamara...” Liniște. “Blondă vorbăreață a călătoriilor mele, actualmente deghizată în șatenă, BARRRRRRI! Bari, Italia, Europa, Pământ. Ne concentrăm și noi puțin?” Liniște 2. “Bari, Bari, băi Eleno, mie îmi sună a un fel de IMGB cu peronul pe dreapta. Ce naiba facem acolo? Că eu dacă închid ochii și îmi zici Bari, văd niște uzine cu coșuri fumegânde” “Vaaaai, câtă incultură, domnule! Hai să termin cu salariile oamenilor și îți fac o schiță” Ce să mai aștept eu după unu și după altu', aci după una și după alta. Mă pusei pe căutat. Cu cât avansam în citit, cu atâta apărea zâmbetul tâmp.

După o organizare ca la carte cu scos informații valoroase (cum, cât, unde, cu ce, la ce oră), cu pândit bilete de avion mai ceva ca domnii din centrul vechi căpreoarele ieșite la păscut, cu achiziționat bilete de tren din timp (în ultima zi), cu rezervat apartament după zeci și zeci de analize (care e mai ieftin, care e mai aproape de gară) și anulat rezervarea și iar rezervat și tot așa, cu măsurat cu rigla distanța pe hartă ca să văd ce am putea să facem la pas ca să mai scutim din buget, cu înghesuit aparat foto în singurul bagaj cu care am voie (prietenul mai sus numit ține mult de tot la sănătatea coloanei mele și nu vrea să mă cocoșez de la prea multe bagaje) am fost gata de plecare. Informațiile valoroase au fost uitate pe biroul corporatrist, rucsacul a cedat la un moment dat, lăsând la vederea tuturor cobucureștenilor chiloții mei cu Micki Mouse, periuța roz cu Rapunzel și pijamaua cu mioare, taximetristul care ne-a condus romantic la aeroport și-a prins urechile, mă rog, taxiul, într-o intersecție și a zăcut acolo vreo juma' de oră de rămăsesem fără baterie la telefon de cât îl urmăream pe aplicăciunea aia deșteaptă. În rest, planetele așezate.

Trecem cu grație peste “tunurile la control” și “jos bocancii”. Și peste ocheadele aruncate de un căprior singuratic Elenei noastre. La picioarele noastre stă întinsă și premenită, cu ăle mai bune haine, Pescara, oraș de sacrificiu întru prea fericirea noastră. Cu un vânticel frate cu briza, un soare timid, însă perseverent, câțiva nori tupeist de pufoși, Pescara se lasă călcată de picioarele turiștilor aflați în trecere spre Bari. Gara, curată. Dezamăgitor de liniștită. Trenul întârziat. E ok, ne așteptam, citisem despre asta. În plus și o lună mai devreme ne lovisem de planul italienilor de mentenanță a șinelor fix acum, iarna, în extrasezon. După o pungă de covrigei, o cutie de Pringles, trei ciocolățele Milka, vreo două pepsi-uri (numai chestii sănătoase, a se nota) ajungem în Bari.

Nenea cu apartamentul nu a mai fost la fel de explicit ca nenea din La Spezia. Ăsta m-a lasat pe mine să ajung. Ca o primă provocare. Ah, ce îmi plac provocările! Și lipsa punctelor de informare turistică. Bine că am salvat o hartă pe telefon. Văzându-mă ușor orbecăindă după strada cu dormitorul nostru, antreprenorul din grupul nostru întreabă publicul. Nu prea i-a ieșit. Aia cu fifti-fifti nu era activată. Așa că a sunat un prieten. De fapt, o prietenă. Îmda, de vis. În 200 m, virați la stânga. În 100 m, continuați drumul. Și tot așa cu Ioana după noi. Mi se părea mie că ne învârtim în cerc ca niște curci ușor amețite sau ca blonda în sensul giratoriu, însă am zis că Ioana iz ză best. După ce ne-a ostenit bine de tot, Ioana ne-a spus cu o voce dulce și mieroasă: ați ajuns la destinație. I-am mulțumit pentru că numai datorită ei am reuțit să facem numărul de pași și să parcurgem un drum de 5 minute în 20. Și ne-am băgat în bloc.

Apartamentul...minunat. Noi, primele turiste care îi călcau pragul. Totul nou nouț, în țiplă aproape. Mai că îți era milă să orice: să pui masa, să faci duș, să te bagi în pat. Și, pentru că am fost primele care și-au odihnit oasele în minunația de căsuță, am primit șampanie și un frigider în care găseai cât să nu mai inaugurezi sejurul macaronar cu șaorma. Prietene, prietene, însă am avut fiecare camera noastră. Și două băi că ei, italienii din Bari, știu cum e să ai trei muieri într-o singură baie. Și nu au vrut să se lase cu păruială. Lângă ușă stă scrisă parcă urarea pentru ziua mea: begin the day with a smile! Sau, mai pe românește, ia de te hlizește, mândro, că uite ce zi minunată se așează în fața-ți! Ceea ce am și făcut. Încă din prima seară. Pe străduțele din Bari, în căutare de parmezan și măsline “din alea, bune pentru vin”.

Hai să mai și vizităm că destul ne întinserăm cu introducerea! Păi cu ce să începem? Cu începutul. Cu orașul în care producătorii de Vanish ar muri de foame. Și căruia poți să îi faci o poză de vis din autobuzul care te urcă. Care autobuz s-a oprit să aștepte trei rătăcite cu priviri întrebătoare. Prima bilă în culoarea orașului. Albă. Așa, și care zici că e treaba cu Ostuni? Păi care să fie: case albe, biserici albe, piețe albe, scări albe, flori albe. Și o pată de culoare: cerul de un albastru ireal. Acuma, ca orice orășel cocoțat fix deasupra mării, în plin extrasezon, Ostuni ne-a făcut să ne luptăm puțin ca să reziste coafura. Care a rezistat. Însă restul trupșorului a simțit nevoia de ceva licoare caldă. Și uite așa am băut cea mai ciocolată caldă, dinmereu, într-o cafenea în care ostunieni își citeau liniștiți presa. Ah, ce modalitate faină de a petrece un Sf Andrei: soare blânduț (cârcotașii ar zice leșinat), printre localnici, cu o aducătoare de calorii pentru care chiar merită să te îngrași. Hai să mai colindăm nițel că nu i-am alocat mai mult de jumătate de zi. Străduțe aproape poteci de munte, curți deschise, terase, trepte, balcoane deasupra mării. Toate albe. Și, chiar dacă poate părea ciudat, flori. Să nu mă întrebați de obiective turistice. Probabil le-am bifat în plimbarea noastră cu aparatul foto nemaifăcător de față și cu ochii obosiți de atâta alb strălucitor.

                          

Următoarea oprire, dorită și de noi, însă recomandată și de barilenii posesori de apartament, a fost Monopoli. Port la Marea Adriatica, Monopoli ăsta te invită să te rătăcești. Dacă poți. Deși nu prea ai șanse. Că te îndrumă săgețile cu itinerario turistico. Așa am văzut portul, străduțele pietruite și faleza. Și așa am ajuns să facem cele mai spectaculoase poze cu valuri spărgându-se de stânci și cu pescăruși obraznic de curioși. Tot aici am mâncat și fructele de mare după care tânjeam încă de la plecarea din Cinque Terre. Într-un restaurant ce părea mai degrabă o tavernă grecească sau o barcă cochetă legănată de valurile uneia dintre mări. Chiar dacă este un oraș mic, Monopoli are cam tot ce îi trebuie ca să fie apetisant pentru turiști: biserici vechi, un castel care parcă răsare din mare lângă portul vechi, plaja cu cel mai fin nisip de prin împrejurimi, osterii îmbietoare, terase elegante.

                             

Hai în următoarea gară ca numai la osterii vă stă capul! Și... parcă citisem undeva că e bine să te prindă apusul în Polignano. Polignano a Mare. Așa nume melodios? Normal că aici s-a născut nenea Domenico Modugno, cel care a lansat melodia Volare. Ajungem în doi timpi și trei mișcări. În fața gării se întinde o alee cu zeci de copaci. Un fel de alee din Cișmigiu, așa. Hai, Andreea, nu fi cârcotașă. Și la noi, în fața Gării de Nord, sunt alei. Cu taxiuri. Și covrigării. În câteva minuțele suntem fix la poarta centrului istoric. Hai la pas. “Cara mia, vorrei invitarte a fare una passeggiata”. Au, zic, aud voci. În italiană, normal. Că vocile din tărtăcuța mea se adaptează locurilor. Mai mergem un picușor pe străduțele, cum altfel, înguste și pietruite în ceva culori deschise. Ne mai întoarcem de câteva ori din cauză de înfundătură, ne mai învârtim de vreo cinci șase ori în cerc de ajungem de fiecare dată fix de unde am plecat. “Tesoro, la cena e pronta”. Măi să fie! Mă uit la fete. Nu păreau a fi grăit ele așa bine pe italienește. Și nici nu mă priveau ca pe o cara mia. Cu atât mai puțin ca pe o tesoro. Și nici nu par cine știe ce bucătărese preocupate de cina mea. Hmmm, poate ar trebui să mai merg pe la Cristiana, psihopupu meu. Fugind de gând și de voci, o iau pe o străduță din asta ascunsă sub mască de cărare. Ia să vedem unde ajungem. Ce-or fi gratiile alea? Par a fi din fier forjat. Aaa, un balconaș. Ce o fi sub el? Și albastrul ăla de te ia de ochi? Ce o fi? Aaa, Adriatica, normal. Cum așa? Să stai în balcon și în fața ta să fie cât vezi cu ochii, marea? Offf, și oamenii ăștia....cum și-au construit ei casele fix în stâncă de se izbesc valurile de pereții dormitoarelor lor?! Și păreau așa liniștiți...sau poate tocmai asta îi face așa? Cântecul mării? Hai repede să plecăm d-aci că încep să îl caut pe Romeo care sigur e ocupat prin alte părți de Italie. Ia uite ce piațetă interesantă. Și deja premenită de Crăciun cu beculețe. Hmmm...au pus și steaguri? Aaaa, nu pot fi steaguri. Ia să vedem noi ce sunt. Ajung lângă o perdeluță și o dau la o parte, gata să pășesc în încăperea pe care o ascundea cumva diafan. Mă opresc, ca în desenele animate, cu piciorul în aer. Realizez că era cât pe ce să mă autoinvit la cina mai sus amintită, la o familie de localnici în sufragerie. Păi omenașii ăștia stau așa, cu ușile de la case deschise, își ascund viețile în spatele unor perdele de multe ori tentant de transparente? De aci erau și vocile, ha?! După pocinogul de mai devreme, mă hotărâi să mă alătur mai bine fetelor și să o luăm spre înghețată.

                              

Cu înghețată, vin, poze și comentarii s-a terminat Sf Andrei din 2016. Minunată zi a numelui. Chiar dacă am primit cu siguranță multe înjurături din cauza absenței mele pe fir fix în ziua în care oamenii simt nevoia să mă “fie ca”. Stați să vedeți cum a fost 1 decembrie...

Whiskeylandia

Mă izbi în dimineața asta, în afară de gerul de afară, o amintire. Ce făceai tu, măi Andreio, anul trecut în vremea asta? Mă pregăteam de călătorit. Vaaaai, ce surpriiiiză! Nu aș fi zis. Și unde ai ieșit tu prima data în 2016? Tot în vreun loc călduț? Să nu îmi zici că tot Italia. Că deja mă cam sperii. Tu faci fixații des, așa-i? Adică dacă nu ne omori cu Odăile și cu Murgu, sigur ne omori cu Italia. Hai, nu te sfii și spune tot acuma! Sigur Cristiana e pe fir. Va sări să te ajute cu obsesiile astea. Nu, cititorime grăbită să tragi concluzii. Nu la Odăi, nu cu Murgu, nu în Italia, nu într-un loc călduț. Dar, înarmează-te cu puțină răbdare că doar știi că mie îmi plac introducerile lungi!

