Mereu, in mintea mea cea necoapta si inca visatoare la cai verzi pe pereti, printi pe cai albi, casute cu gardulet alb si flori in geam, albul a insemnat puritate, gingasie, curatenie (sufleteasca si nu numai), lumina, caldura. Chestii pozitive, in general. Albul e viata, negrul e moarte. Asa e in capul meu. In viata, albul e uneori si moarte.
In weekend, o tanara din Bucuresti a murit. Avea 28 de ani. Aproape cat mine. Nu, nu era bolnava de vreo nenorocire incurabila. Nu a fost nici victima directa sau colaterala a vreunui accident stupid. A fost decizia ei. Nu, nu s-a aruncat de la nu stiu ce etaj. Nu a inghitit nici pastilele maica-sii de inima. Nu, a murit pentru ca nu a gasit puterea sa lupte. Cu albul. Nici fizic, nici psihic.
A murit in urma unei supradoze. Probabil a inceput totul ca o joaca. Sa vada cum e. Ce se simte. Cum, in mod miraculos, toate problemele tale dispar ca magarul in ceata. Si da, problemele dispar. Acelea marunte, care dau sare si piper vietii. Ca sa faca loc celor serioase. Care dau sfarsit vietii. Care fac sa cada cortina. Nu in aplauzele celor din jur. In lacrimi si pareri de rau. Regrete ca nu s-a putut face nimic.
Nu am venit niciodata in contact cu o persoana care sa se afle intr-o astfel de situatie. Am venit insa in contact cu vreo doi extremisti. In afara de mine. Care sunt omul extremelor, desi stiu ca nu-i bine. E foarte greu insa sa atingi si sa pastrezi echilibrul. In viata. Intr-o societate plina de asa zise tentatii. Stim ca ne facem rau si cu toate astea continuam.
Fiecare dintre noi se loveste la un moment dat de nevoia sufocanta de a se agata de ceva. Ca sa ramana pe linia de plutire. Ca sa ajunga la malul atat de linistitor. Si de safe. Unii ne agatam de prieteni, de evenimente, de credinta. Altii nu mai au puterea sa caute raspunsuri. Si se abandoneaza intr-o moarte lenta si dureroasa. Care insa creaza impresia de bine, de euforie, de visare. De evadare dintr-o inchisoare imaginara numita viata.
Stau si ma gandesc insa cum as fi reactionat eu. Sa zicem ca in loc sa merg la astrolog si la popa parintele, acum un an as fi inceput sa ma omor treptat, cu diverse substante. Pai, de unde as fi scos banii sa imi permit o viata de dependenta? Si cum as mai fi mers pe strada dreapta si cu fruntea sus, daca as fi fost ametita? Si sa mor asa treptat? N-as fi avut rabdare. Trecand peste faptul ca m-ar fi omorat sora-mea brutal si repede inainte sa mor eu asa euforic si tragic.
Revenind la biata fata. In locul careia ar fi putut fi multi. Sau, mai bine zis, ca ea sunt multi. Copii sau tineri care nu au avut norocul meu. De a avea in jur oameni care sa ii pocneasca sub diverse forme atunci cand trebuia. De a se plictisi sa mai caute raspunsuri si de a-si continua viata, traind clipa, prezentul. De a fi suficient de constienti sau cu capul pe umeri ca sa isi omoare in fasa curiozitatea imbecila de a vedea cum e. De a fi suficient de copii incat sa vada rozul vietii, uneori stropit de cate-un amarat cu putin gri, ca sa nu ne plictisim.
M-a impresionat mama tinerei. Care isi plangea copila si care s-a adresat tuturor celor prinsi in capcana. Si am avut impresia ca ii vorbea fiicei sale. Desi era prea tarziu. I-am simtit in voce regretele. Ca nu a acordat suficienta importanta. Suficienta atentie. Suficienta intelegere. Ca poate nu a stiut sau nu a avut puterea sa o smulga. Ca a pierdut razboiul cu moartea alba. Care a plecat cu un prizonier. Pe care nu-l va mai elibera niciodata. Indiferent de pretul pe care parintele ar fi gata sa-l plateasca.
Suntem stapanii vietii noastre. Sau poate asa ne place sa credem. Si atunci putem sa facem ce vrem. Cum vrem. Cand vrem. Cu cine vrem. Atata vreme cat deciziile noastre ne afecteaza pe noi si atat. Si atata vreme cat luam decizii in cunostinta de cauza, realizand care vor fi consecintele, asumandu-ni-le. Fetei de mai sus i-a placut albul. Atat de mult incat va pleca din viata, exact asa. Imbracata in alb.
In weekend, o tanara din Bucuresti a murit. Avea 28 de ani. Aproape cat mine. Nu, nu era bolnava de vreo nenorocire incurabila. Nu a fost nici victima directa sau colaterala a vreunui accident stupid. A fost decizia ei. Nu, nu s-a aruncat de la nu stiu ce etaj. Nu a inghitit nici pastilele maica-sii de inima. Nu, a murit pentru ca nu a gasit puterea sa lupte. Cu albul. Nici fizic, nici psihic.
A murit in urma unei supradoze. Probabil a inceput totul ca o joaca. Sa vada cum e. Ce se simte. Cum, in mod miraculos, toate problemele tale dispar ca magarul in ceata. Si da, problemele dispar. Acelea marunte, care dau sare si piper vietii. Ca sa faca loc celor serioase. Care dau sfarsit vietii. Care fac sa cada cortina. Nu in aplauzele celor din jur. In lacrimi si pareri de rau. Regrete ca nu s-a putut face nimic.
Nu am venit niciodata in contact cu o persoana care sa se afle intr-o astfel de situatie. Am venit insa in contact cu vreo doi extremisti. In afara de mine. Care sunt omul extremelor, desi stiu ca nu-i bine. E foarte greu insa sa atingi si sa pastrezi echilibrul. In viata. Intr-o societate plina de asa zise tentatii. Stim ca ne facem rau si cu toate astea continuam.
Fiecare dintre noi se loveste la un moment dat de nevoia sufocanta de a se agata de ceva. Ca sa ramana pe linia de plutire. Ca sa ajunga la malul atat de linistitor. Si de safe. Unii ne agatam de prieteni, de evenimente, de credinta. Altii nu mai au puterea sa caute raspunsuri. Si se abandoneaza intr-o moarte lenta si dureroasa. Care insa creaza impresia de bine, de euforie, de visare. De evadare dintr-o inchisoare imaginara numita viata.
Stau si ma gandesc insa cum as fi reactionat eu. Sa zicem ca in loc sa merg la astrolog si la popa parintele, acum un an as fi inceput sa ma omor treptat, cu diverse substante. Pai, de unde as fi scos banii sa imi permit o viata de dependenta? Si cum as mai fi mers pe strada dreapta si cu fruntea sus, daca as fi fost ametita? Si sa mor asa treptat? N-as fi avut rabdare. Trecand peste faptul ca m-ar fi omorat sora-mea brutal si repede inainte sa mor eu asa euforic si tragic.
Revenind la biata fata. In locul careia ar fi putut fi multi. Sau, mai bine zis, ca ea sunt multi. Copii sau tineri care nu au avut norocul meu. De a avea in jur oameni care sa ii pocneasca sub diverse forme atunci cand trebuia. De a se plictisi sa mai caute raspunsuri si de a-si continua viata, traind clipa, prezentul. De a fi suficient de constienti sau cu capul pe umeri ca sa isi omoare in fasa curiozitatea imbecila de a vedea cum e. De a fi suficient de copii incat sa vada rozul vietii, uneori stropit de cate-un amarat cu putin gri, ca sa nu ne plictisim.
M-a impresionat mama tinerei. Care isi plangea copila si care s-a adresat tuturor celor prinsi in capcana. Si am avut impresia ca ii vorbea fiicei sale. Desi era prea tarziu. I-am simtit in voce regretele. Ca nu a acordat suficienta importanta. Suficienta atentie. Suficienta intelegere. Ca poate nu a stiut sau nu a avut puterea sa o smulga. Ca a pierdut razboiul cu moartea alba. Care a plecat cu un prizonier. Pe care nu-l va mai elibera niciodata. Indiferent de pretul pe care parintele ar fi gata sa-l plateasca.
Suntem stapanii vietii noastre. Sau poate asa ne place sa credem. Si atunci putem sa facem ce vrem. Cum vrem. Cand vrem. Cu cine vrem. Atata vreme cat deciziile noastre ne afecteaza pe noi si atat. Si atata vreme cat luam decizii in cunostinta de cauza, realizand care vor fi consecintele, asumandu-ni-le. Fetei de mai sus i-a placut albul. Atat de mult incat va pleca din viata, exact asa. Imbracata in alb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu