Pe piata

Va asteptati acuma sa va dau preturile la capsune si cirese? Sau la rosiile de solar? Sau la tucara? Sau la lubenita? Habar n-aveti ce-i aia tucara. Si nici lubenita. Decat unii dintre voi. Asadar, nu, nu va zic de preturi. Ca au mai scazut putin. Parca iti mai vine sa mananci o cireasa pe care sa stii ca nu ai dat un salariu jumate. Si o lubenicioara adusa de un romanas din Romania, nu de un romanas de pe plaiurile cu toreadori. Sau cel putin asa m-a mintit nenea vanzatorul care se dadea taran desi avea moaca de smecheras scolit in ale vanzarii de lubenicioare pe alte meleaguri.

Bun. Acu ca potoliram stomacul, sa trecem la chestii serioase si vitale. Mi se intampla in ultima vreme sa aud numai vaicareli. Sau sa le citesc. Ca aoleo ce saracie, ca aoleo ce coruptie, ca aoleo cata nedreptate. Nu fac parte tocmai din tagma celor optimisti, insa parca m-am cam saturat de cat ne aolim. Noi suntem cei mai saraci, cei mai calcati in picioare, cei mai amarati. Nu mai stim sa mai zambim. Aici va sari repede un cineva si va zice ca nu sunt motive. Eheee, daca ati sti cate motive avem. Chiar si noi, generatia da-mi. Daca am putea sa vedem un picusor mai departe de noi.

Sa analizam de unde ma luara pandaliile. Facand parte din generatia da-mi, traiesc inconjurata de "mie nu mi s-a spus", "eu nu am pile", "posturile astea se dau numai daca ai pe cineva unde trebuie". Incerc sa nu judec. Si mie mi s-au pus pile. Si mi-am facut buletinul la Politia Capitalei, fara sa stau la coada. Si pasaportul mi l-am facut in doua zile. Si la bugetari am ajuns tot prin pile. Si in resurse umane tot prin pile. Na, pilele ti le mai faci si singur. Mai ai nevoie si de putin noroc. Pe care ti-l mai faci si tu cu mana ta. Imi place sa cred ca, desi traiesc odata cu generatia da-mi, in tara lui pica para malaiata, oamenii cu care m-am intalnit in aceasta viata si-au lasat amprenta asupra modului in care gandesc si actionez.

Ma intreaba prietenii cum se simte criza la Bucuresti. Sau cum simt eu criza. Sau daca o simt. Da, e nasol si la noi, ca s-a cam inchis piata joburilor. Ceea ce gasesti nu te va ajuta sa cresti in niciun fel: nici material nici profesional. Insa, avem stabilitate. Si parca si eu si colocatara am fost invatate sa ne intindem cat e paturica. Am invatat ca s-ar putea sa nu existe maine. Nici profesional, nici personal. Si stim ca acum nu e momentul sa iesim din stol. Zburam asa cum suntem conduse. Mi se spune ca am avut noroc. Si ca avem in continuare. Posibil. Insa am ajuns aici treptat treptat. Nu am asteptat niciodata sa pice. Am cules noi. Ne-am catarat fiecare cum a putut si a stiut.

Ne vaicarim si noi. Mai mult eu. Dar parca mai vedem si partea pozitiva a lucrurilor. Si da, si noua ni s-a dat cu flit pe la diversele ghisee. Si da, si noi am fugit de administrator ca nu aveam bani sa platim intretinerea. Si da, si noi ne-am lovit de coruptie si de nedreptate. Dar parca ne-am dat seama inaintea altora ca exista doua variante: ori te adaptezi, ori te lupti. Nu exista varianta de mijloc. Decat pentru ipocriti. Varianta in care te limitezi la a striga si a arata cu degetul. Si de a-ti ghida viata dupa principiul: "strugurii la care nu pot ajunge sunt acri".

Asa ca, pentru generatia da-mi: mai luati-va si singuri. Nu e nimeni obligat sa va tina in palma. Poate e bine sa invatati sensul cuvantului autodidact. Va plangeti ca sistemul e pe pile. Comunicati si invatati sa va construiti o retea de cunostinte. Networkingul va functiona mereu. Avem cu totii atat de putin timp liber. Invatati sa-l fructificati. Nu mai fiti spectatori la spectacolul propriei voastre vieti. Nu asteptati oportunitatile. Ca putini sunt fiii de diplomati. Creati-va oportunitatile. Folositi-va energia pentru a construi nu pentru a distruge.