Principiul amar

Stimata domnisoara, va anunt ca mai aveti de trait cinci zile. Dupa cele cinci zile, inima dumneavoastra va inceta sa mai ticaie. Toate problemele vor disparea, toate bucuriile se vor topi. Veti putea vedea ce se intampla, insa nu veti mai avea nicio putere. De a mai schimba ceva. Va sfatuiesc sa va traiti aceste cinci zile la intensitate maxima.

Ce-am face oare, daca cele de mai sus ne-ar fi adresate. Daca nu am fi spectatori, ci direct implicati. Cinci zile? Cam putin. Sa vedem. Unii dintre noi ar trage o betie pe cinste. Din care s-ar trezi peste patru zile. Doar ca sa mai apuce sa se mai imbete o data. Altii s-ar pune pe jelit. Pentru tot ceea ce au apucat sa faca, pentru tot ceea ce n-au apucat sa faca. Unii s-ar bucura. Ca scapa de datorii. Altii s-ar bucura ca i-ar baga pe altii la cheltuieli.

Ce-as face eu.... As face repede un credit ca sa o scutesc pe sora-mea de rate. Ca odata cu mine, ar muri si datoria. As merge la masa la Sofitel. Si as cere hamburgeri si cartofi prajiti. As inchiria un motor si m-as da cu el prin Bucuresti. Noaptea, ca sa fie liber si sa pot prinde viteza ca sa imi fluture pletele in vant. Mi-as cumpara un costum din piele neagra si ciocate. Si o palarie de cowboy. Pe care le-as purta. Noaptea. Pe motor.

M-as face blonda. Da' blonda blonduta, nu asa doua trei suvite. As cumpara o parte din florile tigancilor de la Tineretului si le-as face cadou primei fete triste pe care as intalni-o pe strada. Intr-una din seri, as invita o "fetita" care isi face veacul in fata pizzeriei Cuptorul cu lemne la o cafea. Si as sta de vorba cu ea. Si v-as povesti si voua din culisele celei mai vechi meserii din lume.

Mai ce? Mi-as face testamentul. Nu de alta, dar am destul de multe de lasat. Sfaturi. Le-as scrie tuturor prietenilor. Cate-o scrisorica. Prin care sa le smulg un zambet. As lasa cu limba de moarte sa imi fie donate organele. Ca macar altii sa aiba sansa sa traiasca. N-are nici un sens sa le iau cu mine. Ca nu m-ar mai ajuta cu nimic. Problema ar fi cu inima... Ca nu-i doresc nimanui sa aiba inima mea.

Mi-as plati toate datoriile catre stat. Ca s-asa Boc saracul nu are bani la Buget. As merge sa vad un jurist pledand, in toata splendoarea. As chiuli de la serviciu. Fara sa anunt pe nimeni. Dupa care m-as intoarce si mi-as da demisia. Dupa ce in prealabil mi-as negocia salariul dublu de cat e acum. Si as sta o zi intreaga in parc. Sa ma mangaie soarele. Si sa citesc o carte. Optimista si plina de umor. Printre rate.

As adopta un catel. Labrador. Si l-as alerga prin acelasi parc. Sa ne mangaie acelasi soare. As deschide toate geamurile si as da boxele la maxim. Sa urle house-ul in cartier. Cartierul meu de bunici. Poate chiar i-as duce flori doamnei babe de la parter. Le-as zambi cunostintelor mele de metrou. Si pe una dintre ele, poate chiar as intreba-o de vorba.

M-as duce cu sora-mea sa isi ia haine. De la mini prix. Ca m-a capiat. Cu dorintele ei de a se transforma in pitzi sisut. Si i-as lua cateva cadouri. Nu multe, ca e recesiune. Numai cateva. As inchide blogul pe motiv ca m-am saturat sa scriu ca sa ma citesc. "Nu m-as mai uita in oglinda, cautand cu atata ardoare increderea". As da vreo doua telefoane. Ca sa mai aud vreo doua voci. De care mi se face dor uneori.

Cam astea imi vin in minte acum. Mi se trasera toate de la Florin Zamfirescu. Din "Veronika se hotaraste sa moara". Citisem cartea. Cartea e nimic pe langa piesa. Distributia te ajuta sa mergi adanc. Foarte adanc. Cei care pot. Pentru multi, piesa a fost o "comedie usurica". Nu e. E fantastica. Mergeti sa o vedeti. La Odeon. Iti da de gandit.