În drum spre Marea Moartă

Așteptam cu nerăbdare să ajung la Marea Moartă. De ce? Habar n-am. Așa cum am mai zis, nu citisem mare lucru despre locație. M-a mai pus la curent cocălătoarea. "Băi, blondo, tu nu ai auzit de Manuscrise?" "Ce manuscrise, domne?" "Aolooo, nici de apa care te ține la suprafață?" "Ă?" "Ooo, Dumnezeule mare, cu cine am plecat eu în vacanță, cu o incultă!" "Lasă că învăț pe parcurs!" Am avut timp să răsfoiesc puțin internetul. Noroc cu wi fi-ul din autocar care ne-a alimentat dependența de social media. Și de faptul că Adel e om de cuvânt. Deci, înainte să ne ducă la Marea asta decedată, ne duce la Karak că ne-a rămas restanță. Biiine, hai la Karak!

Auzi, da' ce e la Karak aci? În afară de mama lui Adel pentru care omul are un respect și o dragoste de ar fi făcut orice părinte să lăcrimeze. Și în afară de atentatul de acum un an în care au murit niște oameni? Adel ne povestește și despre atentat. Și despre cum au fost luați pe sus nebunii ăia sinucigași. Au intrat peste ei în cetate și i-au luat pe sus. Adel spune că armata a fost condusă de însuși rege. Așa, deci... În afară de aceste două lucruri, care e treaba cu fortăreața asta? Păi chiar Biblia vorbește despre victoria regelui lui Israel și a aliaților săi asupra regelui Mesha după ce au devastat Moabul. Secole mai târziu, cruciații au lucrat vreme de douăzeci de ani pentru a ridica noua cetate.

Prin 1170 a intrat sub conducerea lui Reynald de Chatillon. Nenea ăsta a reușit să îl înfurie pe Saladin, regele Egiptului și Siriei, atacând țara de origine a islamului, Hijaz, porturile arabe de la Marea Roșie și amenințând chiar și Mecca. Așa că Saladin a intervenit în forță, a ars orașul Karak și aproape a dărâmat și castelul. În următoarele două secole, Karak a avut un rol principal în politica din Orientul Mijlociu. A fost chiar capitală a regatului Mameluk atunci când luptele pentru putere în Cairo deveniseră mult prea evidente. Pe vremea sultanilor Mameluk-ului, castelul a fost renovat și transformat în fortăreață prin întărirea cu turnuri masive și cu acces doar prin pasajele subterane, fără acces prin porți.

După câteva zeci de minute petrecute în pasajele subterane și câteva poze făcute din curtea castelului, ne pornim. Sau așa credem noi. Autocarul se strecoară greoi. Ne oprim. O mașină este lăsată în mijlocul drumului lat cât o bandă. Păi și ce facem acum? Șoferul nostru sună la poliție și, după numărul de înmatriculare al mașinii părăsită singură în soare, dă de numărul de telefon al șoferiței. Îmda, era o femeie... O sună, vine, mută mașina. Ce vorbești, frățioare? Cum ziseși? Deci, mașina are numărul de înmatriculare la poliție. Și atașat de acesta este și numărul de telefon al șoferului. Îmda. Păi nu, că și la noi mașina stă pe linia troleului juma' de zi. Și șoferul e chemat prin puterea minții călătorilor din troleu. E bine. Mai întâlnim o mașină lăsată în mijlocul drumului. În 3 minute apare și șoferul. Chemat prin telefonul fără fir. "Ce să fac, nu pot să mă supăr pe ei. Unii mi-au fost colegi de școală", ne spune Adel care inclusiv în asta cu găsitul șoferilor s-a implicat.

Pornim în cele din urmă spre Marea Moartă. Care nici măcar nu e mare. E mai degrabă un lac. De o salinitate uriașă, vreo 37%. 605 km pătrați împărțiți frățește de Iordania și Israel. Acuma, moartă moartă se pare că va fi cât de curând. Că singura apă care o alimentează este râul Iordan. Care și el este tare amărât, fiind exploatat de toată lumea pentru irigații. Hai să vedem care e treaba. Adel ne mai povestește și întâmplarea nasoală din aprilie când un profesor universitar de la Universitatea București a murit înecat în Marea Moartă. Nu prea îmi explic eu cum, având în vedere că, indiferent ce ai vrea să faci, sarea te ține la suprafață. În fine, tot tăinuind ajungem să vedem pe geam o întindere în care se oglindește soarele. Nimic diferit. Mno, să vezi tu că au exagerat cu toții... Până ne oprim să facem câteva poze. Să te ferească Ăl de Sus! Așa ceva....Pe malul mării, sare. Cum, mă, sare? Da, da, aur alb. Și fundul mării plin de valuri. Ă? Adică...cum? Fix așa, valuri de sare. Hai că o să îmi placă sigur.

