Prima oprire în Iordania: Jerash

În ultima vreme, în minunatul 36, citesc. Mult. Nu că aș fi vreo cultă. Nuuu, doar că trece timpul mai repede așa. Și, cum tot căutam eu ce să mai citesc, nici filosofie că la orele alea matinale dorm și fără, nici romane gen Ciao că mă plictisesc bârfele, îmi amintesc de o recomandare făcută acum ceva ani de o fostă colegă. Pe atunci am citit tot ce scrisese Khaled Hosseini. Păi și acum? Am început să caut ca un dependent de droguri tot ce s-a scris despre viața din Orient. Și am citit pe bandă. Cu cât citești mai mult, cu atât te atrage să vezi, să înțelegi, să experimentezi. Și am știut că voi ajunge cândva în locurile descrise în cărți. Cum Siria și Egiptul ies deocamdată din cărți, mi-au mai rămas Iran-ul, Iordania, Irak-ul, Pakistan-ul, Uzbekistan-ul și încă vreo câteva pe care nu le mai înșir că poate citește și mama. Am ales în ordinea în care cred eu cu mintea mea cea creață că nu vom mai avea acces la ele cât de curând. Și am plecat, în plină repetiție pentru ziua națională a României, în Iordania.

De mult pândeam o vacanță pe tărâmuri iordaniene. Prima oară am încercat acum doi ani. Nu mi-a ieșit. Nici anul trecut de 1 decembrie n-a fost să fie. Domne, nu m-am lăsat. Că dacă nici eu nu sunt încăpățânoasă, nu știu cine mai e. M-am gândit, m-am răzgândit, m-am gândit iar. Am ales să plec cu o agenție. Deși nu prea sunt adepta grupurilor organizate. Hai să mai încerc o dată. Că n-o fi foc. Bine, hai! La prima oră a lui 29 noiembrie, îmi urcam rucsacul în Tarom și porneam spre Amman. Ușor adormită, ușor îngrijorată de faptul că media de vârstă a grupului nu era mai mică de vreo 50 de ani, ușor uimită de câți suntem, nu am fost chiar o companie plăcută. Ba din contră, chiar ciufuțică. Noroc că am dormit. Are și zborul de noapte avantajele lui.

Nici nu apuc să mă satur și eu de sforăit că și "prepair for landing". Deschid cu greu o juma' de ochi. Noroc că nu fac parte din grupul grăbiților care preferă să astepte în picioare finalizarea procedurilor de parcare a avionului. Mai fur câteva minute de somn. Nuuu, că e clar. E vacanța miracolelor. La aterizare nu a aplaudat nimeni. Hmmmm! Trece turma. Mă ridic destul de anevoios, vârsta bat-o vina, și mă pornesc și eu. Pășesc oarecum curioasă pe aeroportul din Amman. Nu știu ce mă așteptam să văd. Poate oameni înarmați, poate femei acoperite din cap până în picioare, poate deșert. Ideea e că dau cu ochii de un aeroport măricuț, curat, în care lumea se plimbă în voie. Fără stres și fără să pară a fi prea curioși de noii turiști aterizați.

Ne preia un nene d-al lor. Mă și gândeam: unde l-or fi văzut ăștia de treabă că pare cam murătură. Parcă văd că o să ne mănânce sufletul în astea 9 zile. Staaaai, domne, că dumnealui este doar reprezentantul care se plimbă cu noi prin aeroport. Nu e ghidul nostru. Aaaa, păi zi-mi așa că era cât pe ce să fac cale întoarsă când văzui că ne așează ca la școală în ordine alfabetică. Ne explică omul că așa trebuie pentru viză, să fim exact ca în tabel. Păi suntem în Nemția? În fine. Trecem cu bine de viză, ne recuperăm bagajele și pornim spre hotel. Avea să ne aștepte o noapte scurtă, un somn săvârșit mai mult decât pe repede înainte. Pe drum nu apuc să îmi dau seama de mare lucru. Cu ochii cârpiți de somn văd doar niște multe clădiri. Eee, lasă, ai suficient timp să descoperi.

La 10 dimineața următoare suntem toți încolonați. Parcă nu ne lipsesc niște ore bune de somn. Așa suntem de freș. Și gata de văzut istoria la ea acasă. Zic: "ia să trag eu un pui de somn cât mai fumează unii și alții și se umple autocarul!" Când moțăiam eu așa cu ochii spre imensitatea de oraș, mă trezește un glas suav de domn numai bun să te scoale din morți cu un perfect simplu chiar perfect folosit. Măi să fie! Ajunsei la Craiova? Ridic cu greu o juma' de pleoapă și dau cu ochii de iordanianul ăsta get beget. Cică ar fi corect iordanez. Îmi vine greu să zic iordanez, așa că voi fi o incultă și poveștile mele vor fi cu și despre iordanieni. Să revenim la posesorul lui "bună dimineața, nebunilor" și să începem o minunată descriere.

Adel Mahadin. El este ghidul nostru. Cocălătoarea mea rânjește și îmi spune că a citit despre el. Eu nu. Nu prea m-am documentat înainte de excursia asta. Mai bine, așa voi cunoaște locuri și oameni fără a fi în pericol de a-i judeca prin prisma trăirilor altora. Adel ne-a luat tare de la început. Care ghid zdravăn la cap s-ar fi urcat într-un autocar plin ochi cu 50 de suflete și i-ar fi luat din prima cu "dormirăți bine, nebunii mei?" Fantastică puterea lui de a atrage și de a păstra. Atenția, participarea, colaborarea grupului. Poate o fi fost datorită faptului că a început prin a se prezenta națiunii. Și am trăit cu senzația că a dat cam tot din casă. Nu s-a ascuns în spatele subiectelor tabu. Mi-am explicat de unde oltenismele perfect folosite când ne-a povestit despre căsnicia lui de peste 25 de ani cu o olteancă. Și despre traiul lui în Craiova. Și despre copiii lui care au ales să trăiască în România. Ne-a promis că la sfârșitul excursiei nu o să mai avem nicio întrebare despre Iordania la care el să nu fi răspuns deja pe parcursul vizitelor ce urmau a se desfășura în cele 9 zile. Măăă...

Adel a făcut jumătate de facultate de medicină la Craiova. S-a lăsat de școală nu pentru că s-a însurat (de altfel, vorbește emoționant de frumos de fosta soacră și de fosta soție), ci pentru că și-a pierdut tatăl și a devenit astfel stâlp principal de susținere al familiei. S-a apucat de afaceri. Povestește deschis și despre câștiguri și despre pierderi. Și despre criza din 2008 care l-a găsit băgat până peste cap în imobiliare la Iași. A riscat și a pierdut. Totul. S-a întors acasă cu gândul să își găsească forța de a se ridica. Și s-a apucat de școala de ghizi. După doi ani de școală, a intrat în branșă. Și a început să plimbe români prin țara lui. De la vlădică la opincă. Olteni, munteni, moldoveni. Muncitori, corporatriști, pensionari, diplomați. Pe toți îi are la degetul mic. Toți îl ascultăm și ne supunem fără să crâcnim. Nici cu diriga nu eram așa ascultătoare. Eu, Cănuță om sucit, să fiu așa atentă să nu mă abat de la reguli. Hmmm! Mai rar...

Tot ascultând la autocaracterizarea lui Adel, ajungem la Ajloun. Mai exact la castel. De fapt, o fortăreață. Ridicată de un nepot de-al lui Saladin în timpul luptelor cu cruciații pentru a se apăra de atacurile acestora venite dinspre Karak și Bisan. Cine era Saladin ăsta? Păi omul care a luat la goană cruciații și a unificat triburi și clanuri arabe. Tot el a recucerit Ierusalimul și i-a adus înapoi pe musulmani și pe evrei. Deci, un fel de tătucul lor. Că zice-se, dacă n-ar fi fost profetul, Saladin ar fi fost profetul musulmanilor. În fine, să revenim la castel. Dincolo de faptul că de aici ai o priveliște minunată asupra întregii văi a Iordanului, rămâne importanța locului în protejarea căilor de comunicație între sudul Iordaniei și Siria.Tot aici era cartierul general pentru dezvoltarea și controlul minelor de fier din Ajloun. Castelul se păstrează minunat. Dreptunghiul cu patru turnuri pătrate găzduiește galerii și camere din care te aștepți să iasă oricând oameni în alergătura de zi cu zi.

După o oră de admirat castel și împrejurimi, după ce am încercat să vedem prin ceața călduță Siria, după câteva povești spuse de Adel într-unul din turnuri, după câteva zeci de poze, după ce îl întâlnim și pe faimosul vânzător de cafea de care citisem în mai toate articolele despre Ajloun, am plecat spre Jerash. Ce știam eu despre Jerash înainte de Iordania? Nimic. Că doar știm deja că sunt incultă. Și nici nu săpasem înainte de plecare ca să aflu mai multe. Habar n-aveam eu că este cel mai bine păstrat al doilea oraș din lume. Și, da, știam că cel mai cel este Pompei-ul protejat atâta amar de vreme de lava scuipată de Vezuviu. Auzisem despre orașul iordanian că ar avea ceva legături rădăcinoase legate de Alexandru Macedon și că a fost călcat de împăratul Adrian, fi-su adoptiv al lui Traian, într-o vizită din asta oficială cum vedem și în zilele noastre. Numai că, în loc să înlocuiască bordurile și să văruie pomii, autoritățile din Gerasa s-au pus pe treabă serioasă: au construit un Arc de Triumf, au renovat templele în așa hal de rezistă până azi, au lărgit străzile.

Intrăm și noi pe poarta lui Adrian. Începe spectacolul. O luăm spre Piața Ovală. Domne, știți voi cum genele protejează ochiul? Cam așa o colonadă în stil ionic protejează piața. În mijloc, două altare care pe vremuri erau unite de o fântână. Închid ochii. Văd care ale negustorilor, localnici veniți să își facă piața, mai marii așezării punând la cale bunul mers al obștei. În liniștea după amiezei se poate auzi, dacă te concentrezi bine, zgomotul copitelor de animale. Și glasurile negustorilor care își cântă Marfa. Rămân prinsă în visare. Picioarele merg în virtutea inerției. Și o iau pe Cardo Maximus, un fel de Calea Victoriei de pe vremuri de la noi. Cardo Maximus este bulevardul colonadelor. Mergi așa, printre colonade, de parcă ai merge printre flori. Și te minunezi de cât de bine s-au păstrat. Și cât de mare grijă par să aibă oamenii de acum de orașul ăsta care a început să fie scos de sub nisip în 1920. Mi-e greu să cred că nu s-au găsit fondurile pentru a fi scos integral. Probabil este mai degrabă o strategie de a menține interesul turiștilor cât mai viu și de a-i face să se întoarcă periodic pentru a vedea ce a mai fost descoperit.

Ne continuăm călătoria printre coloane. Vedem și Măcelăria cu tot cu fântâna cu cap de leu. În mijlocul unei piațete. Ajungem mai apoi să vedem amfiteatrele și templele. Artemiza, Zeus, Jupiter, fiecare cu templul lui. Teatrul Nordic este și acum folosit de vreo trei artiști întru încântarea turiștilor cu muzică de cimpoaie și tobe. Ascultăm și noi preț de câteva minute marșuri militare. Adel ne face o mică demonstrație privind acustica amfiteatrului. E un sentiment ciudato-plăcut să știi că stai pe locuri unde acum aproape 2000 de ani alți oameni participau la cultură. Ne dăm plecați zoriți de întunericul care începe să pună stăpânire pe locuri. Mai avem răgaz să mai aruncăm un ochi la hipodrom. Și aici ne surprinde cât de bine s-a păstrat totul. Înțeleg că în vremuri nu demult trecute, aici se recreau cursele romane cu care. Noi am prins doar o ultimă rază de lumină. Suficient cât să ne dăm seama încă o dată de cât de mari iubitori de artă în diverse forme erau locuitorii Gerasei.

Lasam Jerashul în urmă. Adel ne mai povestește câte ceva despre Amman. Și ne dă informații referitoare la Petra by night. Ce avea să ne încânte în ziua următoare.