Pe urma cavalerilor de Malta

Artificiile din noaptea de Revelion au anunțat cu surle și trâmbițe terminarea unui 2017 călător. Am și băut în cinstea anului care a adus experiențe și locuri noi în fața ochilor-mi căprui. Acu', cele bune să se adune. Că partea ailaltă de proverb nu mi se potrivește. Și, ca să se adune ca la carte, îl luăm pe 2018 din fașă ca să nu aibă timp să se dezmeticească și să înceapă cu d-astea lumești gen "vai de capul nostru cine ne conduce țara; aolooo, portofelașul meu, cât de sus zboară Euro; hai, Andreea, cu magnatul ăla că 40 bate la 3 uși mai încolo!" Așadar, înainte să se întâmple toate astea, luai echipa de șoc și plecarăm la căldură. Cam cu inima strânsă așa, că și anul trecut în ianuarie am vrut tot la căldură și ne-a plouat de ne-a făcut ciuciulete toată vacanța. Noroc cu vinurile siciliene, că Etna...era ocupată cu viscol și cod portocaliu ca orice muiere care e cu fundu-n sus. Așa, cu inima strânsă, am plecat spre țara cavalerilor. Într-o sâmbătă care se smiorcăia cu ploaie de lacrimi.

Nimic spectaculos la traseul până în Malta. Nicio groapă de aer, niciun radar pe traseu. A băgat Wizz-ul viteză, încurajat și de Waze care îi arăta traseu liber. În vreo două ore și un pic eram pe pistă. În autobuzul care ne-a dus să facem formalitățile de intrare pe pământ cu istorie. Am aflat în autobuz programul mai multor conaționali care profitau și ei de vacanța cu Unirea. Că așa ne place nouă, să șeruim. Că dacă știm numai noi, nu are farmec. Bun. Am trecut de gardieni cu pletele în vânt. Ne-am luat cartelele cu cele 20 de călătorii pentru mijloacele de transport în comun (nu am mers pe varianta abonament pe 7 zile și bine am făcut) și am alergat după autobuz. Că nu, nu a avut nimeni încredere să lase singura șoferiță a grupului să se distreze cu volanul pe dreapta. Ne-am tot plimbat noi așa cu preorășeneștile lor preț de vreo oră. Cu o pauză mică în Valletta ca să schimbăm aerul. Și mașina. Și cu o secundă de orbecăială în Sliema, până ne-am întors în loc o tură și am reușit să vedem hotelul. Că, da, tura asta ne-am pițiponcit. La 4 steluțe.

Nici nu aruncarăm bine bagajele din spinare că ne și puserăm pe plimbat. Doamna de la recepție ne anunță zâmbind că în seara asta sunt festivitățile de deschidere ale anului în care Valletta este capitala europeană a culturii. "Să fiu în locul vostru, nu aș pierde startul ăsta!" Bine, ne ziserăm și în gând și cu voce tare. După ce mâncăm. Că noi suntem mai mult pe mâncare așa decât pe distracție. Se vede de altfel cu ochiul liber. Așa că hai să căutăm un locșor unde să ne răsfățăm papilele alea pe care le-am dus eu la doctor temându-mă că sufăr de cine știe ce nenorocire. Mă rog, mă rog, asta e altă poveste. Să revenim la mâncare. Știam de treaba cu iepurele. Că doar mai citim și noi înainte să mergem într-o locație în care nu am mai ajuns. Acuma, deși încerc și încerc, eu tot pe Bugs Bunny îl văd în farfurie. Așa că am zis să nu mă mai chinui. Mai bine ceva fructe de mare. Și un pahar de ceva vin. Că doar sărbătoream aproape un veac de viață al șoferiței noastre. La vârsta asta, mai mult de un pahar face ravagii. Și să nu uităm că trebuie să mai ajungem și la concerte.

Cu creveții înotând în stomacurile nostre aproape pline, ne punem în mișcare. "Voi chiar vreți la concertele astea? Că mie îmi vine să merg la somn!" "Șșșșșș, să învingem lenea! Când mai avem noi șansa asta?" "Peste ceva vreme, la Timișoara?!" "Șșșșșșș 2, ce-i în mână nu-i minciună! Poate până atunci nici nu o să mai avem voie să ieșim din București, având în vedere ce se întâmplă în politica de la noi!" Tot ciondănindu-ne ca niște gâște, ajungem la pontonul de unde pleacă bărci spre orașul lui Vallette. Aci, cât vezi cu ochii, lume. Da' lume, nu așa. Așezați într-o grămadă organizată sub formă de coadă grăsuță, iubitoare de șaorma, vreo cinci catralioane de milioane de turisto-localnico-culturodoritori așteptau cuminți bărcile. Adică, bărcuțele. După un calcul pur matematic, ne dăm seama că avem toate șansele ca până în 24 ianuarie să ajungem și noi în față, la debarcader. Ok, pica varianta legănate pe apă. Hai să vedem varianta prinse în trafic. Îmda. Mai degrabă, înghesuite ca sardelele. Numai că nicio conservă din asta pe patru roți nu ne-a vrut. Treceau pe lângă noi, cu peștii deja deținuți și sechestrați înăuntru, ca vântu' și ca gându'. Degeaba făceam noi cu mâna. Nu a ajutat nici zâmbetul, nici disperarea, nici înjurăturile. Ei și-au văzut liniștiți de drum. Fără noi.

"Ia hai, mă, pe jos! Cât poate să ne ia?! Maxim juma' de oră!" Ne pornirăm. Cu Gheorghe. Cum, care Gheorghe? Gheorghe, prietenul nostru cel vechi care ne-a scos din încurcătură în Sevilla. Eee, cred că acolo a și rămas cu mintea Gheorghiță. Că începu să ne ia pe niște drumuri, să ne întoarcă, tot ne ducea la barcă. "Mă, băiete, tu nu poți să vezi ce e aici, dar crede-mă pe cuvânt, trebuie reconfigurarea traseului!" El nu și nu. Eeeee, Gheorghe, Gheorghe, vorba cântecului. Cum te pui tu în calea fericirii noastre. "Măcar să stăm aici, pe faleză, să vedem artificiile!" zic ușor resemnată. "Ce artificii, tu nu vezi că sunt lasere? Care abia se văd din cauză de nori?!" mi se răspunde tăios din public. "Mai stăm aci zece minute să fumăm eu pe bune, voi pasiv o țigară și pe urmă mergem să ne luăm băutură ca să sărbătorim!" "Păi cum să sărbătorim? Și artificiile? Și capitala?" "Mâine capitala, de revelion artificiile, bine, să sărbătorim. Altă întrebare că tot e la modă?" Având în vedere că juma' de oră mai târziu stăteam în hotelul nostru de țâșpe stele și beam vin de Malta din pahare de plastic, cred că e limpede tuturor că nu am mai avut altă întrebare.

Prima dimineață ne-a prins nu, nu cu neica pe brață! Ne-a prins în balconul restaurantului, fotografiind un răsărit din ăla de îți ia piuitu'. Golful ăsta care desparte Sliema de Valletta, iahturile, soarele mirosind a somn și a cald, toate ne-au făcut să uităm de ouăle ochiuri și cafeaua aburindă care ne priveau surghiunite de pe masă. Noroc cu timpul care ne trăgea de mânecă și ne făcu să revenim cu picioarele pe pământ. "Haidareți, bre, că pierdeți autobuzul!" "Bine, bine, stai că mâncăm mai puțin!" Înghițim ouăle nemestecate, dăm cafeaua pe gât, furăm două mere din hotelul nostru unde erau numai domni și doamne de afaceri și pornim la drum. Spre autobuz. Documentate, cu harta în dinți și aparatele foto încărcate suntem gata pentru primul popas. Gozo. Până în a doua insulă a Maltei ne plimbăm printre dealuri, pe șosele șerpuinde, alături de muncitorimea care merge la muncă. Ne ia o oră până ajungem la feribot. Și încă vreo juma' de oră să traversăm marea. Pe namila de vas care ne duce oameni și mașini, bate vâjul. Rău. De mai toate pozele îmi ies mișcate. Dacă a reușit să mă miște el pe mine, înseamnă că suflă nu glumă.

Ajungem la destinație ciufulite și înghețate. Așa e când pleci la căldură. Mai și îngheți. Și aia cu coafura rezistă e doar în reclame. Să n-avem vorbe la proces! Hai prin Gozo! Da, dar cum? Că la pas nu merge. Nu e ca un oraș. Se întinde pe vreo 67 kilometri pătrați. Deci e de mers. Cu transportul în comun e greeeeu. Dacă din Sliema până la feri se pleacă din oră în oră, îmi imaginez cum o fi cu transportul în comun aci, în insulița asta adormită. Văzându-ne așa în ceață, ne prinde o tanti din aia cu Hop on Hop off, sau Hop Hop cum l-a botezat una dintre cocălătoare. Domne, nu prea sunt adepta cocoțatului într-un bus și ascultat ce zice tanti în cască. Că mie îmi place să mă dau pe jos, să fac poze, să vorbesc cu ăștia ai lor. Dar, mânată de gândul că o să ne mănânce sufletul așteptatul prin stații de autobuz și de reducerea substanțială pe care ne-o face tanti mai sus numită, mă las prostită. Măcar o să ne păstrăm freza ciufulită în continuare. Când ajungem în busul turistic îmi explic și mărinimia reducerii. Suntem noi trei boabe și încă vreo alte trei. Pe sistemul "trei, Doamne, și toți trei". Aaa, și busul ăsta cu vederea de la balcon circulă din 45 în 45. Mai puțin între 11 și 13. Când nu circulă. Așa, e bine!

