Impuls

Eheeeei. De cate ori v-am spus eu ca se va intampla in cele din urma. Ca visul va deveni realitate. Ca sunt un om norocos care are, mai devreme sau ma tarziu, cam tot ce isi doreste. Ca sunt inconjurata de oameni care ma sprijina mereu. Si care ma ajuta sa cresc. Si ca, in ciuda circumstantelor de ceva vreme nefavorabile, sunt multe dorinte care pareau candva de neatins si care acum se concretizeaza. Pentru multe din traumele depasite, pentru curajul de care aveam nevoie, pe care nu-l aveam si pe care mi l-a insuflat mereu, trebuie sa ii multumesc colocatarei.

Daca anul trecut m-a luat de aripa si m-a dus la Barcelona sa vorbesc in limba din telenovele, anul asta a venit momentul sa imi dea tot ea un sut in fund pentru a prinde eu avantul necesar incercarii unei alte experiente. V-am povestit parca la un moment dat de Black Beauty. Si de dr. Quinn. Si de prima doamna a tarisorei noastre. Care e elementul comun? Care e legatura dintre cei trei? Pai, Impuls.

Ok, Impuls e un substantiv propriu, nume de animalut. Animal, mai bine zis. Un animal frumos, elegant, de un maro ciocolatiu. El traieste langa Bucuresti. Mai exact la Adunatii Copaceni. Intr-o ferma aflata inca la inceput de drum. Dar care promite sa mearga din ce in ce mai bine. Impuls are un cv impresionant. A jucat cu Nicolaescu, a furat o mireasa, a facut cascadorii, giumbuslucuri. A vindecat copii si oameni mari de diverse dependente. Cu o asemenea prezentare a cucerit-o pe colocatara sisut, aflata intr-o mare incurcatura (cauta un cadou care sa nu sara de 50 de Roni, sa fie si original si surprinzator si sa imi si placa).

Initial, totul s-a vrut a fi o surpriza. Cum insa eu reactionez destul de ciudat la surprize, au considerat ca ar fi mai indicat sa imi dea cate-un hint. Asa ca am stiut la ce sa ma astept. Si m-am pregatit psihic. Tot drumul. Am ajuns si la locul faptei. In afara de Impuls mai erau alti 10 colocatari. Si inca 5 puiuti. Sau Impuls in miniatura. Hai, sa mergem! Da. Numai ca eu ma tineam si cu dintii de portiera de la masina. Ei trageau, eu ma apucam mai strans. Au urmat rugaminti fierbinti. Hai, sisut, ca uite ce frumos e. Uite, ceilalti surprinsi nu fac urat ca tine. Hai ca ne faci de ras. Mi-am amintit cu aceasta ocazie de primele zile in care m-a dus saraca bunica-mea la gradi. Si in care imi explica de ce e bine sa raman acolo, cu copiii. Nu ai, frate, cu cine. Daca n-ai, n-ai. Daca vazura ca nu merge cu frumosul, trecura la amenintari: daca nu-ti misti fundul, nu mai vezi in viata ta nimic de la noi. Eu, nimic. Incepu colocatara: hai, sisut, mergem pana acolo, daca n-ai curaj nu faci nimic, decat te uiti. Cu toate ca pe noi ne-a costat ceva toata afacerea.

Cu chiu cu vai, plecai. Ma apropiai de gardut. Incepea sa imi surada ideea. Singura mea problema era cum naiba ma urc eu pe animal, fara sa cad in prealabil in fund, ca in filmele cu prosti. Hai sa mai dam o roata terenului. Hai sa ne imprietenim cu cainii, de diverse marimi si rase. Eu eram cu punga de zahar tos in buzunar. Zaharul se facu praf de atata strans in mana. Mai vizitaram, ne mai obisnuiram, ne mai clatiram ochii cu reprezentatiile celor care se invarteau pe acolo. Incepusem sa capat curaj. Curajul ma tinu pana imi zise tanti aceea hai, a venit momentul. Auch. Aveam si spectatori. Care spectatori plecara pana la urma. Cand vazura ca nu exista sanse de ridicol.

Invatai sa potrivesc scaritele. Bravo. Pune piciorul. Ghinion. Sunt cam scurta in picioare. Ma descurcai. Impinsa de dorinta, de frica de ridicol si de umarul instructoarei, la unu doi trei si, eram in sa. Uau. Ce suuus. Ma cam lua cu ameteala. Nu ajungeam la scarite. Se mai umbla pe acolo, se mai modifica, se mai scurta si gata. Primul pas. Uaaaau. Easy. La prima tura facui bataturi la degete de cat de strans ma tineam de sa. Dupa inca vreo trei ture tineam si haturile. Si ma miscam in acelasi timp cu Impuls. Nu pot descrie senzatia. E dincolo de orice as putea scrie eu.

Din vorba in vorba, instructoarea imi spuse ca ei sunt cascadori. Ma incuraja, spunandu-mi ca oricum la prima sedinta se invata sa stai in sa. Cum eu sunt un mare talent, invatai sa opresc si calutul singura. Si sa il si intorc. Acuma, ca sa va spun adevarul adevarat, mie imi era cam mila sa trag de haturi, asa ca il lasam pe el sa ma duca pe unde vroia. Mai incercam eu din cand in cand sa-l directionez, insa fara succes.

Am stat in sa o ora. Batuta in cuie. Si acum sunt ferm convinsa ca voi mai incerca. Poate voi gasi o solutie sa ajung mai repede la hipodrom. Sa fie mai aproape de casa. Desi mi-a placut mult si calutul si instructoarea. Data viitoare voi lua morcovi si mere la pachet. Ca zahar nu au voie. Pentru tot ceea ce am povestit aici, intr-un mod mai coerent sau mai putin coerent, am dovezi. Ca nici insotitorilor mei nu le-a venit sa creada ca eu eram acolo, sus, in sa. Si au facut poze si filmulete pentru posteritate. Multe. Vreo 50. Sper sa nu apar pe Youtube vreodata.

PS: multumesc colocatarei si colocatarului colocatarei pentru cel mai frumos cadou de pana acum si pentru senzatia de "Mihai Viteazul intrand in Alba Iulia".