Andreea, ea e Petra!

Am ajuns pe seara în Wadi Musa, orașul poartă către Petra. Adel ne povestește despre izvorul lui Moise pe lângă care trecem și pe care îl vom vizita după ce vedem Petra. Se zice că izvorul a apărut atunci când Moise a lovit cu toiagul lui în stâncă. Nu e timp de mai multe povești. Trebuie să ne cazăm și să plecăm rapid spre Petra. În seara asta vom intra pentru prima dată în orașul nabateenilor. Și nu oricum, ci pe întuneric. Mânați în lupta de a descoperi cum se joacă întunericul printre stânci colorate, pornim să facem cunoștință cu locuri ascunse pentru atâta vreme de beduini.

Intrăm pe poartă. Trecem pe lângă restaurante ce sigur în timpul zilei sunt furnicare. Acum e liniște. Vorbesc doar luminile. Pe măsură ce ne îndepărtăm de intrare încep să ne îndrume stelele. Și o potecă luminată de lumânări aprinse. Pot ghici ce ne așteaptă mâine. Luna mă ajută să îmi creionez în minte peisajul. Cu cât înaintăm mai mult pe valea Bab as-Siq spre defileu cu atât e mai întuneric si, deci, stelele se văd mai bine. Și lumânările. E liniște. Se aud doar pașii noștri. Care răsună în defileu. Mai bine că nu am ajuns la timp. Ne-am fi înghesuit cu alte zeci de oameni. Așaaa...doar noi și stelele. Nu îmi e foarte clar de ce sunt mai multe drumuri. Alăturate. Eee, o fi pe benzi. Nu sunt departe de adevăr. Însă voi vedea asta mai bine pe lumina soarelui.

Tot vânând cărări și felinare, începe să se audă un zgomot discret de voci și cântece. Aha, trebuie că ne apropiem. Ar fi și cazul. Mergem așa de vreo 40 de minute. Nu că m-ar deranja, însă după spusele lui Adel, în vreo oră se termină spectacolul. Ce mai contează? Câteodată e mai important drumul decât destinația în sine. După o curbă strânsă se așterne în fața noastră. Personajul cel mai fotografiat al Petrei. Cel care apare în mai toate cărțile poștale, pe mai toate site-urile de prezentare, în cele mai multe poze ale turiștilor. Îmda, Tezaurul. Care e luminat în diverse culori, special pentru pozari. La poalele marelui mormânt un covor de lumânări. Printre lumânări, oameni așezați pe covoare care ascultă spusele unui beduin povestitor. Nu durează mult. Din păcate noi am ajuns spre sfârșit.

Omul ne invită la poze. Fără trepied, mă folosesc de orice resursă așa cum am tot învățat de-a lungul trainingurilor corporatriste. Ba un coș de gunoi, ba o stâncă alunecoasă, ba o bancă rătăcită, ba o spinare de cocălător. Ies câteva poze faine. Rămânem în urmă și pentru a scăpa de hoardele de turiști care savuraseră ceaiul și cântecele. Parcă așa ar trebui să fie. Liniște. Până la urmă suntem, înainte de a fi în fața celei de-a șaptea minuni a lumii moderne, suntem în fața unui mormânt. Deci se cade mai degrabă liniștea decât tămbălăul făcut parcă în ciuda insistențelor beduinului povestitor. Biiine, nici cu ai lor nu îmi e rușine. Unde miroase a rost de făcut bani, beduinii sunt primii care încalcă reguli. Și își văd de comerț. Ne pornim încet spre ieșire. Ne așteaptă autocarul să ne ducă înapoi la hotel. Să avem timp să ne pregătim de Petra. Pe zi. Cu tot cu Adel povestitorul.

Dimineața ne prinde înfofoliți serios. Suntem în munți, deci e răcoare bine. Și când te gândești că venisem în Iordania să fugim de frigul de acasă. Haaaai, lasă, azi vor fi 25 de grade. Sau așa ne promite meteoblu. În autocar, Adel își începe poveștile. Ca să știm ce vizităm, nu de alta. Petra, sau Rekem în antichitate. Numele așezării apare în Manuscrisele de la Marea Moartă (nabateeni scriau cu caractere arameice, limbă vorbită de Hristos). Și în Vechiul Testament. Primii care au trăit în zonă au fost edomiții. S-au găsit urme ale trecerii acestora prin Petra. Însă, orașul trandafiriu se dezvoltă din nimic pe vremea nabateenilor. De ce din nimic? Păi are o așezare de toată pomina. Fără prea multe resurse de jur împrejur. Însă fix pe drumul caravanelor care făceau comerț cu mirodenii, mătase sau chiar sclavi. Și uite așa, nabateenii construiesc un oraș comercial și creează o oază artificială în mijlocul lui nimic înconjurat de nisip.

