Dulceata de gutui

Am avut un weekend din acela de iti incarca bateriile. De te lasa sa-ti lingi ranile in pace, fara sa te impinga la depresii, lame, pastile, funii si alte alea. Mai ziceam intr-o postare anterioara ca eu abia acum o descopar pe mama si puterile ei de tamaduire si vindecare a unui biet suflet amarat si chinuit ca al meu. Abia acum imi explic de ce dupa prima mea dezamagire in ale amorului mi-am revenit mult mai repede decat acum. Pentru ca eram acasa.

Asa. Acest weekend am fost acasa. Dar sa vedeti cum si in ce fel am ajuns sa plec eu din barlogul meu cel gri, plin de gauri si vietati diverse ce vin care cu furci care cu topoare sa cotropeasca apartamentul din Badeni. Vineri am avut o discutie destul de interesanta cu receptionista firmei careia ii prestez cu atata eleganta si acuratete calculul salarial luna de luna. Si din una in alta "ce frumos e afara, tu unde ai fost in co" si alte blablarii, care umplu timpul mort in care trebuie sa il astept pe neamtul meu sa isi termine miile de intalniri, ajungem la minunatul "si, ce faci in weekend". Imi spune ca pleaca acasa. La Targoviste. Frumos orasel. Ii spun ca am avut sansa sa vizitez candva orasul. Si ca mi-a placut. Am amintiri minunate de la ei din orasel. Ma intreaba eu de unde sunt. Din Bucuresti. Aaaa, pai si tu cand vrei sa te duci acasa, nu ai unde sa te duci? Oooo, buna intrebare. De cand nu am mai fost eu acasa? Si mai ales de ce?

Foarte simplu. Si acasa am amintiri care ar trebui cicatrizate. In fine, dornica de a ma duce si eu acasa, de a ma bucura si eu de atmosfera aia calda de acasa, dornica de a evada din rutina mea destul de plictisitoare si, avand-o si pe mama cam bolnavioara iar pe tata pe taramuri straineze plecat sa cucereasca medalii si trofee, o luai sambata spre casa. Spre acasa. Ok, trecem peste Berceniul jegos, plin in schimb de niste chestii din iarba, gen caleasca si cai si nu mai stiu ce aberatii. Oamenii la fel de nesimtiti. Am impresia ca si Bucurestiul asta s-a impartit asa cum s-a impartit si tara. Sunt cartiere puturoase si murdare cum sunt si judete sarace care asteapta pomana electorala. Si mai sunt cartiere in Bucale, unde lumea e harnica, vesela, asa cum sunt oamenii din Vestul tarii. In fine, sa revenim. E cartierul in care am copilarit, dar parca e din ce in ce mai rau.

Ajung dupa toate incercarile de a nu ma enerva pentru ca tramvaiele nu circula, oamenii se imping sa stea jos pentru doua statii, blocul e super jegos. Ajung totusi. La mama. Ooofffff. La mama. Pai, in primul rand, mama mea chioara de un ochi care este bolnavior, spala prin casa ca era mizerie. Facuta de nu stiu cine, avand in vedere ca tata era plecat de o saptamana de acasa. Era o curatenie la mama, mai ceva ca la spital. Mi-a fost rusine, gandindu-ma ce e la mine acasa. Ca mama ne-a invatat sa facem curat si sa fie mereu bec. Iar noi facem curat cand ne aducem aminte sau cand gandacii ne mai bat obrazul ca li se face pana si lor rau de la atata balamuc in casa. Asa. La mama mirosea a detergent si era bec. De cum am intrat, mi-am amintit de vremurile cand stateam cu ei. Fiecare facea treaba lui, sarcinile erau impartite.

Ne puseram pe gatit si povestit. Mama mea e un as la povestit. Si rade mult. Ea e mereu optimista. Si imi ridica moralul. Si iar povestim. Si ea imi spune de copilasii ei de la scoala. Eu ii povestesc despre nunta ce va sa vie si despre viata mea plina de diverse. Eu bocesc, ea imi ridica moralul. Am trebaluit amandoua ore in sir. Nu am obosit. A fost frumos. Pentru ca am simtit poate pentru prima data ca am facut ceva decat noi amandoua. Si mi-a placut. Dupa masa, dupa pregatit ciorbe, mancaruri si deserturi pentru cel ce speram noi ca se va intoarce campion la tenis, ne-am gandit sa facem o dulceata. De gutui. Ca avea ea niste gutui, date de nu stiu cine cu nu stiu ce ocazie. Care gutui erau pe jumatate busite. Ne-a luat vreo 4 ore. Dar nu ne-a obosit. Parca era Craciunul si noi faceam pregatiri.

Si toata atmosfera din weekend mi-a adus aminte de copilarie. De cum trebaluiam cu ai mei. Si de toate cate le faceam noi, toti. Si era bine. Era linistitor. Era mai bine copil. Era mai frumos. Ca nu prea stiam ce si cum cu viata asta. Si mi-a fost teama weekendul asta. Pentru ca mi-am dat seama ca nu sunt singura singura. Si ca sunt totusi norocoasa sa ii am pe ai mei langa mine. Si am realizat ca a inceput sa am un gol in stomac atunci cand se imbolnavesc si sa imi fie teama. Pentru ca vreau sa mai fac dulceata de gutui cu mama mult timp de acum incolo.