Si uite asa, mai taras mai grapis, mai calare mai pe jos, mai veseli sau mai tristi, mai cu voie buna sau cu voie nebuna, ajunseram in prag de Craciun. Nu stiu altii cum sunt, dar eu.... aaa, nu, asta spunea Creanga. Am gresit povestea. Suntem romani. La noi, Craciunul se rezuma inca la brad, cadouri, sorici si vin fiert, minivacante si balamuc in supermarketuri.
Ca sa nu facem nota discordanta acestei minunate atmosfere de basm, imi iau colocatara sisut de o haripa si pornim in cautarea cadoului perfect si a bradului pe masura. Si, cum nu ne permitem sa facem inca parte din grupul de persoane care prefera sa plateasca oricat numai sa opreasca defrisarea tarii, o luaram la picior spre piata tuturor posibilitatilor. Spre Obor.
Sa testam piata. Sa vedem cat ne-ar costa un brad. Pui de brad. Un bradulet in miniatura. Ca am ajuns la concluzia ca nu are sens sa ne luam o namila ca anul trecut. Ca plecam pe 27. Si il gasim uscat la intoarcere. Dar nici fara brad nu merge. Ca nu mai simtem spiritul Craciunului. Asaaa. Sa cautam.
Brazi, cata frunza cata iarba. Inalti, scunzi, slabuti, grasuti, mai prezentabili, mai putin prezentabili. Tiganii, care mai de care mai priceput la negociat. Noi, doua amarate, care am fost invatate sa respectam munca omului si sa nu negociem. Gasiram ceva ce ne placea. Depasea bugetul alocat. Mai cautam. Mai negociem. Vorba vine. Mai dam roata. Dar parca ala de il vazuram colo la intrare era mai bengos. Hai la intrare. Aaa, nu, tot ala de il vazuram in fundul pietei e mai ok. Hai in fundul pietei. Nu mai e. Se vandu. Sa cautam altul. Si uite asa, ne invartiram o ora printre ceea ce, maine cel tarziu, va reprezenta un munte de lemne.
Luaram. O frumusete. Bradutul perfect. Mititel, indesetel. Numai bun de tronat pe biroul nostru. Adevarul e ca ni se facu si cam mila cand ne privi cu ochii lui umezi, de bradut speriat, smuls de langa familia lui, familia Brad. Nu intelegea ce cauta el printre atatia oameni rai. Ca erau rai. Se purtau urat. Si ii maltratau pe toti cei din familia Brad, dar cu precadere pe copii. Pe puiutul de brad il luasera intr-adevar tiganii, cum ne ameninta pe noi bunica-mea cand eram mici si nu eram cuminti. Sa intelegem ca puiutul de brad nu fusese cuminte? N-as prea crede...
Odata luata o grija de pe cap, hai spre casa sa ii punem hainute vesele, care sa ii mai atenueze dorul de casa si de ai lui. Si uite asa, bradutul din Intrarea Badeni isi facu noi prieteni, cunoscu alta lume, socializa. Se imprieteni cu toate globuletele si globurile noastre argintii, simti managaierea calda a beculetelor de la instalatie, deveni sprijin pentru beteala amortita de cele 11 luni de leneveala.
Asadar, de duminica dimineata, de fiecare data cand intru in birou mai stau si eu de vorba cu bradutul. Sa nu se simta stingher. Ca doar e de-al casei de-acum. Inca nu am ajuns pana intr-acolo incat sa ii spun povesti, dar nu mai am mult. Sa ne traiasca, sa ne bucuram de el. Ca ce l-am mai asteptat, ce l-am mai cautat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu