Piersicile lui Florin si popescuiele Emiliei

Luni seara. Ne culturalizam. In grup. Toante fetele de la job. Sau mai bine zis am avut asa, un teambuilding. Numa' intre noi, sexul frumos si slab. Unele, ca altele nu este nici frumos, nici slab. Si ce ne ziseram noi? Hai la teatru, ca nu am mai fost cam de multicel si impuscam doi iepuri dintr-un foc: vedem si vedete si mai si gustam si noi cultura cu lingurita. Ok, zis si facut. Achizitionat bilete, dat o poala de bani, pus la trei ace (ca de patru nu prea avem finante) si plecat spre minunata Opera. Ca acolo se tinea spectacolul.

Lumea la Opera merge fiecare cum crede de cuviinta. Unii la tol festiv, altii in jeansi. Unii cu taxiul pana la usa, altii cu metroul pana la Eroilor. Unii cu masina personala, ramanand blocati in traficul minunat de Bucuresti, altii perpedes, neramanand blocati nicaieri. O mare de oameni. Treaba asta o stiam de pe vremea cand mersul la teatru era un sport cu o periodicitate minunata. Stiu ca sunt spectacole la care biletele se vand inainte chiar de a se afisa data spectacolului. Si se joaca ani de-a randul cu casa inchisa. By the way, stiti cat costa lingurita de cultura? Mult. Poate prea mult. Daca vrei un loc in care sa vezi nu neaparata bobitele de transpiratie de pe fruntea actorilor, dar macar mimica si gestica, trebe sa bagi mana destul de adanc in buzunar. Cam de vreo juma' de milion asa.

Sa revenim. Spectacolul se anunta unul destul de important, daca ar fi fost sa ne luam dupa numele de pe afis. Intram. Aaaa, uitasem. Nu mai plec niciodata cu turma. E nasol. Eram vreo 20 de fete, care cautam disperate randul 22. Care era, normal, ultimul. Sau aproape ultimul. Si da-i si cauta. Dupa ce in prealabil, fata cu biletele a intarziat, din cauza traficului. Ok, galagie multa, ca doar eram un card de gasculite. Si cum eu iubesc sa fiu in centrul atentiei, m-am simtit mai mult decat minunat cand toata lumea se intorcea spre minunatul grup (parca eram cu clasa si cu tovarasa invatatoare) care nu-si gasea locul, nici la propriu, nici la figurat. In fine, dupa indelungi si destul de grele cautari, dupa ridicat jumatate de sala, dupa calcat pe pantofii cei buni trei sferturi din spectatori, ne-am asezat. Locurile, de, asa cam de 21 de Ron.

Gata, liniste, ca incepe. Aplecandu-ne un pic peste bara sa vedem si noi paducheii (ca erau miiiici, miiiici) ne veni asa, un miros de ceapa. O colega zice "bai, ce dracu', aici miroase a mancare gatita". Normal. In fata noastra, o duduie, probabil colega cu muncitorii aceia nespalati care merg cu 335-ul, manca, jur, o saorma. What the hell? Doar ce facusem misto la intrare ca ar fi trebuit sa ne luam floricele. Si radeam si ne gandeam in acelasi timp cat de nesimtite am fi. Aaaa, da? Lasa, ca mananca duduia saorma. Era asa un miros ceapa+usturoi. Nu ca as avea ceva impotriva consumului acestor legume. Numa' ca, parca nu era totusi locul. Se sting luminile. O alta colega zice "vaaai, cum mai mananca acuma domnisoara din fata, ca ii pica maioneza in poala". Unde nu da Domnul!

Gata. Incepe spectacolul. Cu un Piersic imbatranit. Zau. Are energie, dar e adus de spate. Vreti un sfat? Daca mai vreti sa il vedeti jucand, grabiti-va! Emilia Popescu incearca sa ii tina pasul. Pe alocuri ii iese. Pe alocuri, nu. In fine, nu sunt critic de teatru, asa ca nu mai comentez. Pana la urma, erau doi artisti care se straduiau sa isi faca treaba cat mai bine. Impotriva tuturor obstacolelor. Si au fost obstacole. In sala era o caldura toropitoare. Telefoanele sunau, desi crainicul acela saracul facuse enspe mii de apeluri in toate limbile pamantului. Se mancau floricele, ciocolata si alte chestii fosnitoare. Jocul lor a fost ok. Nimic spectaculos. Poate nici piesa nu a fost de asa natura incat sa ii puna in valoare. Spre jumatatea piesei, se mai ridica unul, altul, care isi aminteste ca are copii de hranit acasa. Pacat ca s-au asezat la mijlocul randului, astfel incat sa ii deranjeze pe toti in drumul lor spre luminita de la capatul intrarii.

Se termina spectacolul. Lumea aplauda artistii. Piersic parca se trezeste la viata. Incepe dialogul cu publicul. Ca asa e el. Vorbaret. Piersic, nu publicul. Desi si publicul. Care acum tacea. Nu misca nici raul nici ramul. Iesim din Opera. Fiecare se imbulzeste spre mijloacele de deplasare cu care a venit. Si fiecare se reintoarce la problemele lui. Concluzie: nu a fost o piesa care sa te bage in transa, care sa te faca sa visezi, care sa te transpuna intr-o alta lume. Nu cred ca au fost actorii, ca parca ei s-au straduit. Si au fost totusi nume mari. Nu stiu care a fost problema. Cert e faptul ca nu am plecat asa cum am plecat de la "Egoistul" sau de la "Visul unei nopti de vara". Si a doua concluzie: de azi inainte mergem numai pe bisericute. La Opera si la teatru. Adica la TNB. Hai cu Puccini! Hai cu Olga Tudorache! Si mai e ceva: sa fugim din tara asta cu tot cu artisti. Sau sa-i dam afara din salile de spectacole pe cei care sunt atat de importanti incat nu pot inchide telefoanele mobile! Si teambuildingul sa nu-l faceti niciodata la teatru. Duceti-va la munte!