Deși Adel ne spusese că în Marea Moartă nu ai voie să înoți după apus, cine să îl creadă? Încercăm să ajungem pe plaja hotelului. Totul e închis. Nu ai cum să ajungi la malul mării. Bine, mâine dimineață! La 8 eram deja gata să ne aruncăm în apa fără locuitori. Cică doar niște bacterii se încăpățânează să trăiască în apa excesiv de sărată. Trecem de piscine. Cu ochii după șezlongurile de pe plajă. Îmda, rămânem cu gândul la șezlonguri. Pe plajă este un duș cu apă rece pe care îl poți folosi să scapi de clorura de sodiu. Și vreo cinci băncuțe. Din lemn. Atât. Aaaa, și în loc de nisip, pe plajă e sare. De fapt, e fundul mării de unde apa s-a retras deja. Că se mai și evaporă. Marea, de. Că e cald tare. Aaa, și biata mare mai e și la altitudine cu minus. 424 metri sub nivelul Oceanului Planetar, în adâncimile pământului. Adică, cel mai adânc loc de pe pământ.

Hai să facem o baie! Peste tot sunt afișe cu ce ai voie să faci și ce nu. E serioasă treaba asta cu excesul de sare. Îmi dau seama când apa îmi ajunge la un colț de la o unghie. Asemenea usturime mai rar mi-a fost dat să încerc. Nu vreau să îmi imaginez cum o fi să îți intre în ochi. Sau să o înghiți. Pe apă, de. După baie, pielea rămâne de parcă ar fi dată cu ulei de floarea soarelui. Iar sarea rămâne pe tine ca pe covrigul ăla de îl cumpără corporatriștii dimineața în drum spre birou. Apa nu mi s-a părut chiar caldă. Iar sarea aia de pe fundul mării era numai bună pentru masajul la talpi. 1-0 pentru cei care aveau pantofi de înot. Eeee, nici să vrei nu poți să înoți. Poți doar să plutești. Și mai poți să te dai cu nămol. Care pare-se e plin de ceva minerale care te fac din Baba Cloanța o veritabilă Ileana Cosânzeana. Interesant e să scoți nămolul de pe tine. Și să mai și ajungi până în cameră la duș. Că la dușul de pe plajă poți cel mult să îți speli sandalele. Că ele sunt imune la apă rece.

După ce te saturi să faci baie în grăsimi și sare, exact invers decât zice la televizor, poți să stai la uscat. Aaa, în apă mai mult de 20 de minute nu prea reziști. Te ia cu leșin. Cred că tot de la sare. În schimb, poți să faci poze faine. Cu fundul apei. Și cu sarea de pe mal. Da, recunosc, am furat sare din aia pentru scrub făcut acasă, în baia mea. Așa. Și mai e ceva. Cum se duce soarele la culcare, cum vine un nene salvamar și te fluieră. Nu pentru că ești frumușică în costum de baie. Nu, ca să ieși din mare și să te duci la alte activități. Ca să poată închide și el plaja. Una din justificări a fost că noaptea există riscul ca poliția de frontieră să considere drept încercare de trecere frauduloasă a frontierei orice baie în mare. Personal, cred că nimeni nu își asumă păzirea turiștilor mai mult sau mai puțin teribiliști într-o apă destul de periculoasă, luminată doar de mândra lună.

În ultima zi de Iordania am avut și excursia la Locul Botezului. Eu știam că Isus a fost botezat în Iordan. Greșit! Nici asta nu știam bine! Numai din cauza filmului ăla pe care îl văd la fiecare Paște. El m-a indus în eroare. De asta m-am și dus în excursie în ultima zi. Să văd și eu pe bune unde, ce și cum. Extrem de aproape de Marea Moartă, la vreo 15 minute de mers cu autocarul, am ajuns în parcare. De acolo, am pornit pe drumul parcurs de primii creștini. O potecuță străjuită de copaci bătrâni care și-au împletit ramurile. Simt emoție. La gândul celor ce au trecut pe aici acum muuuulți ani.

Locul ăsta pe care îl vizităm noi acum a fost dat turismului abia după ce Israelul și Iordania au semnat pacea în deșertul Wadi Araba. De fapt, abia după semnare acordului, s-a trecut la căutarea minelor plasate în zona de conflict. Încă se caută fonduri pentru a săpa după toate minele. Deocamdată, nu e recomandat să te abați de la traseu. Ajungem la Izvorul lui Ioan Botezătorul. E secat. Doar un afiș ne vestește prezența lui în zonă. Ne continuăm drumul prin pădurice. Fantastic câtă liniște poate fi! Ajungem și la locul botezului. Nimic somptuos. Câteva afișe care amintesc de vizita Papei. Și, da, de fapt acesta este un mic pârâiaș, Wadi al-Kharrar, care în Decembrie era secat. Vedem locul unde Isus și-a lăsat hainele și s-a dat pe mâna lui Ioan Botezătorul. Ce îmi place cel mai tare este că nu există chestii comerciale care ar putea întina autenticitatea locului.

