O mare cam roșie

Înainte de a ne îndrepta spre deșert, ne oprim la o dulceață de smochine la Little Petra, sora Petrei. Dacă în Petra am văzut partea de morminte și locuințe, în Little Petra am văzut unde făceau nabateeni comerț. Mult mai mică decât orașul trandafiriu, Micuța Petra are și ea comorile ei. În plus, se află pe drumul mătăsii. Intrarea se face printr-o mică spărtură în stâncă. De-a lungul celor 500 de metri, poți vedea grote care cel mai probabil serveau ca loc de luat masa pentru călătorii înfometați, primul templu de care dai în Cold Canyon se crede a fi pură arhitectură în stil nabateean. Primele informații despre Petra cea micuță nu au aparut în 1812 odată cu cele referitoare la sora mai mare pentru că nenea Jacob Burckhardt nu s-a abătut de la scopul lui și nu a ajuns în zonă. Noroc că în 1950 Diana Kirkbride a extins săpăturile până în zona Beidha, reușind ca în 1985 inclusiv Little Petra să fie luată sub umbrela Unesco.

 

 

 

 

După vreo două ore de admirat temple și grote, pornim spre Wadi Rum, pe urmele lui Lawrence al Arabiei. Ieșim de pe autostrada care duce la Aqaba și în câteva minute ajungem la locul de îmbarcare în jeep-uri. Urmează să petrecem câteva ore în Valea Lunii. Mă și gândeam: "să vezi praful naibii ce o să înghițim acuma". Intrăm în deșert. Mă rog, nu prea seamănă a deșert. Eu tot caut dunele de nisip. Mi se tot arată stânci cioplite de vânt. Eu tot caut nisipul ăla saharian. Mi se arată un nisip roșiatic. Măăăă, da' chiar toate sunt roșiatice în Iordania? Suntem vreo 10 mașini încolonate. Cu toate astea, nu se ridică nici pic de praf. Avea să îmi explice șoferul beduin: avem de-a face cu un nisip greu și cu stânci, deci nu prea există praf.

După vreo câteva zeci de minute de alergat călare pe băncuța jeepului, ajungem la primul popas. Cortul beduinilor unde vom bea un ceai și vom sta la o poveste scurtă. Sau vom face poze pe afară și vom pierde povestea. Și ceaiul. Care am înțeles că a fost din scorțișoară și meramie, o plantă din munții Iordaniei ce face bine colonului. Tot de la cortul acesta poți să îți cumperi henna, ceaiuri sau arome pentru sisha. Ce ți-e și cu beduinii Zalabia, locuitorii deșertului Wadi Rum. Ei își câștigă existența din ce fac în deșert. Adică, din corturi. Unele găzduiesc oaspeți peste noapte, altele sunt doar locuri de popas pentru un ceai. Sunt câteva care joacă rol de restaurant. În tot timpul petrecut în deșert nu am văzut nici picior de femeie. Păi nu, că femeile beduinilor rămân în sat în timp ce ei au grijă de corturile din deșert.

Tot la cortul beduinilor am dat și de prima dună de nisip. Am urcat preț de câteva minute ca să ne bucurăm de peisaj. Nu seamănă cu ce am mai văzut până acum. O fi din cauza stâncilor care iau diverse forme. Unele au chiar formă de piramidă. Sau din cauza nisipului roșu. Care te face să crezi că ești într-o altă lume. Sau a caravanelor de cămile. Adel mă înrerupe din gânduri și pozat. Avem parte de un mini recital susținut de un beduin get beget. Muzica alunecă încet și ne transpune în viața de zi cu zi a oamenilor deșertului. După câteva cântece, ne pornim la drum. Mai mușcăm din deșert o felie de vreo alte 20 de minute.E momentul pentru o plimbare cu cămila. Rămân pe loc. M-am mai plimbat cu cămila, știu cum e. Pozez beduini așezați la sfat. Și desenele de pe stânci. Adel spune că era modalitatea prin care le era indicat caravanelor drumul. Sau direcția vântului.

Ultima oprire în deșert a fost la un alt cort al beduinilor unde ne-am bucurat de zarb la el acasă. Adică un grătar făcut în stil beduin. Ce, mă? Într-o groapă săpată în nisip se face un foc serios. Jarul rezultat se așează pe fundul gropii. Se introduce mai apoi în groapă grătarul în formă cilindrică pe care sunt așezate pe rafturi separate legumele, carnea de miel și carnea de pui. Groapa se astupă cu un capac de metal și apoi cu nisip. Un fel de țăst oltenesc îngropat. Peste vreo două ore...curcubeu pe cerul gurii. Alături de humus, salate și lipii calde. Mi-ar fi plăcut să ne petrecem noaptea în deșert. Sigur luna plină ne-ar fi ajutat să înțelegem de ce deșertul ăsta marțian se numește Valea Lunii. Data viitoare!