Se făcea că, pe la o jumătate de ianuarie parcă nu atât de înroșită de coduri ca acum, patru zâne și un broscoi (doar de dragul poveștii, altfel a se citi patru fete și un prinț) așteptau cuminți în Otopeni să își ia zborul. Unde plecați, măi grupare pestriță? După rochițele a două dintre zâne pare că v-ați îndrepta spre festivalul de modă de la Milano. După eșarfa altei zâne pare-se că vă duceți în ceva destinație cu iz arab. Prințul netransformat încă pare că a plecat spre ceva business meeting pe la Bruxelles. Vaaai, și ultima zână, mă rog mai degrabă o aspirantă la titlul de zână, ne face să ne gândim că plecați spre ceva pârtii. Deci? Încotro?

Păi unde am găsit și noi cazare gratis. Adică unde e plecată o româncuță de-a noastră să își ducă traiul și dorul. Care româncuță a fost dispusă să ne lase să ne întindem sacii de dormit în sufrageria domniei sale. Și să își înghesuie cățel, purcel, copil, soț într-o cameră ce mie mi se părea mica până și pentru hainele mele. Ea a zis că e gata să își mai sacrifice după cum urmează: concediul din ianuarie ca să ne plimbe pe noi, mașina de 7 locuri ca să nu mai fim noi nevoiți să plătim transportul, serile ca să gătească cu noi, confortul copilului ei pentru a ne simți noi bine veniți, relația cu vecinii pentru distracția noastră, soacra care a preluat atribuțiile de tutore al copilului ca să aibă ea timp de noi, soțul care a trebuit să iasă la băut în timpul săptămânii de lucru. Păi la o asemenea ofertă, român fiind, să nu profiți? Ne-au ajutat nițel și Wizz-ul și parcă și Ryanair-ul. Și uite așa, ajunserăm noi în țara lu’ Whiskey.

După o escală suficient de lungă cât să mâncăm o salată de 30 de euro în aeroport la Bruxelles (nu, prințul nu a rămas aci) și încă o oră cam cât fac eu din fața blocului până în cartierul muncitoresc (nu 23 august), am aterizat cu surle și trâmbițe în Edinburgh. Nu aveam chiar trompete, însă aveam glasuri pițigăiate, curioase ce ne așteaptă, și mai curioase să cunoaștem inconștienta care se înhămase la așa număr impresionant de musafiri. Hmmm, ciudat sentiment să știi că te așteaptă cineva. De obicei, în aeroporturi pe mine mă așteaptă biroul de informații. Care preia grija drumului până la destinație. Nu un om. Îmda, clar aș putea să mă obișnuiesc așa. Adică să mă uit la lume, să mă concentrez pe cum miroase, cum se simte locul în loc să alerg să văd de unde luăm autobuzul, cât facem și cât ne costă până la gară sau la hotel.

După o îmbrățișare lunguță pentru noi, spectatorii și sunt sigură insuficientă pentru ele, protagonistele, o cunoaștem și noi pe Alina, cea care urma să ne fie ghid, gazdă și nu în cele din urmă prietenă la finalul celor 7 zile de stat pe tărâmurile ei adoptive. Hmmm, pare înfiptă. Deși ușor rezervată la început, e clar că e de-a noastră. De-a noastră, de-a noastră, dar se mișcă în aeroportul ăsta ca mine la metrou la Unirea. Hai pe aici, acum mergem pe aici, acum plătim parcarea. Hai să ne grăbim că poate vă e foame. Vă rog să poftiți în vagoane. Sau așa ar fi putut să spună. Pentru că a venit să ne ia cu un fel de vagon în care să încăpem toată floarea cea vestită. Trecem peste șoc și urcăm. De ce nu o pleca? Oricât oi fi eu de vorbăreață, parcă nu îmi venea încă să o iau la întrebări. Aștept aci cumințică să vedem ce se întâmplă. “Păi până nu vă puneți centurile aci stăm”. “Au, păi își puse ăla de pe locul mortului”. “Neeee, zice, eu nu plătesc amenda că nu vreți voi să puneți centurile”. Ok, punem, punem...

