In linia intai

23 august 1944. Ce ne gandiram noi, romanii? Bai, ia stai asa ca nemtii astia sunt cam smecheri. Ia s-o intoarcem noi, asa, usor, ca la gara, si sa ne bagam cu aliatii. Normal ca toate astea erau decise la nivel inalt. Eu vreau sa scriu despre cum au fost lucrurile astea percepute acolo jos, pe front, de oamenii simpli, de copiii (pentru ca erau copii) de 19 ani, smulsi de langa familii si trimisi sa lupte pentru o cauza pe care nu o intelegeau. Am sa redau povestea asa cum mi-a povestit bunicul meu, fericit supravietuitor al razboiului.

Asa cum am zis, nu avea nici 19 ani impliniti in momentul in care au fost recrutati cu japca pentru a servi intereselor patriei. A plecat doua luni in pregatire. Ma gandesc cu groaza ce ar fi putut invata mai repede in doua luni. In niciun caz tehnici de supravietuire sau de razboi, asa cum vad eu in filmele cu Sylvester Stallone. Au fost dusi toti, la gramada si li s-a facut o minima instructie. Dupa care au fost aruncati in fata mortii. E fantastic ca un batran atat de puternic cum e bunicul meu plange ca un copil atunci cand vorbeste de razboi.

Incepe povestirea lui cu mult curaj si parca dornic de a se elibera de o povara destul de grea: "mergeam pe jos, eram incaltati cu bocanci d-aia de armata; fiecare ne caram arma si lopata. De dormit, dormeam in gropile de ni le sapam noi, ca sa nu ne omoare proiectilele. Inaintam greu. Erau unii de rezistau da' erau si altii de cadeau prizonieri. Mergeam toata ziua, prin ploaie, caldura sau ninsoare. Satele de le "ingenuncheam" ramaneau pustii. Noaptea ne intorceam ca sa luam mancare. Faceam cu randul si nu erau trimisi decat aia de stia caporalu' ca se misca repede. Plecam sara si pana la trei trebuia sa ne intoarcem. Faceam 15, 20 de kilometri pana in sat si inca pe atat indarat. In sate nu erau decat femeile. Unii soldati erau nenorociti, se legau de ele. Caporalu' ii batea de cate ori auzea de vreo isprava d-asta. Noi ne gandeam la ai nostri de acasa; mancare ne dadeau ele (ne intelegeam prin semne), da' noi trebuia sa ne-o pregatim: ne faceam turtite, mai taiam cate-o gaina si o frigeam si noi cum ne pricepeam. Nu luam niciodata mai mult decat aveam nevoie, ca oricum nu puteam sa o luam cu noi. Si pe urma, oamenii aia erau amarati. Viata pe front e a dracu'. Mergeam imbracati ori de erau 40 de grade ori ca era geru' Bobotezii. De spalat nu ne spalam decat cand treceam prin vreun rau. Paduchii erau milioane, se bagasera sub piele si erau gramezi gramezi. Moartea era peste tot. Dupa o vreme, toti vroiam sa murim, sau sa ne loveasca sau sa ne imbolnavim ca sa ne trimita acasa. Unii aveau noroc. Altii... De aici din sat eram 5. Nu eram toti in acelasi loc. Intr-o noapte unu' a cazut ranit si a ramas in campul de lupta. Toti l-au lasat ca au zis ca e mort. Pe sara a inceput sa se vaite. Am plecat sa il recuperam. Am plecat eu si cu inca unu'. Nu ne era frica, ce dracu', eram copii si ne era totuna. Il luai in spinare si ii zisei sa nu zica nimic ca ne prinde inamicu' si ne omoara pe amandoi. Am scapat si el a murit acu' vreo 5 ani, bolnav de plamani. Da' n-a fost mereu numai noroc. Am cazut prizonieri. Da' nu ne-am lasat, am fugit, chiar daca ne era frica, ca mai bine morti decat prizonieri. Nu puteai sa faci nicio miscare. Nu puteai sa fii dezertor. Acceptai soarta si mergeai mai departe. Am avut luni intregi in care am mancat radacini si ce mai gaseam pe camp. Al mai greu mi-a fost cand a venit veste de la ai batrani ca murise maica. Nu m-au lasat sa vin acasa. Nici n-aveam cum. Nu mai stiam de sarbatori, nu mai stiam de nimic. A fost de Craciun, cand caporalu nostru a vorbit cu caporalu inamic si au zis ca macar de Craciun sa nu mai tragem. Si a fost bine. Da' pe urma am luat-o de la inceput. Cand s-a terminat si am ajuns acasa, maica nu mai era, frate-meu era prizonier. Nu am mai stiut nimic de el. Am mai auzit ca si-ar fi facut o familie in Serbia. Dupa razboi, au fost ani intregi in care ma sculam speriat sa nu cada vreo bomba. Cicatricile s-au vindecat in ani de zile, ca pe atunci nu erau medicamente ca acuma. Nu puteam sa mananc, nu puteam sa merg. Niciunul din ai mei nu a crezut ca o sa mai traiesc mult."

Dar a trait si povesteste acum prin ceea ce a trecut. Si il ascult. Si ma gandesc ca doi ani, 730 de zile, 1752o de ore, 1051200 de minute, omul asta a fost fata in fata cu moartea, a fost la limita supravietuirii, nu a mai fost o fiinta umana, a fost un instrument, nu a avut voie sa aiba sentimente sau temeri, a trebuit sa fie robot. Si ma enerveaza la culme ca apar fel si fel de veterani, care habar nu au ce a insemnat frontul, dar care ies mereu in fata si bat campii ca niste adevarati cunoscatori. Si ma mai enerveaza ca pe nimeni nu intereseaza pe bune prin ce au trecut oamenii astia acolo, unde ieseau inainte nu cu cuvinte si fraze frumos elaborate si parfumate, ci cu armele in mana si omorau semeni de-ai lor, "inchideau ochii si trageau", gandindu-se ca poate undeva si familiile lor sunt omorate in acelasi fel.