Lăsăm în urmă nisipul roșu și pornim spre Aqaba. Și spre Marea Roșie. Urmează să petrecem timp liber la plajă. Sau să dăm o tură prin orașul stațiune. Căci Aqaba în sine este o stațiune care are un tratament special în Iordania. Este, alături de Amman, orașul care beneficiază de apă non stop și orașul în care găsești destul de multe magazine de alcool. Aaa, și este și oraș tax free. Adică poți să îți iei telefon sau televizor mai ieftin decât în restul țării. Aici am petrecut două seri grozave. Prima a fost invitația lui Adel la o sisha. Pentru cine este amator. Eu am savurat o înghețată pusă pe o goffre. Și ne-am pus pe povestit. Mai mult Adel. Așa aflăm că el este ghid inclusiv pentru mai marii țării sau bisericii ortodoxe de la noi. Și mai aflăm și de ce e bine să îi ascultăm sfaturile referitoare la țara lui. Normal că el o cunoaște cel mai bine.

A doua seară a început puțin înainte de apus. În loc să intrăm în moschee, am luat-o spre plaja publică. Câțiva copii nu renunță la jocul în apă, chiar dacă soarele se ascunde în spatele malului egiptean. Vedem și vreo două localnice îmbrăcate în costumul lor de baie care lasă la vedere doar tălpile, bourkini. Nu îmi place să mă zgâiesc prea tare. Am învățat în timp că respectul față de tradiții și oameni este mai presus de curiozitatea infantilă care mi-ar putea jicni gazdele. Mă uit mai degrabă peste Mare. De ce e Aqaba așa interesantă? Păi de aici poți să vezi patru țări: Egiptul, Israelul, Arabia și, normal, Iordania. Am rămas cu privirea pironită asupra Egiptului. La o aruncătură de băț. Și totuși nimeni nu mai recomandă o vacanță în Egipt. Adel ne spune că se trage în autocarele cu turiști. Și, deși turismul aducea mai mult de 60% din veniturile țării, nu are nimeni niciun interes în a ridica din nou gradul de securitate al țării astfel încât turiștii să se întoarcă. Probabil, avem de-a face cu o nouă Sirie care va fi în curând complet distrusă din punct de vedere turistic.

Plec cu gustul ăsta amar să văd bazarul. Deși sunt singură și deși sunt femeie, nu simt nicio clipă vreo teamă în a mă deplasa printre oamenii locului. Sunt comercianți, normal că încearcă să mă facă să cumpăr de la ei. Însă doar atât. Mă rătăcesc la un moment dat pe ceva străduțe mai mult decât lăturalnice și întunecate unde câțiva copii joacă fotbal iar câțiva domni beau un ceai. Nu s-a lăsat cu fluierături. Și nici cu comentarii la adresa mea. Pur și simplu și-au văzut de discuția lor. Ies din bazar. O iau agale pe străzi. Mă ghidez după steag. Cel mai înalt din Iordania. Pe un gard dau peste un grafiti religios. Taaare! Pe o stradă dau de bulevardul șaormeriilor. Nu mă tentează. Nu de data asta. Ajung în zona hotelurilor. Îmi iau o cola de la un butic și o beau pe o bancă într-un parc. Se spune că Aqaba e un fel de Mamaia. Nu am mai fost în Mamaia de ani buni, însă în Aqaba mi-a plăcut.

Alegem ca dimineața să facem o croazieră. Cu un vapor cu fundul din sticlă. Să vedem și noi, ăștia care nu ne scufundăm, cum e cu coralii și peștii ăia multicolori. Toate resorturile astea luxoase care au apărut în ultimii ani sunt construite pe teritoriul primit în schimbul apelor de la arabi. Îmi place timpul petrecut pe mare. Plutim în voie. Din când în când mai cobor să îmi arunc un ochi la corali. Prânzul îl luăm într-un loc de vis, cu plajă privată și priveliști ireale. Și parcă parcă nu sunt atât de mulți ruși ca la hotelul nostru. Știam deja că rușii dau năvală la Marea Roșie, la all inclusive. Nu știam însă că se bat literalmente între ei pentru mâncare. Și alcool. Și transport. Practic, pentru orice. Înainte să plecăm spre hotelul nostru, mai dăm o tură de plajă și ne luăm în loc de scoici pietre roșii. Să arătăm și acasă.

Seara mai dăm o tură de complex. Aș vrea să prind mingea asta de lună într-o poză faină. Nu îmi iese. Cel puțin nu în seara asta. Îmi iese dimineața următoare când întâmplător mi-am aruncat un ochi pe geam. Suficient să văd o lună roșie roșie în luptă cu soarele care dă să răsară. Până să ajung pe plajă, luna a pierdut lupta. Și roșeața. E aproape transparentă. Se retrage cuminte în spatele țărmului egiptean. Îi dă legătura soarelui. Să ne încălzească ultimele zile în Iordania.