Mai tineti minte nuvela lui Eliade? Il mai stiti pe Gavrilescu? Care nu stie saracul ce si cum? Nu mai stie nici el care e realitatea si care fantasticul. Profesorul de pian, Gavrilescu, un tip obscur si ratat in plan profesional si sentimental care are revelatia sacrului prin patrunderea intr-un alt spatiu decat cel real. Ei bine, intr-una din zile, eu am fost un pic Gavrilescu. Si am avut impresia ca Bucurestiul s-a transformat, pentru o zi, in gradina tigancilor.
Dis de dimineata, in drumul meu atat de comun si de monoton spre rutina zilnica, am fost oprita pe strada de o doamna. Nici in varsta nici prea cruda. A inceput sa imi explice foarte aprins ca nu trebuie sa povestesc nimanui. A? Ce sa nu spun nimanui? E vreo bomba pe undeva (asta e efectul porcariilor de filme pe care le vad seara, inainte de culcare)? Se da ceva gratis pe undeva (asta e efectul crizei)? Nu. Atunci? Imi spune ca ea merge in fiecare dimineata la metrou. Sa ia ziare. Si le ia pe toate. Ca nu se stie ce vremuri vin. Ok. Daca nu ar fi fost destul de ingrijita, as fi zis ca a iesit in pauza de masa de la Spitalul ala din Berceni. Stiti voi care.
La masa. Despachetam tacticoasa mancarea achizitionata cu ultimul bon ce mi-a scapat neconsumat luna asta (se pare ca in ianuarie mi-a fost mai foame decat in celelalte luni in care parca nu ramaneam chiar asa, fara un chior in buzunar). Si ma gandeam (asta vine de la un filosof "gandesc deci exist"; din respect pentru filosof, am pitrocit fraza si a iesit "gandesc cand mananc, deci exist") cum ar fi sa alunece farfuriuta pe langa mine, lasandu-ma cu ochii in soare si cu stomacul in ceata. Nici nu am terminat bine de gandit, ca deja strangeam salata de cruditati imprastiata pe podeaua recent curatata.
Copil fiind, aveam niste chestii. Ca sa nu le numesc puteri. Ca va speriati toti si ma lasati singura in noapte. Un fel de deja-vu. Numai ca un pic mai puternice. Si mai clare. Mi s-a spus anul trecut ca am o putere de anticipare si inca un ceva foarte ciudate, insa si foarte puternice. Ok. Trecem peste talentele mele de nostradamus, exersate pe prietenii apropiati ca o sa ziceti "ok, tuto, e normal pentru ca ii cunosti pe toti prea bine si stii care va fi urmatorul pas". Dar cu celelalte chestii? Care nu au legatura cu cei de langa mine? Stiu, e chestia aceea cu puterea mintii si energiile pozitive.
Mergem mai departe ca simt deja ca mai sunteti jumate din cati incepurati sa cititi initial. Spre dupa-amiaza, aveam ceva treaba intr-o zona destul de centrala din Bucuresti, insa destul de in dosul blocurilor gri. Intru intr-o cladire veche. De obicei, cladirile vechi imi plac (imi amintesc de niste escapade prin spate, pe la Mosilor). Aceasta cladire imi ridica parul. Pe maini. Ciudat. Mirosea usor a mucegai. Dintr-un apartament iese un domn. Imbracat in preot. Ok, ce cauta un preot in ceea ce se vrea a fi o cladire de birouri?
Termin treaba mai repede decat as fi crezut, insa nu pe cat de repede pe cat mi-as fi dorit. Ma indrept spre o institutie de cultura sa imi achizitionez bilete. Cladirea frumoasa, impunatoare. Casa de bilete e in strada. Si are un sistem ciudatel prin care se comunica destul de greu cu casierita. Care e rupta de realitate. Bate campii. Imi adreseaza cateva intrebari. Nu puteam sa imi dau seama daca vorbeste cu mine sau mai e cineva cu ea in cutia aia de chibrituri. Ma intreaba daca sunt. Nu astept sa termine intrebarea. Se enerveaza. De ce nu astept sa intrebe pana la sfarsit. Pentru ca nu sunt nimeni cunoscut. Cum, nu sunt fata? Nu, tata nu e om politic, nici om de teatru. Tata e petromist. Si lucreaza cu oameni sanatosi. Asa ca nu, nu sunt. Imi iau biletele si fug. Pe bune. La propriu.
La Universitate ma opreste cineva. So what o sa ziceti. Pai da, dar cineva-ul acesta era un clovn. Cu peruca, nas rosu si tot ce ii trebuie unui clovn sa fie clovn. Pe o ploaie infernala. Clovnul imi da un balon. Si imi mimeaza ceva. Ma uit de jur imprejur. Lumea merge cu capul plecat sau ascunsi cat mai sub umbrela. Ok, nimanui nu ii pare ciudat. Sau poate il vad doar eu? Un sofer imi rezolva dilema, trecand cu acceleratia la podea printr-o baltoaca aflata in imediata-mi apropiere. Ne face si pe mine si pe dl clovn pestriti. Ok, deci chiar se intampla.
Ajung acasa, refuzand sa ma mai intalnesc cu cineva. Mi-a ajuns. Prea multe lucruri care merg anapoda. Si nu le vad logica. In scara blocului, vecinii mei mai in varsta ascultau muzica impreuna cu mai tinerii mei coblocatari. Mai sa fie! Sa fi citit oare ei blogul meu? N-as prea crede. In apartamentul din Badeni totul pare ok. Imi e si teama sa ma mai apropii de fereastra. Cine stie ce ciudatenie mai descopar. Incerc o convorbire telefonica. Cu ai mei. Ma intreaba de ce ii sun. Ce face ma? Rew, rew, rew. Corect era "de ce nu ai mai dat si tu niciun semn de viata".
La ora 20, imediat dupa ultima gaina a lui bunica-miu, ma hotarasc. A venit momentul. Sa pun punct zilei. Prea multe ciudatenii pentru creierasul meu s-asa prajit. Frate, si a zis Urania ceva de genul ca va fi o zi in care sa nu ne intrebam ce si cum. Ca se cearta planetele. Mai, fetelor, mai planetele mamii, stati blande. Si faceti pace. Doamne ajuta ca maine dimineata sa fie toate la loc. Saracul Gavrilescu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu