Verdict: crima

Da. Recunosc. Sunt vinovata. Ca nu am mai putut. Am incercat sa imi depasesc instinctele. Sa ma controlez. Sa fiu intelegatoare. Sa respect natura si pe toti. Si de felul meu sunt blanduta (depinde pe cine intrebi). Dar, credeti-ma, nu s-a mai putut. Are si rabdarea mea o limita. Si puterea mea de a accepta a ajuns la final. Asa ca am comis-o. E adevarat ca am ceva circumstante atenuante, dar crima e crima. Dar sa vedem cum s-a ajuns la aceasta fapta tragica, fapta ce ma va arunca dupa gratiile privilor ucigatoare ale membrilor diverselor ONG-uri aparatoare de diverse vietati.

Ajung acasa intr-o seara nu prea frumoasa de toamna. Afara frig. Abia asteptam sa scap din autobuzul frumos mirositor si incet miscator. Stiam ca si acasa e acelasi frig crunt si acelasi miros de canalizare. Dar ma resemnam cu ideea ca ajung si fac un dus, rezolvand in acest fel si chestia cu caldura si chestia cu mirosul. Si da-i si fugi si da-i si fugi. Ajung. Yesss. In casa un praf de cinci degete, ca nu fac curat pana nu se astupa craterele din casa. Inchid ochii cam pe jumatate, cat sa nu mai vad praful. Arunc sosonii cat colo si ma indrept cu a cincea spre baie. Aprind lumina. Soc. Namila aceea care m-a vizitat si saptamana trecuta, dar care saptamana trecuta a fost suficient de inteligenta incat sa se intoarca pe unde venise, ma privea direct in ochi. Maaai sa fie. Trec peste intimitatea ce se crease intre noi prin contactul vizual si incerc sa o intimidez. Nimic. Ba chiar parca incerca sa ma intimideze namila pe mine. Eeee, hai ca esti chiar obraznica. Pai tu ma dai afara din casa mea, bine nu chiar a mea, dar pana una alta e locul unde sed eu cu colocatara sisut. Nici una din noi nu dadea inapoi. Namila facea un pas la stanga. Eu dupa ea. Ea la dreapta. Eu dupa ea. Era perioada de tatonari. Nici nu treceam la atac, nici nu ne continuam drumul, fiecare pe al ei. Vazand ea, namila de, ca eu nu ma apropii, parca incepea ea sa se dea la mine. Maaaai. Ia sa ma inarmez eu. Fuga la bucatarie sa iau arma, tot cu a cincea sa nu fuga namila. Ma intorc cu farasul intr-o mana, folosit ca scut si cu arma crimei in cealalta mana. Credeti, cumva, ca namila fusese intre timp intoarsa din drumul ei de cucerire a apartamentului 26, de vreo mustrare de constiinta? De unde, era un tauras din ala de la coridele din Spania, care scotea fum pe nari si dadea din copita. Acuma, nu as putea sa spun cu care din cele 8 copite dadea, da' sigur dadea cu una, ca auzeam zgomotul.

Ea pregatita, eu pregatita. La un semn, deschisa-i calea, ea se-apropie de masina de spalat. Eu dupa ea. Incepe lupta. Care cu furci, care cu topoare. Zic eu, ia sa o alerg un pic, sa o obosesc. Si da-i si fugi. Prin tot holul. Si holul meu nu e mic. Proasta strategie. Ca namila e namila ca asa e felu' ei. Eu sunt namila ca nu stiu de ce, dar sunt. Asa ca, eu obosii prima. Fuck. Am nevoie urgenta de o alta strategie. Ca idioata asta e in stare sa intre in dormitor, sa doarma cu mine la noapte si eventual sa imi traga si toata patura. Gandeste, Andreea, gandeste, ca d-aia ai facut atatea scoli. Ok, lasam la o parte asta cu lupta rafinata. Recunoaste ca nu esti vreo figura istorica, drept urmare nu poti sa parjolesti totul in cale. Ramai la calea clasica. Iau arma mortala, inchid ochii si trag. De doua ori. Javra nimic. O fi pisica. Nu, ca nu are fata. Mai trag de doua ori. Nimic. Ma, ma lasi? Nici armele astea nu mai sunt ce au fost candva. Javra parca se uita la mine si imi ranjea pe sub mustati. Avea si doi dinti lipsa. Am vazut eu. Cred ca se mai luptase cu cineva de pe coloana. In fine, dupa jumatate de tub golit, da semne cum ca ar ameti. Cred ca ala a fost momentul cand toata viata i-a trecut prin fata ochilor ei albastri. Ca erau albastri. I-am vazut eu. Incepu sa spuna Tatal Nostru, sa isi ceara iertare pentru toate cate le facuse. Incepuse parca chiar sa imi fie mila. Ma gandeam sa o duc chiar la doctor, sa o vindece. Cand, javra pamantului, cu ultimele puteri, incearca sa ma atace (sau asa am interpretat eu mersul ala leganat spre mine). Atunci inchid ochii si ii aplic ultima lovitura. Pe urma liniste. Iesea fum de pe campul de batalie. Cadavrul zacea intr-un colt. Eu eram victorioasa. Pot sa jur ca aveam si un ranjet in coltu' gurii. Si cred ca am zis si un Hasta la vista, baby printre dinti.

Se intoarce si colocatara. "Bai, sisut, la noi in casa miroase naspa". "Pe bune? O fi de la canalizare? Ca ar fi trebuit sa te prinzi pana acum". "Nuuuu, ma, mai miroase si a altceva in afara de canalizare". "Ups, a ce, ma?". "A cadavru' asa". "Aaaa, da sigur, ca eu comisei crima si nu vrusei sa ascund urmele, ca eu sunt un asasin cinstit". O dusei la locul crimei si ii aratai cu mandrie fapta. Vazu, aplauda si imi zise: "nu ti-e frica de razbunarea clanului?" Maaa, ma lasi. Da' ce, vorbim de Clanul Camatarilor sau ce? Acu', intre patru ochi, recunosc ca am inchis usa si am lasat arma la capul patului. Nu i-am facut inmormantarea ca nu cred ca merita, iar cadavrul cred ca intra in putrefactie. Da' l-am lasat acolo, sa il vada si tata ca nu ma crede cand ii zic ca voi muri mancata de lighioane.

Gata, ma confesai....

PS: Lighioana era un gandac. Da' nu orice fel de gandac, o namila care cred eu ca ii mancase pe toti aia mititei din bucatarie (si mai era si obraznica pe deasupra). Chiar ma miram eu unde or fi gandaceii mei din bucatarie, ca au devenit asa ca niste animale de companie. Deci, astea ar fi circumstantele atenuante: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.