Începe să ne povestească despre amenzi. Și despre reguli. Și despre cum s-a obișnuit foarte repede și ușor cu respectarea lor. Își cere scuze că ne duce pe drumul ăsta de țară. Îmhm, nasol ce să zic. La noi autostrada asta nouă (da, știu că e greu de crezut, dar chiar avem și noi o autostradă nouă, ceva 3 km între Nicăieri și Niciunde) pare neamul sărac al drumului ăstuia pe care ne plimbi tu acuși. Promite să nu ne rămână datoare și să ne plimbe zilele următoare și pe drumuri mai elegante. Ne povestește între timp că asta e ruta ocolitoare pe care se ajunge din Edinburgh în Kirkcaldy căci acum se repară autostrada. Nu durează prea mult, însă am ajuns noi fix în timpul lucrărilor. Zic, gândindu-mă să întind coarda mea optimistă: “un an?” Zice, zâmbindu-mi compătimitor: “două luni”. Îmda, înghit în sec. Conduce bine. “Eee, o ajută și drumul” îmi șoptește drăcușorul mic și negru de pe umărul stâng. Cam pe contrasens, așa, dar bine. “Suntem în Regat, se conduce invers” mă scoate din ignoranță drăcușorul parcă mai puțin mic și mai puțin negru.

După 20 de minute de privit și minunat, ajungem la destinație. Kirkcaldy. În orășelul ăsta portuar, cel mai mare din regiunea Fife, o să ne stabilim noi cortul domiciliar pentru o săptămână. Săptămână în care aveam să îl cunoaștem cu bunele lui. Că rele nu prea am găsit. Apartamentul în sufrageria căruia ne vom întinde noi atât oasele cât și hainele este peste drum de școală. Așa avem ocazia să vedem dimineți la rând copii cu moace liniștite care intră la ore. Nu par speriați de bombe. Nici de doamnele învățătoare. Suntem la vreo 10 minute de mers la pas de centru. Și la 2 minute de supermarket. Avem și gara aproape, în caz că ne plictisim de mașină. Sau vrem să vedem care e situația feroviară. În curtea interioară a blocului suficient spațiu. Cât să alergi în voie un copil. Care aleargă un cățel cu fața de pluș. Care aleargă vreo trei patru găini. Vedete în povești. Apartamentul în sine mi se pare mic. Mă și gândeam cum vom trăi noi, 10 suflete, într-un spațiu așa micuț. Ei bine, se pare că nu avem nevoie de prea mult. Nu m-am simțit nicio secundă înghesuită, nici lipsită de intimitate. Sau poate lucrurile astea nu au mai fost atât de importante.


                       

După prima noapte în care nu mai știu exact care cum am dormit, ne regăsim pregătiți să dăm drumul excursiei. Fusesem avertizați că vom fi treziți devreme, ca să avem timp. “Dormiți acasă, aici mergem să vizitați”. Îmi place gândul. Nu am probleme în a face ochi la prima oră. Până să se trezească toată lumea, mă hârjonesc nițel cu patrupedele familiei: un cățel alb lapte și o pisicuță mândră tare. Se trezește și trupa încet încet. Echipați și hrăniți, ne postăm în fața vagonului cu care ne-am împrietenit deja. Două poze făcute străzii, școlii, soarelui. Ne pornim. Începem cu o plimbare prin munți. Scottish Highlands. Priveliști spectaculoase. Cerul se joacă pe alocuri cu munții. Munți care poartă astăzi o haină albă. Îi prinde bine albul. Ghida noastră ne spune că ăsta este codul galben de ninsori despre care se vorbea la radio cu o zi înainte. 5 cm de nea. Cred că din 10 în 10 minute ne întâlneam pe șosea cu un utilaj de deszăpezit. Îmda, nu știu cum făceau dar reușeau nu numai să măture cei 5 cm, ci să și usuce șoseaua. Deci așa e iarna la voi. Așa ceva... Ne oprim pentru o porție de cartofi prăjiți și o ciocolată caldă. La un hotel în curtea căruia căprioarele nu au o problemă în a se fotografia cu tine, turistul rânjit. Căprioarele din grupul nostru sar și se cocoață pe stânci, poduri, dând palpitații inimii mele bătrâne și gazdei noastre. “Hai, calmează-te, că și-au făcut antrenamentul prin Munții Lotrului” mi se șoptește din public. Îmda... Abia aștept să mergem prin orașe că nu aș vrea să mor de inimă aci, în Scoția.