Ajungem și la Iordan. Vreo 3 metri de apă verzulio-maronie despart Palestina de Iordania. Și de o parte și de cealaltă, soldați cu arme apără granița asta altfel. Pe malul israelian lumea se botează. Cu preoți, cămăși albe și tot bâlciul. Pe malul iordanian domnește liniștea. Și fiecare își udă fruntea sau picioarele în apa sfântă. Vorba lui Adel: "oameni buni, nu aveți nevoie de un preot ca să vă cereți iertare de la Bunul Dumnezeu și să vă reîntăriți credința." Corect! Poate oi fi eu necredincioasă, însă chiar nu cred că lui Dumnezeu îi place circoteca asta destul de ieftină. Sau cum părinții își obligă copiii care urlă ca din gură de șarpe să bage capul în apa aia de o culoare îndoielnică. Oricât ar fi ea de sfântă. Poposim preț de câteva minute. Ne umplem sticluțele cu apă și facem cale întoarsă. Nu înainte de a arunca un ochi și în biserica ortodoxă aflată la câțiva metri de intrarea pe malul Iordanului.

Am plecat spre hotel. Mai avem doar câteva ore. Ne pregătim de întoarcere acasă. Plec din Iordania cu imaginea unei țări care merită a fi descoperită. Dincolo de locurile de importanță biblică, am descoperit spectacolul naturii. Și oameni care, deși au o altă credință, sunt deschiși la a primi musafiri. Nu am simțit nicio clipă teamă. Din contră, m-am simțit extrem de în siguranță. Și nu m-au deranjat nici controalele destul de dese ale poliției. Îmi dau seama că așa se menține siguranța pe care pun atâta preț. Și nu cred că e ușor să fii înconjurat de țări aflate în conflict. A fost extraordinar să văd cum poți integra înca o dată populația țării tale în refugiați. Și cum refugiații aceștia pot fi tratați corect, respectându-li-se drepturile dar și dându-li-se obligații.

Adel...El este o poveste de om. Și un om al poveștilor. Sunt convinsă că excursia în Iordania nu ar fi fost nici măcar 10% din ce a fost fără explicațiile lui, fără glumele și bancurile cu și despre olteni, fără deschiderea în a povesti despre orice. Dar chiar orice: familie, viață, fanatismul celor de aceeași religie cu el, statutul femeii în Iordania, relațiile dintre generații, de ce fiecare moschee e luminată în verde - pentru că verdele era culoarea preferată a Profetului. Ne-a făcut să îi ciugulim din palmă. Ne-am strâns ca niște copii ascultători în jurul lui la Petra, înghesuindu-ne unul în altul ca să ne arate nu știu ce cămilă în stâncă. După ce ne-am grupat ca sardinele în conservă, l-a bușit râsul și ne-a spus că nu e nicio cămilă. Ne-a dus la sisha și la înghețată pe dinarii lui. A venit din ziua lui liberă ca să se asigure că găsim Moscheea din Aqaba. În ultima zi, a făcut pe curierul și ne-a adus tot ce am uitat noi să cumpărăm din Amman. Și în drum spre aeroport ne-a rugat să rămânem numai cu lucrurile bune despre țara lui, iar pe cele rele să i le punem lui în cârcă. I-am spus că dacă ar fi să mă fac ghid, mi-ar plăcea să îmi fac stagiatura cu el. Și mi-ar plăcea ca tata să vorbească despre mine așa cum vorbește Adel despre fata lui. Îi rămân datoare pentru informații, pentru bârfe, pentru sprijin, pentru organizare, pentru toate lucrurile pe care le-am scris și aici ca să îmi rămâna peste ani, pentru că în drum spre aeroport îmi venea să mă jelesc că plec.

În excursia asta am plecat prin Interra. Și l-am cunoscut și pe Romy Vișan, însoțitorul de grup din partea agenției române, zis și Eugen (că așa l-a botezat Adel și, când te botezi în Iordania, nu mai ai șanse să fii tu-ul de dinainte). Chiar dacă Romy nu s-a băgat foarte mult peste Adel, respectându-i acestuia meseria, am așa o impresie că și Romy zbârnâie ca ghid. Da, voi mai pleca cu Interra. Îi pândesc pentru Iran...Până una alta, să începem 2018 în forță!


Mulțumesc, băieți!