marți, 12 mai 2009

Cimitirul vesel

Dupa atatea nunti, atata dulcegarie, sa bagam o postare mai din lume. Sa vorbim astazi despre case. De veci. Sau cimitire. Eeee, ce frumos subiect pentru o zi de marti. Cat optimism. Pai nu e optimism. Ca e realism. Dar, uite, voi incerca sa nu bocim. Iar. Ca mi s-a transformat acest loc intr-un loc de bocete.

Ii povesteam unei prietene, acum ceva vreme, cum e la noi. La noi adica la tara. La Oltenia. La buncii mei. Asadar, bunica-miu, acum vreo 20 de ani, s-a pus de comun acord cu consoarta, recte bunica-mea, sa isi faca si casa cealalta. Adica lucul unde isi vor petrece eternitatea. Plecand de la premisa ca nu se vor certa. Si ca vor vrea si pe lumea ailalta sa fie tot impreuna. Sau macar vecini. Si ca nici unul dintre ei nu se va indragosti p-acolo de vreo stafie domn sau stafie doamna. Dupa caz. Dupa ce cazura de acord ca asta e, ce-o fi o fi si, daca se va dovedi ca ea e prea buna pentru el si ca el n-o merita, sa ramana prieteni ca sa mearga vecinatatea fizica bine, se pusera pe treaba. Facura acolo, la cimitir, casa. Adica groapa, mai pe romaneste. Pe aleea principala. Ca totusi au fost cineva in viata asta. Si sub nuc. Cica sa aiba umbra vara. Si sa fie la adapost iarna. Wtf? Glumiti? Pentru ce va mai trebuie? Credeti ca mai simtiti? Helloooo, o sa fiti doar o gramada de oase. Insensibilo ce sunt!

Sa revenim. Cum cu traditia nu te pui pe plaiurile oltenesti, se investi in locurile acelea destul de serios. De la turnam beton sau ramane in pamant? Nuuu, turnam beton ca ne e mai bine. Desi betonul ala se cam incinge. Au urmat crucile. De marmura. Ca doar de-aia am muncit o viata intreaga. Si alea de lemn. Pe care sta scris de posesoarea acestui blog, numele bunicilor. Stiti cum se scrie pe crucile de lemn? Nuuu, nu cu pixul. Nici cu markerul. Cu cuiul. Eheeei, ce stiti voi, dragii mosului. Dupa cruci, s-au pus flori. Care se ingrijesc mereu. S-a facut gard, ca sa nu calce toata lumea pe mormantul bunicilor. Gard frumos. Pe care l-am vopsit personal de vreo trei ori pana acuma. Ca sa nu-l manance rugina.

Buun. Stati ca n-ati aflat inca nimic. La fiecare chestie care se mai facea la locul de veci, se facea o paranghelie. Denumita generic pomana. Pomana de vii. Da, da, stiu. Numai la olteni se putea asa ceva. Pomana asta de vii este prilej de reunit toate neamurile si pus pe mancat, baut si cantat. Evident, dupa ce pleaca taica popa, vecinii, babele care stau pe marginea santului si neamurile mai de departe. Toate pe cheltuiala viitorului posesor de domiciliu in cimitir. Sa traiasca. Tot la aceste parastase ciudatele, mai afli care cu care, cine cu cine, cine pe care, care sub cine. Babele intreaba cand te mariti, daca ai servici , cat castigi si tot asa. Si te apuci si dai o suma. Nu cea reala, ca nu vrei sa se lase pe bune cu decese. Dar suficient cat sa le dai pe spate. Si sa te vada desteapta. Daca trag ele concluzia ca esti o partida buna, vine pe nerasuflate remarca "n-ai nici tu, maica, noroc".

Bunicii mei au fost obsedati. Si au vrut sa isi faca ei toate chestiile pe care ar fi trebuit sa le faca puradeii lor dupa ce ei ar fi plecat spre eternitate. Nu ca n-ar fi avut incredere ca vor fi facute (sper), ci doar pentru a detine controlul. Sa fie ei siguri ca au ce manca pe lumea ailalta. Si ca au haine. Ca uitai sa va zic. Dar se dau si haine de pomana. Noi noute. Si pat. Si masa. Si lenjerii. Ce mai. Tot ce ii trebuie unui om aici. Pe pamant. Unde toate sunt palpabile. Am incercat sa le explic ca sunt bani aruncati pe geam. Eeee, da, daca taica popa zice ca asa trebuie. Asa trebuie. In plus, daca tata (cu tz) Floarea a lu' Ciumatu face, ce noi suntem mai prejos? Daca tot n-am cu cine, ii iau nitel peste picior si ii intreb unde au de gand sa puna patul, ca locurile sunt despartite de un zid. Ok, nu sunt nici eu prea intreaga. La cap. Ok, asta a fost cu bunicii. Care, by the way, traiesc bine mersi, multumesc lui Dumnezeu. Si, bineinteles, toate oalele s-au demodat. De fapt, strachinile. Si lingurile de lemn. Si negriturile alea care joaca rol de doliu. Si casa aia de la cimitir are nevoie de renovare.

Ce te faci insa cu bucurestenii? Care platesc 80 de mii de coco pentru a fi inmormantati cat mai aproape de aleea artistilor. Ce face ma? 80 de mii? De coco? Cat un apartament cu doua camere? Ca sa imi unesc eternitatea cu stafia lui Eminescu? Nu mai bine ma limitez la a-i citi poeziile? Si cu aia 80 de mii ma plimb prin lume? Ca oricum nu stiu daca ma mai asteapta ceva pe acolo? Suntem snobi. Din tata in fiu. Cum sa nu dam niste bani multi ca sa ne manance viermii mai cu pofta? Ma, ma lesi? Nu mai bine ma aruncati in mare? Pe degeaba? Off, ce scartara. Sunt. Recunosc.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Uite de aia sunt eu adepta incinerarii. Curat, rapid, fara complicatii, fara griji ca haoleu imi dezgroapa aia mortu. Nu frate... Si vad ca si familia mea pare ok cu ideea.

Si o alta chestie misto pe care o practica ai mei: cand fac pomana nu cheama nici o baba din sat. Merg la un azil de batrani si le dau pachetele. Si inclusiv popa a spus ca e mai degraba pomana asa decat cu tot satu'