Blinc, blinc și suntem în oraș. În orașul unde cumnatul meu, William a cunoscut-o pe cumnata mea, Kate. Amândoi la studii. Nu de golf. Deși St Andrews e cunoscut și pentru campionatele de golf. Domne, ce mi-a plăcut mie aci. Mi s-a părut că e un orășel extrem de curat. Mic, cochet, ca un butic ferchezuit sau ca o bulangerie franțuzească. Parcă încă de la intrare miroase a parfum. De burghezi. Străzile, casele, universitatea, catedrala, castelul. Toate respectă cumva ideea de unicitate, intim, liniște. Mi s-a părut foarte tare să aflu că Universitatea este cel mai mare angajator din oraș, iar studenții sunt, pe de o parte, cei mai importanți contribuabili și, în același timp, motorul distracției și al atmosferei. Acuși, fiind a treia ca vechime din Regat, după Oxford și Cambridge, mi se pare cumva normal să fie generatoare de venituri. Și de la studenți și de la vizitatorii care vor să vadă pe unde a cucerit prințul ducesa. Să nu uit de terenurile de golf. Verde cât vezi cu ochii. Și un gazon care ar face invidios orice grădinar. Impecabil. Așa cum cred că sunt și cei care vin aici să învețe să joace. Domnule, ce să mai, mi-a cam plăcut. Bașca, pe malul mării o duduiță antrena un cal. O superbitate. De cal, pe duduiță nu am prea observat-o. Acum, revenind la cumnații mei...nu a fost chip să îl găsesc pe ăsta micu’, neluatu’ încă. Pe al meu, adica. Pe Herică. Cine știe pe unde i-or umbla pașii de răzvrătit...

                   

                    

Normal că una din zile i-a fost destinată capitalei. Lui Edinburgh. Dacă ar fi să ne luăm după copacii înfloriți, ne-a prins primăvara p-acolo. Dacă e să ne luăm după data din calendar, l-am vizitat în plină iarnă. Am urcat pe Carlton Hill ca să vedem cele două Edinburgh separate de Princess Street. Am ales să vedem orașul vechi, normal. I-am parcurs străduțele frigurânde în drum spre castel. Care castel stă cocoțat pe stânca lui parcă pentru a veghea întreg orașul. Și care ne-a fost gazdă pentru câteva ore bune. Ca să simțim mai bine istoria. Ca să înțelegem de ce a fost cel mai atacat așezământ de regi din Marea Britanie. Ca să ne cocoțăm și noi prin toate cotloanele și să ne putem clăti privirea cu peisaje desprinse din filme. Am ieșit cu greu, urniți doar de ideea de a vedea cât putem de mult dintr-un oraș legendă. De la Castel am plecat înspre Parlamentul Scoțian, coborând pe Royal Mile cu puburile, străduțele ei colorate, pline de lume pestriță, magazine și muzicanți ambulanți. Ne-am oprit într-un pub pentru reumplerea...stomacului și ridicarea nivelului de alcool din sânge. Pregătiți de întâlnirea cu autoritățile, ne-am aruncat o privire și spre Parlamentul care pare, la o primă vedere, mai repede sediul unui teatru modern, prin arhitectura sa vizionară. Păi cum să fie altfel, că doar a fost creionat prin 2004. O parte a grupșorului nostru a ținut morțiș să experimenteze și Camera Obscură. Nu m-am alăturat, însă am înțeles că e uau și că merită. Că dacă nu încerci asta și The Scotch Whiskey Experience nu ai simțit cu adevărat spiritul locului. Ba eu cred că toate clădirile, castelul, pajiștile, străzile pietruite, cântăreții ambulanți care făceau să răsune orașul de cântecul cimpoiului, kilturile expuse spre vânzare mai peste tot, sticlele de whiskey expuse în vitrinele pub-urilor, toate înseamnă spiritul lui Edinburgh. Și l-am simțit.