Ne hop hop pe rând la: Victoria Rabat, Dwerja Bay, Templele Ggantija, Sanctuarul Ta Pinu. Prima oprire, capitala. Coborâm în Victoria Rabat și o luăm agale, la pas. Agale ăsta e de dragul poveștii. Că ne aleargă un vânticel de numa' numa'. De fapt, nici nu știu când am ajuns în Citadela. Adică locul unde stăteau la pândă maltezii în trecut pentru a urmări invadatorii. Cocoțate în moțul cetății, am reușit să vedem o imagine de ansamblu a insulei, cu satele pitorești care presară drumul și cu fermele de la poalele stâncilor pe care se înalță semeață capitala. Asta e ce am putut vedea printre pletele răvășite de un vânticel deloc prietenos. Cu rimelul întins și cu zâmbetele înghețate pe moaca lui Sonică, alergăm să prindem următorul bus purtător de turiști. După vreo 20 de minute, descălecăm la Dwerja Bay. Adică locul unde cândva era fereastra aia minunată, pozată de toată lumea și imagine a Maltei pe mai tot Google-ul. Nici aci nu ne-a iertat vântul. De fapt, nici pe noi, nici pe mare. Așa o zbuciuma de tare de o făcea să trântească valuri imense de stânci. Nici nu mă mai mir că fereastra s-a prăbușit. Oricum, cu sau fără fereastră, locul cred că e de vis. Vara. Sau măcar când văntul doarme. Un pic ascunsă, însă tot aci în Dwerja Bay, este și Inland Sea, o lagună legată de Marea Mediterană printr-o deschizătură creată în mod natural de un arc stâncos. Măcar pentru culoarea apei și tot merită să te abați nițel de la locul fostei ferestre. Cea mai interesantă oprire a noastră a fost la Temple. Scurtă și intensă. Preț de vreo trei minute. Cât am coborât din hop hop și am încercat să ajungem la muzeu. Ne-am declarat ignorante și am preferat căldura din autobuz. La sanctuar, recunoscut pentru biserica făcătoare de minuni, am avut chiar răgaz de câteva cadre și poate o rugăciune spusă în minte.

Citisem atât de multe despre Gozo. Și toți scriau așa fain încât abia așteptam să ajungem. Așa tare ne-am dorit să îi călcăm pragul încât nu am mai ținut cont de vreme. Dacă anul trecut Taormina ne-a mângâiat cu puțin soare spre seară și a reușit să șteargă ploaia de peste zi din mințile noastre, anul ăsta vântul ne-a suflat și ultima urmă de dorință de a mai lua la pas Marsaflon-ul sau Xlendi sau Ir Rambla. Ușor dezamăgite de lipsa de ospitalitate a vântului, am zis să plecăm din Gozo spre satul lui Popeye. Ce dacă locația este de fapt un parc de distracții pentru copii, ce dacă iarna nu-i ca vara, ce dacă șoferul autobuzului ne-a spus că ne dăm banii degeaba! Noi tot am vrut să îl vedem. Și l-am văzut. Ascuns și el într-un golf al Maltei, Golful Anchor, cu plaja lăsată la cheremul valurilor furioase, cu case pitorești din lemn, cu personal transformat în personaje, locul ăsta e numai bun să îți tragi răsuflarea. Folosit de studiourile Paramount Pictures și Walt Disney Productions pentru filmarea producției cinematografice "Popeye", decorul a fost construit în șapte luni de vreo 165 de muncitori. 19 căsuțe își așteaptă vizitatorii, iar cinematograful îi așteaptă pe doritorii de spectacole de teatru și filme. Pe străzile satului dai nas în nas cu Popeye, Olive, Bluto și Wimpy. Cu siguranță vara este mult mai animat de chiotele copiilor ce se bucură de parcul acvatic sau de plimbările cu barca prin golf. Cu toate astea, nouă ne-a plăcut și așa, în miezul iernii, cu valurile lovind puternic și cu vântul măturând liniștea.

Apusul l-am prins în autobuzul ce ne purta la căldură spre Sliema. Ne-am dat seama că a apus soarele doar pentru că era întuneric beznă. Altfel, ploaia mocănească și norii nervoși nu ne-au dat răgaz să ne încheiem seara prea spectaculos. Aaa, ba da! Nota bene! Indiferent de echipament, că e Salomon sau Decathlon, fiți atenți pe unde călcați pe ploaie. Să nu pățiți ca una dintre cocălătoare și să aterizați fix pe șezut în plină găleată vărsată de ceruri peste Sliema. Și, da, la supermarketuri găsiți vinuri de toate felurile și la toate prețurile, parmezan feliat numa' bun de așeazat lângă un pahar de licoare roșie. Și, da, se poate face asta și într-un hotel de țășpe stele. Aaaa, și se mai poate mânca în moțul patului și o pizza adusă pe sub mână în hotel, unde vântul doar te acompaniază de dincolo de ferestrele bine închise. Asta pentru ăștia mai leneși. Pentru cei tinerei, Malta are viață de noapte. Sau așa am concluzionat văzându-le pe domnișoare frumos machiate, cocoțate pe tocuri, cum ignoră vâjul și stau la povești la o bere.