Lingurita de cultura

15 ianuarie. Toata copilaria, pentru 15 ianuarie, aveam de invatat o poezioara. Macar cateva versuri. Ca sa ne amintim de Eminescu. Si, in fiecare an, alaturi de viitoarea dna Anghel, cu care imparteam clasa, recitam. Ca profei noastre nu ii placea decat o anume recitare.

Si daca ramuri bat in geam, si se cutremur plopii, e ca in minte sa te am, si-ncet sa mi te-apropii. Saracu' Eminescu. Dincolo de genialitatea lui, biet indragostit vesnic de himere. Etern muritor de rand. Cat trebuie sa fi suferit si cat de introvertit trebuie sa fi fost. Eu cred ca daca Eminescu s-ar fi nascut in zilele noastre, ar fi fost din doua una: ori un vesnic si etern emo, ori un excelent blogger. Si poate versurile lui ar fi fost puse pe muzica de Adi de la Valcea. Sau or fi fost deja?

Acum ceva vreme, o prietena ma invita sa vedem teii infloriti in Belu, la capul lui Eminescu. Cam morbid, totusi. Cu toata stima si respectul ce i le port marelui poet. Ma gandeam totusi ce noroc, sa stii ca, macar dincolo de moarte, dorintele iti sunt respectate. Zicea el intr-o poezie: "mai am un singur dor, in linistea serii, sa ma lasati sa mor, la marginea marii. Sa-mi fie somnul lin si codrul aproape, pe-ntinsele ape sa am un cer senin. Nu-mi trebe flamuri, nu voi sicriu bogat, ci-mi impletiti un pat, din tinere ramuri. Si nimeni 'n urma mea nu-mi planga la crestet, doar toamna glas sa dea frunzisului vested. Pe cand cu zgomot cad izvoarele-ntruna, alunece luna prin varfuri lungi de brad. Patrunza talanga al serii rece vant, deasupra-mi teiul sfant sa-si scuture creanga."

Sunt versuri pe care le-am recitat diverselor persoane importante, trecatoare prin viata mea. Si niciuna nu a stiut sa ma asculte. Sau sa-l inteleaga pe bietul Eminescu: "O ramai, ramai la mine, te iubesc atat de mult, ale tale doruri toate, numai eu stiu sa le-ascult. In adancul intuneric, te aseaman unui print, ce se uita adanc in ape, cu ochi negri si cuminti".

"Luceferi ce resar, din umbra de cetini, fiindu-mi prieteni, o sa-mi zambeasca iar. Va geme de patemi, al marii aspru cant, ci eu voi fi pamant in singuratate-mi". Ce ti-e si cu geniile astea. Sa nu aiba si ei un prieten cu care sa mearga la patinoar, la o piesa de teatru, la o pana. Trist. Prieten cu luceferii. Cu luceferii poti sa mergi la o saorma pe intuneric? Nu prea, ha? Asta este diferenta intre mine si poet. Ca poate poeta sunt si eu. Dar eu ma invartesc printre chestii lumesti.

Gata, doamna profesoara? Am omagiat suficient? Va multumesc ca, datorita dumneavoastra, stiu versuri. Care versuri te pot scoate din multe incurcaturi. Si va multumesc ca l-am cunoscut un picut pe Eminescu. Pacat ca Veronica aia nu a stiut sa il aprecieze.

PS: Stiu jumatate din Scrisoarea III si jumatate din Luceafarul, insa nu am vrut sa va fac sa va simtiti nasol. Le pastrez pentru ocazii in care sa ma fac de ras serios, nu asa doar in fata catorva prieteni.