                                      

Bravehart. William Wallace în sus, William Wallace în jos. Ba că obscur și crud, ba că spirit dârz și nesupus. Ia hai, domnule, să dăm o fugă până la Stirling și să vedem la fața locului care e treaba. Am început cu castelul. Mustind de istorie, ne-a prezentat așezat și punctual care a fost treaba cu monarhia scoțiană. Impunător, cu Sala Mare, de unde Iacob Stuart dicta destinul clanurilor și chiar istoria Angliei, cu pleiada capetelor cioplite în lemn, cu zidurile de apărare, cu grădinile impresionante. Așa se lăsă pozat. Mie, mare iubitoare și cunoscătoare de istorie, mi-a rămas în cap o bătălie. Aia cu zăpada proaspăt așezată pe aleile din jurul lui National Wallace Monument. Și mi-a mai plăcut să îi văd pe cocălători în The Battle of Bannockburn Experience unde și-a arătat fiecare strategia pe care o are pentru schimbarea cursului istoriei Scoției când vor deveni ei...ceva. Și am mai înțeles că nenea Wallace a fost...depinde de unde privești: din puctul de vedere al scoțienilor, a fost tătucul lor; din punct de vedere britanic... un parșiv mârșav.

                              

În ultima zi destinată plimbărilor, soțul scoțian get beget al gazdei nostre ne convinge să ne lăsăm duse la Pitlochry. Ne-am dus să vedem somonul cum face plajă. Până să ajungem noi la piscina cu pricina, am mâncat cea mai bună brioță cu lămâie ever. Adică din viața mea. Și cred că e ușor de dat seama că nu sunt mâncătoare de salată. Sau de somon. Orășelul e clar că e destinație de vacanță, orășel turistic. Fiind extrasezon, părea ușor adormit. Însă îmi pot imagina cum e să dea pe afară de turiști. Ai ce face. Fie te dai cu bicla pe pajiștile astea scoțian de verzi, fie te duci la distilerii ca să înțelegi odată pentru totdeauna care e treaba cu băutura asta a lor așa mult lăudată, poate te duci prin Black Spout Woods ca să vezi cascada, fie ea și înghețată ori te plimbi prin pădure sau te așezi la o partidă de pescuit. Clar nu ai timp să te plictisești. Cred că nici să te odihnești așa vegetând. Să te odihnești activ, asta da.     

Au mai fost locuri în care oamenii ne-au plimbat. Anul care a trecut de atunci își spune cuvântul. Nu mai știu chiar toate denumirile. Ce aș vrea însă să își aducă aminte nepoții mei (de asta și scrisei, că la mine au venit deja nepoții și să nu uit să le povestesc, mai bine le trimit link să citească singuri că și așa nu or să aibe ei răbdare să mă asculte că, zic răutăcioșii, vorbesc destul de mult): Scoția merită vizitată. Merită respirată. Merită trăită.

Ce aș vrea să nu uit eu niciodată: deschiderea și dăruirea totală a Alinei care ne-a făcut vacanța una de vis, colecția de băuturi și fascinația pentru istorie ale lui Neil, miile de piese lego ale lui Alex și limba lui română măcar un pic îmbunătățită după cele câteva zile petrecute cu noi, vagonul care ne-a dus la propriu prin locuri inimaginabil de frumoase, pastele cu fructe de mare elegant răsturnate pe podeaua unei bucătării scoțiene în momentul în care se strigase “hai la masă” și privirile furibunde a 8 mâncăi nemâncați poftind la macaroanele aburinde, veselia și prietenia unui cățel alb de pufos care a fost suficient de înțelegător încât să împartă canapeaua cu mine, verdele elegant al pajiștilor de golf (terenurile, de), modul în care munții și zăpada făceau dragoste sub privirile obscen de albastre ale cerului, castelele pe care le-am simțit că îmi bat obrazul pentru că în ora de istorie eu schimbam sms-uri pe bilețele cu te miri cine, bătaia la cărți (note to myself: nu, Andreea, cine nu are noroc la cărți nu are neapărat noroc în dragoste. E doar fraieră...) dintr-o sufragerie kirkcaldiana, scotchul pentru care era nevoie de bagaj la cală pentru o călătoare nu era banda adezivă care putea să încapă răspândită prin bagajele noastre de mână..., modul în care 10 suflete au conviețuit mai armonios sau mai arțăgos într-un apartament cu trei camere, grătarul făcut în curtea scoțiana într-o seară de iarnă scoțiană cu produse românești, tortul cumpărat complotând toți ca să o surprindem plăcut pe gazda noastră care împlinea niște primăveri și seara la restaurant pe care ne-a dăruit-o ca amintire.

Mulțumesc, Alina, mulțumesc, dna doctor!