Cum de au reușit să se mențină într-o locație atât de apetisantă pentru mai marii vremii? Toleranță și diplomație. Și un picuț de vicleșug. Conștienți de faptul că ei trăiesc din comerț, nabateeni au încercat să evite războaiele care le-ar fi afectat activitatea și s-au dedicat încercării de a pune accent pe negoț, nu pe diferențele de opinii în ale religiei sau credințelor. Drept mărturie stă faptul că în momentul în care au fost atacați de urmașii lui Alexandru Macedon, nabateenii, deși au reușit să îi învingă, au trimis cadouri în calea regelui seleucid cerându-și scuze și susținând că i-au bătut ariergarda din greșeală. Îmda, ce să mai facă regele? Te pui cu nebunii? Și-a luat armatele și s-a retras.

Și cu romanii puși pe cucerit, poporul nabatean a avut o strategie diferită. În loc să dea foc la recolte și să otravească fântânile, ei s-au transformat în aliați ajutându-i pe români să stingă revolta evreiască din Ierusalim. De bună voie și nesiliți de nimeni, în 105 Petra a trecut sub stăpânirea Romei. Chiar dacă acest lucru a însemnat împingerea drumurilor comerciale spre Palmyra în Siria, Petra, devenită oraș roman și mai apoi bizantin, a trecut la creștinism și a devenit chiar oraș episcopal. Toate bune și frumoase până în secolul 6 când au început să lovească mai multe cutremure. Astfel, orașul a fost părăsit de locuitorii convinși că pământurile sunt blestemate. Și părăsit a rămas mai bine de 1000 de ani. Singurii nebuni care au avut curajul să nu dea importanță blestemului au fost beduinii. Ei au pătruns în spatele peretelui de stâncă și au populat locurile din nou.

Beduinii au avut grijă să își protejeze așezământul de ochii eventualilor intruși, nepermițând nimănui să calce în interiorul orașului. Reușește să îi păcălească John Lewis Burkhardt, un cercetător elvețian care se ascunde sub haine arabe și care, sub pretextul jurământului de a sacrifica un animal în cinstea lui Haroun, reușește să parcurgă drumul până la mormântul acestuia situat la marginea văii. Se întinde în fața lui o bună bucată din orașul trandafiriu, pe care o și pictează pentru a păstra imaginile văzute. Părăsește orașul mai repede decât și-ar fi dorit poate, însă nu vrea să trezească suspiciuni referitoare la adevăratele motive care l-au făcut să intre în orașul beduinilor. Oricum, înainte de a face marea expediție care s-a întins din 1809 până în 1817, cercetătorul a trecut prin pregătiri speciale la Cambridge unde în afara limbii arabe, a deprins și aptitudini care ulterior i-au fost de ajutor în expedițiile sale în Damasc, Palmyra, Cairo.

După ce imaginile cu Petra au fost făcute publice, autoritățile iordaniene au început procesul de mutare al beduinilor și de scoatere la suprafață a ruinelor care s-au păstrat atât de bine. Au reușit să îi convingă pe beduini să se mute într-un sat lipit de Petra cu condiția ca ei să păstreze tot ce înseamnă comerț în interiorul sitului. Din asta își și câștigă traiul majoritatea dintre ei, vânzând diverse printre ruine sau plimbând turiștii cu măgărușii pe poteci ce duc în vârf de deal. Te lovești de beduini încă de la intrare. Îți vând apă, eșarfe, cărți. Toate la suprapreț, normal. Adel povestește că până și cu ghizii sunt într-un mic conflict pentru că simt că nu îi ajută cât ar trebui. Dacă beduinul îți vinde o brățară din argint curat iar ghidul tău se strâmbă făcându-ți un semn mai mult sau mai puțin discret, le-a stricat vânzarea. La fel pentru toate produsele vândute ca fiind altceva decât sunt în realitate.