Intrăm și noi în interiorul sitului. O luăm agale printre magazine și turiști. Nu mai e liniștea de aseară. Asta e clar. Dacă aseară ne îndrumam după lumina felinarelor, acum ne îndrumăm după turmele de turiști. Mânați în luptă de dorința de a descoperi orașul ăsta așa de bine ascuns de stânci. Ca un cameleon care reușește să se camufleze în orice situație. Intrăm pe drumul care duce spre Siq. Aci, fix la intrare, îngrămădeală mare: șarete, cai, negocieri. Că prima parte din minunea asta a naturii poate fi parcursă călare. Sau în șareta. Teoretic, drumul cu calul este inclus în prețul biletului de intrare în sit. Practic, mai trebuie stabilit și bacșișul care îi revine posesorului animalului. Care bacșiș nu e deloc simbolic. Șaretele sunt și ele destul de numeroase și destul de sorcovo-colorat împopoțonate întru atragere de turiști mai comozi. De fapt, Adel ne și avertizează: mare grijă la căruțele astea pentru că nu or să vă ferească, interesul lor este să alerge ca să prindă cât mai multe curse pe zi. Lăsăm șaretele și caii pentru alți turiști. Noi o luăm la picior.
Dincolo de treaba practică legată de apă, cu ajutorul acestui Siq (Săgeată), Petra a reușit să fie și apărată de eventualii cotropitori. Ascunsă într-un canion adânc, flancată de turnuri naturale de rocă, așezarea este de fapt o fortăreață aflată fix în drumul caravanelor ce au treabă cu Drumul Mătăsii sau cu Drumul Mirodeniilor. Dar de fapt ce e Siq-ul ăsta? Păi, imaginați-vă o cărare care pe alocuri nu depășește 3 metri lățime care șerpuiește printre stânci ce par a-și sprijini capul una pe cealaltă, lăsându-ți ție, călător curios, doar o mică deschizătură la baza îmbrățișării lor ca să te poți strecura pentru a-ți satisface curiozitatea. Blocuri de piatră înalte de peste 100 de metri parcă stau să cadă pe tine la cea mai mică adiere de vânt. Aiurea, vântul a fost de fapt măiestrul sculptor care s-a ocupat de liniile curbe ale pereților. Iar precipitațiile din iarnă s-au ocupat să modeleze roca. Ici, colo, pe stânci sunt parcă desenate semne care să dea de înțeles asupra căii ce trebuie urmată de caravane. Câțiva smochini sălbatici se încăpățânează să își ia cele trebuincioase vieții din stâncă. Mai mereu cu forța că stâncile nu sunt prea prietenoase.
Pe drumul îngust, turiștii se opresc să respire istorie. Și să asculte poveștile spuse de ghizii lor. Trăsurile aleargă. Caii alunecă pe granitul de pe jos. Se redresează singuri, convinși de faptul că nu încălțările sunt de vină. Care încălțări? Mi-e greu să cred că potcoavele au ajuns vreodată să protejeze picioarele animalelor care sunt aducătoare de pâine pe masă. Din când în când, câte un ghid mai strigă după beduinii care fugăresc căruțe, cai și spectatori veniți să admire una din minunile lumii. Și încearcă să îi mai domolească. N-ai să vezi! Oamenii aleargă după clienți. Nu au timp de prostii legate de siguranță sau respect. Nici față de animalul lor, nici față de restul turiștilor care nu le sunt clienți. Ne continuăm drumul cu urechile făcute pâlnie pentru a auzi gălăgia făcută de tropăitul cailor. Și cu ochii în căutare de mai mult și mai frumos. Sonică înghite cadru după cadru ca un nesătul. I se pare că fiecare stâncă are o poveste de spus. Alta decât cea spusă de stânca dinainte. Îl las să exagereze.
Tot șerpuind printre stâncile colorate, cu ochii după smochini, cai și grote, nu îmi dau seama că drumul se îngustează parcă și mai mult. După un colț gâtuit, apare în fața ochilor noștri personajul principal al întregii așezări. După stâncile înguste și înalte, în mijlocul soarelui se înalță parcă ușor triumfător. Subiect al tuturor cărților poștale, imagine ce apare mereu când se vorbește de Petra, instrument vital în fiecare campanie de marketing. Tezaurul. Sau Al Khazneh. Sau Trezoreria. După nume, ai fi tentat să te gândești că aci era vreo treabă legată de bani sau comori. De fapt, Tezaurul este mormântul regelui Aretas III. Clădirea înaltă de vreo 40 de metri este flancată de cele două statui ale lui Castor și Polux. Pe vremuri, Tezaurul putea fi vizitat și pe dinăuntru. Numai că nu toți turiștii înțeleg și respectă importanța istorică a clădirii, astfel că îi găsiseră o utilitate urât mirositoare, transformând-o încet încet în toaletă publică. Așa că, acum poate fi văzută doar pe dinafară. Și totuși de ce Tezaur? Pentru că beduinii au trăit mereu cu impresia că aici vor găsi tezaurul faraonului și pentru că mulți hoți și-ar fi ascuns aici comorile. Tot aici, în fața Tezaurului, este capăt de linie pentru căruțe. Ai fi tentat să zici hop. Dar nu. Nu ai sărit pârleazul. De aici își intră în funcțiune cămilele și măgărușii.
Majoritatea agențiilor care vând excursii la Petra, aduc turiștii până la Tezaur. Și apoi fac cale întoarsă. Păi, cum așa? Că doar Petra de aici începe. După o cafea cu cardamon și câteva zeci de poze cu Tezaurul, ne lăsăm ușor în dreapta și pornim mai departe în călătorie. În fața noastră se deschide o depresiune largă ce găzduiește vechiul oraș nabateean. Intrăm pe strada fațadelor. Morminte. De toate formele, mărimile, adâncimile. În funcție de rang, statut, funcție. La forma lor de astăzi au contribuit normal și vântul, nisipul și apele. Pe lângă noi trec cămile în galop. Și măgăruși care duc în spinare turiștii obosiți deja de atâta roz. Pe marginea drumului copiii beduinilor fac bani. Vânzând bulbi de lalele. Pentru că da, în mijlocul lui nicăieri, între stânci, primăvara înfloresc lalelele. Trecem și pe lângă Teatru. Au mai rămas din el rândurile de scaune. Inițial a fost construit pentru 3000 de suflete. Ulterior a fost lărgit, astfel încât până la 7000 de oameni puteau participa la actele culturale care se desfășurau aici.
Ne lăsăm purtați de drum până ajungem la Marele Templu. Pe strada colonadelor. Cunoscută cândva pentru comerț. Hai lasă că nici acum nu e altfel. Tarabe cu de toate: de la eșarfe până la nisip în sticle. Urcăm treptele Marelui Templu. E liniște. Așa cum ar trebui să fie în orice loc dedicat zeilor. Lângă Marele Templu, Poarta lui Temenos și zidurile de 23 de metri ale templului Qasr al-Bint, cel care i-a făcut pe cei de la Unesco să declare sit-ul monument protejat. Pe diagonală cu Marele Templu, restaurante în care poți să îți astâmperi foamea. Tot aici, la restaurante, este stația de cămile. De aici încolo, pentru cei care vor să meargă la celălalt mare monument al Petrei, Mănăstirea, rămân două variante: pe măgăruș sau cu pejosul. 800 de trepte mai sus te poți bucura de o priveliște care îți ia respirația.
Mai avem vreo câteva ore în care putem merge pe unde vrem noi. O luăm agale, să vedem bisericile și mozaicurile. Pe ici pe colo corturi de beduini care fac comerț. Cu orice. Inclusiv cu rocă de Petra. Mai degrabă pare că nu s-au obișnuit cu traiul în satul ridicat de autorități și le lipsește praful din grotele Petrei. Nu contează vârsta. De la mic la mare sunt prezenți aici, folosindu-se la maxim de avantajul oferit de guvern de a fi singurii care pot vinde chestii în interiorul sitului. Ne așezăm și noi pe o stâncă. Să ne bucurăm de liniștea pe care ți-o oferă un obiectiv care nu e atât de căutat de turiști. De aici se poate vedea și locul sacrificiului. 170 metri deasupra Petrei. Turiștii urcă, mânați în luptă de dorința de a găsi urme ale ofrandelor aduse zeului Dushara. În mintea tuturor se naște ideea sacrificiilor umane, chiar dacă toți ghizii vorbesc de sacrificarea de fete și băieți pentru zeul al Uzza la vreo 300 km depărtare de Petra. Turistul...tot turist!
Coborâm din nou în strada principală. Mai avem două ore. Nu avem voie să ne prindă înserarea în defileu. Bine, ne vom încadra în timp. Mergem preț de câteva clipe pe lângă comercianți și decidem să ieșim iarăși în nisip și să o luăm spre mormântul lui Urn. Înaintăm greu. Și noi și măgărușii care trec pe lângă noi. Doi copii încearcă să ne fie ghizi. Îi refuzăm cât putem de politicos în fața insistențelor mai mult decât sâcâitoare. După câteva zeci de gâfâieli și vreo trei patru ape băute pe nerăsuflate am ajuns la poalele monumentului. Am rămas pe o stâncă departe de puhoiul de poporime plecată întru pozare și cățărare pe unde nici cu gândul nu gândești. La vreo 15 metri de noi, tarabe. Vând orice. Cred că și bibelourile lu' mama erau p-acolo scoase la vânzare. Măcar muncesc pentru bani. Soarele ne mângâie pletele. Sonică mă anunță că e epuizat. Nu mai are nicio baterie. Bine, hai să ieșim!
Drumul de întors ne găsește cumpărând suveniruri. Mai exact săpunuri din ambră. Ei le vând ca fiind parfum solid. Eu zic că sunt săpunuri. Numai bune de pus în șifonier, printre haine. Mai iau și un tuș de ochi. Păcălită că e pentru sănătate, mai degrabă decât pentru frumusețe. Mă aburește beduinul că ei folosesc tușul pentru a-și feri ochii de praf. Bine, fie, să zicem! Bine, lor le stătea și bine așa măzgăliți. Un fel de Johnny Deep. Mie nu îmi mai șade așa bine. Avem discount. Pentru că îl menționăm pe Adel. Până și la șaormeria la care ne oprim ca să ne potolim foamea, Adel e cunoscut. Ce surpriză! Tot așa surpriză și faptul că șaormeria e plină ochi de români! Păi, nu, Andreea, că tu ești singura care a vrut să îi fie cald de 1 Decembrie! Îmi amintesc că Adel ne-a spus la începutul excursiei că românii vin valuri valuri să îi viziteze țara. Nu l-am crezut decât când am dat nas în nas cu vreo trei grupuri prin diverse părți ale Iordaniei. Șaorma lor e bună.
Soarele e aproape adormit. Scaldă totuși cu lumina lui caldă stâncile Petrei. Orașul este roz cărămiziu. Rămâne în urmă. Mă gândesc că nu cred să fie ultima dată când vin aici. Dacă o să ne lase conflictele din zonă. Oricum, Petra a fost scoasă din nisip în proporție de 15%... Nu vor nici ei să scoată totul dintr-o suflare. Strategie de marketing. Ca să îi faci pe turiști să revină. Să mai vadă noi descoperiri. Deci, sigur se vor strădui să reziste ca și până acum. Ca un șorece în mijlocul unei găști de pisici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu