Acelasi lucru mi se intampla in fiecare an, desi se presupune ca acum sunt matura si pot privi lucrurile mai la rece. De cand eram copil, in fiecare an astept sarbatorile de iarna cu sufletul la gura. Cand eram de-o schioapa, stiam cand se incheiau mediile la scoala ca e aproape gata. Ca urmeaza sa plecam la bunici. Sa ne dam cu sania. Si daca aveam noroc, in sambata in care luam vacanta nu puteam pleca pentru ca circulau masinile cu numar cu sot. Si tata avea fara sot. S-atunci plecam cu o saptamana mai devreme. Spre disperarea invatatoarei.
Si toate erau bune si frumoase. Erau nameti. Erau sarbatori. Erau colinde. Si colindatori. Era capra. Si focurile de pusca de la miezul noptii, in seara de Anul Nou. Si era piftie. In stachina. Si era sorcovitul. Si cozonacii matusi-mii. Si datul la grinda. Si pe urma venea popa cu botezul. Si mergeam cu bunica-miu sa luam apa mare. Si veneam acasa si botezam gainile si animalutele din ograda. Si mai era Sf. Ion. Si stiam ca-i gata. Ca se apropie ziua cand urma sa vina ai nostri. Dupa noi. Imi amintesc cum incercam sa ne ascundem. In beci. Sau in pivnita. Nu ne bucuram niciodata sa ii vedem pe ai nostri. Daca am fi putut ne-am fi urcat pe casa, numai sa nu ne gaseasca.
Asa s-acum. A trecut Craciunul, am valsat pe strazi in Viena. Si a venit Boboteaza. Si cum eu sunt o adepta declarata a tuturor ciudateniilor de obiceiuri, pusei busuioc sub perna. Si visai toata noaptea ca ma certam. Cu mama, cu tata, cu sora-mea, cu toti cunoscutii. Si mai ales, cu toti necunoscutii. Hellllooooo. Altul era scopul busuiocului care se facu farame farame sub perna mea. Nici visele nu mai sunt ce-au fost odata. Cum sa mi se termine sarbatorile de iarna cu un vis in care ma ciondaneam cu unul dintre clienti? Biine, fie. Ma mai cert si anul asta cu ei si pe urma gata. Ma fac mare.
Asaaa... Si ne intoarcem la munca. Si ne indreptam spre urmatoarele sarbatori. Spre urmatoarea excursie. La munca, am mai descris intr-o postare zilele trecute, e un mare balamuc. Dincolo de volumul de munca, de care parca nici nu-mi prea vine sa ma tot plang (macar eu am ce si unde munci), ne certam din alta cauza: o cina. Sa explic cum vine asta. Neamtul meu, fericit si multumit de munca prestata de minunata firma a carei exceptionala si modesta angajata sunt, se hotari sa ne scoata in oras. Dumnezeule mare! GM-ul si directorul financiar. Neamtul si italianul. Ce sa vorbesti tooooata cina cu asti doi scortosi? Si uite asa intrai eu in primul conflict cu sefii care nu inteleg cum, cand mi se face o asemenea favoare care nu ma va costa decat un vopsit, un coafat, un vopsit de unghiute, eu ma pun de-a inversul. Fratiorii mei, sefutii mei, duceti-va voi, dragii mosului si impartasiti-va din snobisme. Faceti schimburi de strategii, spargeti-va in figuri. Nu ma obligati sa ma prezint si sa stau doua ore de parca as avea un bat bagat intr-un dos. Cum o mai fi si asta "nu e sarcina de serviciu, dar e musai sa vii".
Urmatoarele sarbatori... Pai cred ca vorbim de 1 martie. Ok, mai e minunatul 14 februarie, cand se face fix un an de cand am fost uitata si am uitat. Anyway, 1 martie inseamna si un an de cand muncesc sub sigla work-ului. Martie inseamna si primul berbec din cei trei ai grupului care da de baut. Ha. Ha. Ha. Sa curga....cola. Pe urma, fiecare berbecut va da de baut. Cola. Si mai pe urma o sa mancam berbecut. De Pasti. Si dupa Pasti, avem o nunta. De oltean. De un Anghel oltean.
Excursia urmatore. La Madrid. Nu stiu inca cu ce euroi. Dar mai am timp pana atunci. Destul de interesanta compania in care voi zbura. Sunt curioasa cum ne vom intelege. Desi nu vom sta prea mult. Dar orisicat.
Asadar, planuri exista. Si sarbatori exista. Nu sunt ca acelea de iarna, dar sunt. In plus, bradutul de pe desktopul de la job nu mai arata decat 358 de zile pana la Craciun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu