Si e moarte dupe mine. Plecand de la versurile dlui Margineanu, atat vreau sa va spun. Pe bune, chiar ma iubeste femeile. De-a lungul si de-a latul vastei si impresionantei mele cariere, nu nu de piatra, m-am lovit de diverse colective. Nu, nu CAP-uri. Colective, adica maldar de colegi. Si nu stiu cum se face, insa peste tot, erau mai multe doamne decat domni. Am inceput timid intr-un job unde doamnele erau sensibil mai multe, am trecut printr-un loc unde doamnele reprezentau trei sferturi din numarul angajatilor si am ajuns ca acum sa lucrez intr-un colectiv format 95% din reprezentatnte ale sexului...barfitor. Nu, nu lucrez intr-o croitorie.
Fara a fi acuzata de lipsa de modestie, cred ca peste tot am avut un loc special in grupurile respective. Poate fiindca eram cea mai mica. Sau poate cea mai vesela. Sau poate cea mai imatura. Sau cea mai credula. Important e ca eram cea mai ceva. Si sa vedeti cum masor eu apreciera celorlalti. De vreo doua trei ori pe an, pentru mine e cate-o zi importanta. Una dintre cele trei e mai deprimanta decat celelalte. Si e si mai greu de aflat. Si chiar de tinut minte. Cum insa m-a taxat cineva candva "prietenii mereu ni-i amintim", sunt cateva persoane care tin minte. Sau li se aduce aminte. Cum ca eu, copilul, cresc. Adun primaveri, veri, toamne si ierni. Adica, mai pe romaneste, imbatranesc.
Si uite ca mai trecu un an. Trecem peste bilantul de rigoare, facut mereu. Trecem si peste faptul ca imi amintesc cum, copil fiind, cand mi-a zis mama ca are 30 de ani, mi s-a parut atat de batrana. Oricum, mai am nitel pana la prag. A fost un an ok. Am pierdut ceva oameni, ceva relatii, insa am castigat foarte multe lucruri legate de Andreea personal, multe datorita colocatarei si colocatarului colocatarei, multe datorita colegilor care m-au acceptat asa cum am venit eu, insotita de toti prietenii mei: crize, depresii, puricei pe creier.
Asa ca, intr-una din zilele saptamanii trecute, cand soarele stralucea mai cu abitir, cand pasarelele cipciripeau mai melodios, cand gandaceii iesisera la plaja, cand lalelele erau mai multe si mai frumoase decat in oricare simfonie pitesteana, implinii niste ani. Ma spalai, ma pieptanai, funda rosie imi pusei, cheltui cealalata jumatate de salariu (ramasa dupa achizitionarea condurilor de babuta) si ma prezentai in toata splendoarea la job.
Ca orice vedeta care se respecta, ajunsei dupa ora 12. In fata firmei, muncitorii cazura pe spate in fata unei asemenea frumuseti nemaiintalnite, soferii ramsera cu gura cascata si uitara sa se mai asigure, drept urmare se produse un accident in lant. Portarii de la cladirea unde ne desfasuram activitatea zi de zi ma intampinara cu urale si cu pupaturi de maine. E clar, nu mai sunt o domnisoara, sunt ditamai doamna. Doamnele de la curatenie imi facura un pod de mopuri. Nici nu intrai bine in firma si incepui sa fiu elogiata. Si cadou-risita.
Inventar. Am primit asa: cate un buchet cu trandafiri de la fiecare etaj al cladirii noastre; inca un aranjament floricol de la alt grup de colege; inca niste trandafiri galbiori de la una bucata colega geloasa; inca una bucata floricica in ghiveci de la o alta colega care mi-a zis ca imi multumeste ca o fac sa rada. Concluzie: sunt un clovn. Batran. Care poate sa isi deschida florarie. Pentru unele colege sunt "madame proffeseur" pentru ca mereu le salut cu "bonjour mes eleves". Nu de alta, dar numai atat imi mai amintesc din limba aia romanticoasa.
La capitolul cadouri, avem asa: una bucata carte. Best seller. Care se vrea a-mi ridica moralul de femeie batrana, bolnava, parasita de noroc. Una bucata ghid turistic. Care imi vorbeste de Brazilia, intrucat anul ce vine, de ne da Dumnezeu sanatate si criza pace, am vrea sa vedem carnavalul la el acasa. Una bucata cd cu muzica de relaxare. Ca sunt stresata. Si pare-mi-se si stresanta. Una bucata colectie muzica clasica. Vioara. Asta mi se trage de la vizitele la Ateneu. Daca vrei cultura, na d-aci. Una bucata bluza roz. Ca sa fie impuscati doi iepuri dintr-un foc. Bluza ca sa am cu ce-mi acoperi goliciunea deloc tentanta. Roz, ca sa uit de gri-ul de zi cu zi.
Paranteza. Mai exista una bucata cadou, despre care imi voi permite, spre disperarea colocatarei si colocatarului colocatarei, spre disperarea mamei, tatalui, matusi-mii, vara-mii si altor cititori care au avut nesansa sa ma vada dupa eveniment si inainte de postare, sa vi-l descriu cu lux de amanunte intr-una din zilele viitoare. Gata paranteza.
Asadar, dragii mosului, dragi cunostinte de metrou, draga domnule de te-am calcat in metrou din cauza ca nu puteam sa ma sprijin si nici sa ma tin din cauza de flori multe, va instiintez ca nu, nu sunt profesoara. Nici invatatoare, nici doctor, nici educatoare. Sunt consultant. Si nu, nu mi-au trimis clientii flori. Si nu, nu am vreun iubit care sa ma iubeasca mai ceva ca ochii din cap. Si care sa imi aduca maldare de flori. Nu, pe mine ma iubeste femeile. De la vadica pana la opinca.
PS: Multumesc tuturor colegelor care si-au rupt din bugetul lor o parte doar ca sa imi bucure mie ziua. Hai la multi ani, sa imi traiesc!
2 comentarii:
Se pare ca ai dreptate !Si eu sunt tot femeie si chiar te iubesc si te pretuiesc pentru spontaneitatea ta, pentru simtul umorului si pentru generozitatea ta nemasurata.
La multi ani, cu bucurii si impliniri, cu sanatate si oameni frumosi si de caracter in jurul tau.
Multumesc, multumesc. Ma simt ca la Oscar. Despre partea cu spontaneitate si simt al umorului si generozitate insa, Doamne sa ne ierti. Fiecare om le are pe toate, intr-o mai mare sau mai mica masura.
Trimiteți un comentariu