Sambata seara. Dupa o zi destul de plina de treburi administrativ-familiale. Veni momentul sa ne culturalizam, sa iesim in lumea buna. Sa lasam mancarurile pe foc, sortul si manusile de gospodina pe coltul mesei. Sa scoatem margelele cele mai bune, parfumurile cele mai chanel-uite, bluzele cela mai zara-uite si tot asa.
Dupa ce ne scoseram din cutie, plecaram cu spor spre scena unde urma sa aiba loc daruirea (mai bine zis, schimbul destul de echitabil noi bani - ei cultura) unor ore de magie. De fapt, ne-am dus sa vedem niste oameni facandu-si treaba. Bine. Poate chiar foarte bine. Oameni care dau, prin intermediul meseriei, zambete, lacrimi, care ne aduc aminte ca suntem oameni. Desi ne ascundem dupa diverse masti in viata de zi cu zi.
Asa. Cum ziceam. La TNB. Lume multa. Cum am mai povestit si cu alta ocazie. Lume multa si pestrita. Colorata. Insa toti dornici de altceva. In afara de rutina si probleme. Ceva ce sa ii faca sa uite de realitate. Si sa ii ajute sa isi incarce bateriile pentru saptamana ce va sa vie. Mi-a placut sa descopar ceva ce ma invata cineva acum ceva vreme: lumea vine la teatru, la opera, dincolo de prejudecatile tuturor, asa cum simte. Unii in blugi, altii in haine de gala. Insa toti erau manati in lupta de aceeasi dorinta de relaxare sanatoasa.
Am intrat in sala. Sala Mare. Lume multa. Se ocupa fiecare locsor. Cum noi am mers cam pe buget de austeritate, nu am avut cine stie ce locuri, insa a fost ok. Putin cam dezamagitor felul in care se prezinta tapiteria scaunelor si peretii. Ca o remarca a unei fitoase fara margini, spun ca celelalte sali ale TNB-ului arata mai bine decat sala principala. Poate ar trebui un picut investit si in cladirile Bucurestiului. Si pe dinauntru si pe dinafara. Oamenii care se ocupa de indrumarea spectatorilor mi s-au parut ok, chiar amabili. Sa fi fost din cauza de weekend?
Primul gong. Lumea se agita. Isi cauta locurile. Printre oamenii obisnuiti, isi face loc si un vip. Mircea Radu bre a venit la teatru. Uau, din dragoste? In fine. Se sting luminile. Cortina se ridica. Apar mai marii artisti ai tarii. Joaca fantastic. Intram in atmosfera. Sau cel putin eu. Imi place la teatru. Pentru ca intunericul ma ajuta sa ma transpun si sa ajung in lumea in care se intampla povestea. Imi place sa traiesc piesele. Indiferent daca imi plac sau nu. Nu as putea sa fiu atat de superficiala si sa spun ca nu mi-a placut piesa daca nu m-am transpus, daca nu am incercat macar sa inteleg ce fac oamenii pe scena.
Ok, hai ca ma intind si bat campii. Deci, dupa trei ore si un pic, concluzionez: Hrebenciuc e magnific, joaca minunat, smulge mii de zambete; Maia Morgenstern joaca fenomenal. Burghezul Gentilom are o distributie de zile mari, are o scenografie superba, are muzica, are umor, are tot ce ii trebuie unei piese de sambata seara, care sa ajute publicul sa rada. E o poveste rupta din realitate. Si e spusa intr-un mare fel. Vorba cuiva: "stai linistita, nu o sa simti cand trece timpul".
A fost o seara reusita, am plecat incarcata cu energie pozitiva, mi-a placut. Mai mult decat "Straini in noapte" si decat "Cinci femei de tranzitie", la fel de mult ca "Egoistul" si "Visul unei nopti de vara". Si mi-am dat seama sambata seara ca imi plac povestile la teatru. Nu realitatea. Povestile care te fac sa traiesti alte timpuri, alte probleme, iti arata o alta fata a unei alte vieti. Urmatoarea piesa "Don Quijote". Abia astept. Noroc ca nu am mult de asteptat. Hai la teatru!!!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu