Mesaj de sustinere si strigat de lupta

Acum, ca am terminat cu atatea povesti despre Madridul mult iubit, sa ne intoarcem in realitatea, de cele mai multe ori, cruda. Parca este un facut. La fiecare intoarcere din vacante peste hotare, ma lovesc de cate o stire care sa ma aduca repejor cu picioarele pe pamant. Cand am revenit din Barcelona, murise Stefan Iordache. Cand m-am intors din Viena, am aflat de Cristi Minculescu. Vin de la Madrid, aflu ca e in spital Nicu Constantin.

La intoarcere, am luat la rasfoit blogurile. Sa ajung la zi. Sa ma pun la curent cu ce mai e nou. Se vorbeste despre cancerul de piele. Care pleaca de la alunite si expunere la soare. Se mai vorbeste despre cancerul pulmonar. Been there, done that. Am una bucata bunic care a fost suspect de cancer pulmonar. Slava Cerului, in cazul lui, totul s-a incheiat cu bine. Un maharajah al blogurilor, o persoana care scrie vesel, simte vesel, traieste vesel, ma pocneste cu o postare despre cancerul la gat.

Ce-o mai fi? Ne apropiem de sfarsitul lumii? De ce se imbolnavesc atatia oameni? Din lipsa educatiei si disciplinei in ale mancatului? Din cauza viciilor de care nu pot scapa? Din cauza lipsei de miscare? Din cauza neglijarii efectuarii controlului anual? Din cauza indiferentei cu care sunt tratate diverse semnale de alarma trase de propriile noastre corpuri? Sa mai existe in continuare efecte ale dezastrului de la Cernobil? Sa fie oare de vina si mostenirea genetica pe care o primim de la babaci?

Care sunt oare motivele pentru care unii dintre noi se trezesc tam nesam cu asa un musafir idiot? Musafir care nu pleaca niciodata singur. Musafir care se hraneste cu viata gazdei, ii fura bucuriile si vitalitatea, intra incaltat cu bocancii plini de noroi peste fericirea de a se trezi cu bine si in urmatoarea zi a gazdei sale, se joaca cu chibrituri aprinse in camera cu planuri de viitor. Si musafirul asta cum isi alege gazda? Merge la cei mai slabi, la cei mai in varsta, la cei mai saraci? Sau se trezeste dimineta si se gandeste "ia sa tragem la sorti sa vedem de azi incolo incotro ne mai indreptam"?

Nu mai conteaza nimic din cele mai sus intrebate. Se intampla si gata. Si ni se poate intampla tuturor. Inclusiv celor care zicem mereu "ce, mie, niciodata". Si parca si mai dur este atunci cand se intampla celor dragi. Ca parca noi putem lupta mai altfel, insa cei dragi ni se par intotdeauna firavi, delicati, neputinciosi. Sau neputinciosi ne simtim noi in fata bolii care ni-i ia treptat treptat. Si se schimba totul. Maine devine acum, vom face devine facem, faptul ca mai putem imparti inca o zi ni se pare motiv de sarbatoare. Timpul capata o alta dimensiune, sanatatea capata un alt rol, poate chiar cel de protagonista a filmului.

De ceva vreme, o persoana draga posesoarei acestui blog trece printr-o chestie asemanatoare. Vede cum una din radacini se slabeste. Simte cum unul din cele doua motive, pentru care a luptat mereu cu viata, cu oamenii, poate cu ea insasi, se stinge treptat treptat. Ar trebui sa fiu un real sprijin. Nu sunt. Nu am trecut, slava Domnului, printr-o situatie de genul acesta si nu stiu cum sa reactionez. Sunt suficient de egoista pentru a fi optimista. Si pentru a ma gandi ca e probabil ca musafirul sa iasa castigator, insa nu fara o lupta destul de in forta. Care lupta va fi arbitrata in mod sigur de Dumnezeu. Asa ca fara niciun dubiu, nimeni nu va trisa.

Doamna, ati fost mereu o persoana tare. Cel putin in fata noastra. Ati trecut prin atatea incercari pe care le-ati depasit cu fruntea sus. In mod sigur, in clipele de acum si in cele ce vor urma veti juca rolul vietii dvs. Nu va pierdeti optimismul care de multe ori ne-a scos din rahat. Nici increderea cu care ne-ati inghesuit pe noi. Eu una sunt sigura ca nu s-a spus ultimul cuvant. Va imbratisez si va rog sa luptati atat cat se va putea.