Sub acest titlu, plagiat de la cei de la Pro Tv, vreau sa bat campii despre viata de zi cu zi, in care suntem personajele principale. Citeam pe undeva cat e de greu sa ai o viata interesanta in fiecare zi. Sunt, intrucatva, de acord, plecand de la ideea ca rutina nu ne place, ca ne omoara cu zile (nu fac parte din aceasta categorie). Insa chiar si in rutina noastra gasim chestii formidabile, pe care le facem in mod automat, fara macar sa ne mai dam seama, jucam roluri in filmul vietii noastre.
Dimineata incepem cu mult curaj. La diferite ore, mai mult sau mai putin matinale, in functie de jobul fiecaruia, in fiecare casa din lumea asta, se aprinde lumina, se opreste ceasul, se face toaleta de dimineta, se bea o cafea rapid si se pleaca spre locurile de prestat diverse munci. Incepe aventura: se alearga dupa diversele mijloace de transport (de multe ori finish-ul este dezamagitor, soferul trantindu-ti usa fix in nas), asta ar putea intra la categoria 100 de metri garduri, pentru ca pe parcurs mai gasesti cate-o baltoaca, cate-un morman de zapada strans la marginea trotuarului, exact in statie. Odata urcat in masinile RATB-ului, urmeaza o alta proba: cea a indurarii cu stoicism a caldurii, a mirosurilor, a traficului infect (acestea ar fi, mai degraba, probe de rezistenta, date de diverse organe ale noastre, gen ficat, stomac, nervi). Daca esti sofer si ai rabluta ta, ramai totusi cu problema traficului, cu miscari de inviorare ale mainilor si picioarelor (mai exact mana dreapta si piciorul stang) de la calcat ambreiaj schimbat viteza, calcat ambreiaj scos din viteza. Iarna, poti folosi masinile RATB-ului pe post de frigidere. De aia dupa o iarna geroasa, iesim in primavara ca noi, pentru ca ne congelam bine in timpul iernii in autobuze. Tot la capitolul 100 de metri viteza, as introduce sprintul spre scaune, tot cu ceva obstacole de genu' mosi, babe, copii, toti mai iuti decat ar parea.
Ajungem care pe unde avem treburi: unii la birouri, altii pe santiere, indiferent unde, tot sclavi suntem. Incepem alte intreceri: care e mai pupincurist, care ajunge mai repede la cascaval. Suntem informatizati pana in dinti. Toti vorbim intre noi, inclusiv cu colegii care au biroul la un metru, pe mess. E o liniste la noi in birou, parca ar fi vreun concurs de sah. Urmeaza iarasi olimpiada nervilor: sa rezisti sefilor, sa rezisti colegilor, sa rezisti clientilor (daca ai de-a face cu ei). Continuam maratonul cu sedinte interminabile, rapoarte peste rapoarte.
Dupa munca, dam o fuga pana la piata sa luam d-ale gurii. Mai trecem si pe la posta sa mai platim din facturi (iar viteza, nu de alta dar de la 18 pana la 19, cand inchide la posta, e doar o ora). Terminam si cu posta si cu piata. O luam agale spre casa, plini cu sacose din cap pana in picioare. Asta ar fi proba de haltere, unde, de obicei, doamnele exceleaza. Tot pentru doamne, maratonul continua: putina curatenie (aici ar fi un fel de gimnastica ritmica, numai ca in loc de coarda, minge este folosit smotru'; mai avem si gimnastica acrobatica la capitolul curatat geamuri, cand doamnele noastre sunt mai ceva de gratioase decat gimnastele la barna); putina bucatareala, aici incluzand, daca se poate si ceva prajitureala.
Ne traim viata ca pe un film ce deruleaza pe fast forward. Fiecare are dramele lui, toti avem parte de tragedii, comedii, horror-uri; toti jucam roluri, mai mult sau mai putin bune, mai mult sau mai putin pozitive; toti ne regizam, pana la urma, propriile povesti, in care suntem protagonisti, un fel de Sergiu Nicolaescu (noi centram, noi dam cu capul). Important e, pana la urma, ca la sfarsitul filmului, pe desfasurator sa se afle cei dragi, si sa existe cativa spectatori care sa vorbeasca despre film si despre protegonisti cu placere, cu emotie. Suntem oameni obisnuiti si in acelasi timp speciali, care participa la Olimpiada zilnic, nu din patru in patru ani, si care castiga mereu cea mai de pret medalie: supravietuirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu