Si uite asa, dupa ce bauram o cana de lapte si manacaram niste salam la micul dejun inclus in pretul camerei, plecaram in ceea ce avea sa devina ziua plecarii capului. Incepuram cu stangul, inca de dimineata. Cand ne inghesuiram in metrou cu alte cateva zeci de turisti si alte cateva zeci de oameni de-ai locului, care mergeau care cu furci care cu topoare spre locul de castigat painea cea de toate zilele. Mai spun iar: metroul nostru, stiti voi, magistrala M2, aia cu Pipera....aia e parfum fata de ce era la Roma dimineata, in jurul orei 8.
Dupa 30 de minute de mers intr-un picior, de calacat in picioare la propriu mai multe natii si dupa un exercitiu de echilibristica mai ceva ca la circ, am ajuns. Ne-a mai luat juma' de ora sa iesim de la metrou. Noua si celorlalti o mie de oameni. Stiam, ca un om ce se informeaza destul de in amanunt inainte de a se arunca intr-o calatorie, ca spre Vatican e mereu aglomerat. Uitasem doar ca miercurea e zi de audiente la Taica Popa Parintele. La Popa popilor, la Taica taicilor, la Parintele parintilor. Asa ca, pe langa cardurile de curiosi, se mai adaugau si cetele de oameni nevoiasi, aflati in cautare de consolare, credinta si speranta.
Ajunseram in Piata. San Pietro. Lume, cat vezi cu ochii. Ca la revelioanele de dupa revolutie din Piata Constitutiei. Numai ca nu aveau sticle de sampanie in maini, ci rozarii. In stanga coada, in dreapta coada. In stanga mergea coada spre obiective unde te pozai, in dreapta spre intrarea in Bazilica. Hai in Bazilica, ca s-asa suntem pline de pacate. Trecuram de securitate dupa vreo 15 minute de coada. Ne pozaram. Cu Bazilica pe dinafara, cu Piata, cu balconul de unde ne zice Papa "Paste fericit". Inauntru, multi turisti. Si sculpturi. Si picturi. Clar, nu era de mine. Intr-un coltisor, o figura de ceara imbracata in straie papale. Nici pana acum nu stiu daca figura respectiva se vroia a fi Papa Ioan Paul II. Si nici nu m-a impresionat, daca asta era scopul. Mi s-a parut mai degraba deplasat sa stai la coada sa faci poze unei figuri de ceara.
Dupa atata analizat figuri si picturi, hotarai sa ies. In Piata, la aer. Care piata, care aer? Ca nu mai aveai loc sa arunci un bold, ca deja acul e prea mare. Vorbea Papa. De pe niste ecrane enorme. Oamenii stateau pe jos. Acum imi explic de ce Vaticanul cheltuie putini bani pe spalat trotuare. Turisti de toate natiile. Bineinteles, competitia mea directa niste japonezi. Si, desi m-am straduit din rasputeri, cred ca m-au facut la poze. In magazinul de suveniruri, acelasi balamuc. Ba chiar avem impresia ca oamenii nu mai avusesera loc in Piata si intrasera in magazin. Preturile, ca peste tot, la obiectivele turistice: racoritoarele 3.5 euroi, magneteii intre 3 si 10 euro, pozele cu Papa intre 3 si 5 euro.
Imi zic, daca tot am ajuns pana aici, macar sa ajungem sa il vedem pe Popa si pe viu, ca asa la televizor il vedeam si din motul patului de acasica din Romanica. Daaaaa, numai ca locsorul era mai mult decat plin de suflete si, desi domnul politist de la intrare a parut interesat si amuzat de glumele mele, s-a rezumat la a ma invita la o cafea si nu a fost chip sa mai lase pe langa miile de oameni sa intre inca trei dudui. Na, acu' asta e. Hai la Muzee sa vedem minunea. Capela.
Ok, iar arta, iar picturi, iar insensibila si inculta de mine fata in fata cu artisti nemuritori. Dadui 14 euro pentru picatura de cultura. Alte poze, alti oameni. Parca toata lumea isi luase concediu exact de pe 15 pana pe 21 septembrie. Si parca toti in miercurea aia, il vizitau pe Taica Popa si palatele lui. In incultura-mi crasa, le spun celor doua co-calatoare: "bai, sa ma anuntati cand ajungem la minunatie, sa fac niste poze, sa vada 'ai de acasa cat de tare ne-am culturalizat". Si mai mergem, mai analizam o pictura, doua trei, cinci mii. Ajungem la un fel de tunel. Zicem toate intr-un glas: "am ajuns". Si pune-te pe poze si filmulete de am terminat cardul de 4 GB de atatea amintiri. Dupa 15 minute de minunare orgasmica, iesim din tunel. Le zic "na, vazuram ce era de vazut, hai sa o luam spre iesire". Nu de alta, dar Pelesul nostru e mult mai prezentabil.
Tot mergand agale dupa sagetele, ma gandesc in mintea mea cea proasta: "bai, frate, prosti italienii astia. Cum sa lasi, fratioare, atatia turisti sa pozeze, cu blituri care mai de care mai performante, opere de arta? Chiar nu-si dau seama ca se deterioreza? Cred ca se rasuceste bietul Michelangelo in mormant". Si mai aveam o problema: de ce mai erau sagetele spre Capela, din moment ce noi o vazusem deja? Eeee, zic, ametitii astia de italieni, ne invartesc in cerc. Lasa, ca iesim si gata. Pana sa iesim, mai intraram prin diverse camarute, pictate de diversi oameni mari.
La un moment dat, tot tipa un nene sa bagam aparatele in genti. "Maaaah, ce-ti veni"? Pai da, ajunseram si noi la Capela mult prea minunata. Unde, da, nu aveai voie sa pozezi, sa filmezi, sa vorbesti. aveai doar voie sa privesti si sa te minunezi. Mai bine, ca oricum nu mai aveam spatiu pe card. Eee, Capela ma impresiona chiar si pe mine. Si nu as mai fi plecat de acolo. As fi stat sa ascult linistea. Parca si oamenii erau un pic altfel cat timp stateau in dreptunghiul ala. Din cand in cand se mai auzea cate un "shhh, silence please".
Terminaram si cu muzee, unde lasaram 14 euro la intrare, 3.5 pentru o bautura plina de e-uri, 10 euro pentru o amintire pentru tata, 7 pentru o amintire pentru mama, 5 pentru colocatara sisut. Odata cheltuiti banii, sa mergem spre castelul Sant Angelo, sa ne clatim ochii cu peisaje. Frumos, nimic de zis. De afara. Ca pentru interior mai trebuia sa scoatem 7 euro din buzunar. Asa ca ziseram pas. Ne multumim cu Pelesul. In fata castelului, podul cu acelasi nume. Plin de oameni care se impozau din 'spe mii de unghiuri.
De la atata bananait, ne lua foamea. Si ne pacali un ospatar cu buna, frumoaso. De unde o fi stiind ca suntem romance, ramane un mister. Si mancaram. Paste, normal. Lasagna e minunata la italieni. Pizza e slabuta. Pastele asa s-asa. Un pranz pentru trei persoane cu tot cu beuturica ne costa 30 de euro. Tot la capitolul mancarica ar trebui mentionata inghetata dementiala. Din auzite, ca nu m-a tentat. Destul de piperata. La pret. Cam 4 euro cornetul. Dar, dupa spusele co-calatoarelor, isi merita fiecare cent.
Incheiaram a doua zi pe treptele din Piata San Pietro. Certandu-ne. Sau, mai bine zis, filosofand despre viata. Fiecare in felul ei. Cam asta cu linistea... Si cam asta cu Vaticanul. Aaa, ar mai fi ceva: in Bazilica aceea nu am vazut niciun altar sau ceva de genul. Cand s-or tine slujbele, s-or tine numai la balconul mult prea vestit?
Va urma....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu