Fiecare fulg de nea, e o laaacrima de-a mea... Asa incepea o melodie acum cativa ani buni. O melodie proasta, desi o voce bunicica. Adica nu ne zgaria finul auz de specialisti ascultatori. In fine, nu ma apuc sa fac acum teoria chibritului intr-un domeniu in care chiar nu ma pricep. Revenind la fulgul de nea. A niiins in capitala noastra. In sfarsit, s-a indurat zapada sa cada si pe la noi. Nici zapezii nu ii place in Bucuresti, asa ca i-a luat destul timp ca sa isi faca curaj sa bucure copiii si sa ia prin surprindere autoritatile.
La inceput a batut timida la portile orasului: pic, pic. Apoi, a prins curaj si a inceput sa managaie obrajii diversilor calatori pe diversele strazi sau stradute. Odata cu fulgii de nea, incepem sa visam. Sau sa ne amintim. Imi place iarna. E poate anotimpul meu preferat. Imi amintesc cum, copil fiind (nu, nu paduri cutreieram, desi nu mi-ar fi displacut), am avut de ales la un moment dat intre o enciclopedie cu animalute frumos colorate si Craiasa Zapezii a lui Andersen. Nu cred ca am sa uit niciodata privirile colegilor care ma urmareau cu invidie pentru ca alegeam printre primii si care isi imaginau cat de fericita eram pentru ca aveam sansa sa prind o carticica cu animalute. Tzeapa. Am ales Craiasa Zapezii. O mai am si acum pe undeva.
Fulgii de nea au fost martorii multor intamplari marcante ale vietii mele zbuciumate si lungi. Acum ceva ani, muuulti, cand eram tanara si nelinistita, am avut un revelion de vis, cu multa zapada, cu un peisaj ireal, rupt din povesti. Sau din calendarele alea facute, imediat dupa revolutie, de diversi fotografi talentosi. Am vazut in acel 31 decembrie cele mai frumoase haine ale Cismigiului. Anul trecut am trecut prin palatul Zapezilor, pe drumul parcurs pe cele patru roti ale unui automobil destul de rablagit spre Tara Maramuresului. Aceleasi peisaje de vis, rupte parca din aceleasi povesti sau din aceleasi calendare. Am vazut Politehnica in alb, am vazut Baneasa in alb, am vazut Titanul si IOR-ul in acelasi alb imaculat. Si asociez imaginile cu fericirea.
Urmarim jocul fulgilor de nea si alunecam in copilarie. Pai prima zapada era sansa baietilor sa ne declare simpatia mai mult sau mai putin ascunsa. Era momentul in care ma bucuram ca nu eram prea populara in clasa. Desi, pana si noi, tocilarele clasei, ne-o mai furam uneori. Sora-mea si-a incasat-o intr-un an mai cu abitir decat restul fetelor, primind drept amintire o dubla fractura de ceva pe la o mana. Stanga, ca sora-mea si cand isi rupea mana avea ghinion. Asa ca a mers la scoala. Ce chestie, unii dintre noi am ramas copii sau poate doar ne place sa retraim momentele acelea. Asa ca, aseara la plecare, unii am simtit nevoia sa ne bulgarim nitel. Mergem si mai in trecut. Cand ne dadeam pe ghetus in curtea scolii, facandu-ne parintii sa vina dupa noi, innebuniti de spaima.
Cum era iarna copilariei mele? Era iarna pe ulita, cu sanius, cu derdelus, cu copii cu nasul rosu, cu bunici iesind de cinci ori sa ne strige la poarta ca sa venim macar pentru o cana de.... nuuu, nu de vin fiert ca eram mici si n-aveam voie, de lapte cu miere, cu o sanie imensa pe care incapeam lejer patru copii. Sania acum nu mi se mai pare la fel de mare, insa atunci o priveam prin ochi de copil. Nu eram cu ai mei, eram cu bunicii. Nu era iarna sa nu fie zapada de sanius. Imi amintesc cum ne rugam sa ninga. Era cel mai de pret lucru pe care i-l ceream lui Mos Craciun. Si Mos Craciun ne asculta mereu. Si eram niste copii fericiti. Aseara, pe strada, erau copii fericiti de mana cu tati si cu mami. Si tati si mami erau usor imbufnati, gandindu-se probabil cum o sa scoata masinile din parcare maine dimineata. Copiii erau veseli si galagiosi si radeau si erau rosiori. Dovada faptului ca ei stiu sa se bucure de lucrurile marunte.
Ninge, ninge, ninge iaaar.... Am o problema cu melodiile. Fiecare fulg aduce alte si alte povesti. Alte si alte amintiri. Alte si alte ambuteiaje. Cu toate astea, parca de data asta, nu am mai fost asa suparati. Parca asteptam macar o ninsoare mititica. Asa, ca sa simtim si noi ca e iarna. Chiar daca nu auzim focul trosnind in soba. Si chiar daca nu avem sanii trase de cai. Ne facem ca suntem fericiti. Macar un pic.... macar cat dureaza viata unui fulg de nea.
2 comentarii:
Vaaaai, ce frumos......., vaaaai ce romantic......, mi s-au umplut ochii de lacrimi si sufletul de visare.....!!!!!!!!! Brrrrr, aiurea, chiar credeai ca sunt capabila de astfel de sentimente in toiul iernii?!!!! Atat de putzin ma cunoshti?!!!!!
Si acum ma gandesc cu groaza la ziua in care a nins; aveam la treaba de nu-mi vedeam capul, iar colegele erau excitate toate, fotografiau fulgii de zapada, Doamne multi nebuni in libertate !!!!!!! Imi imaginam ca fulguieshte asa incetishor, nicio clipa nu mi-am imaginat dezastru de afara, asa ca imi vedeam linistita de treaba !
Te las sa iti imaginezi ce urari am facut cand ....nu mi-am mai vazut leul si cand a trebuit sa dau zapada jos de pe coama animalutzului drag, in conditziile in care peria era acasa, ca doar acasa poti da zapada jos de pe masina !!!!!!!
Pentru unii iarna e ceea ce e pentru tine vara. Si asa e cand esti sofer. Pietonii sunt mangaiati de fulgi, soferii sunt mangaiati de mazga de pe jos. Si, cu dedicatie, hai cu inca o ninsorica!!! Macar una mica, la fel ca asta de fuse!
Trimiteți un comentariu