Si mi-e dooor de ochii tai, ochii tai, ochii tai. Whatever. Asa canta o tipa acum ceva ani. Auzind melodia din nou, ma trezii in aceasta dimineata macinata de diverse doruri. A naibii treaba. Presimt ca va fi o zi de retrait momente trecute, de amintiri inca nevindecate. In fine, sa vedem.
Mi-e dor de o cana de lapte cu cacao (nu din ala de pot sa imi fac eu acasa dintr-un pahar de Brenac si un varf de lingurita de cacao), asa cum beam cand eram copil; mi-e dor de dulceata de gutui, nu orice dulceata de gutui, ci aia pe care o facea bunica-mea de mirosea a gutui si era duuulce si parfumata; mi-e dor de greierii de la tara, care nu sunt fitosi ca astia de Bucuresti (aia de la tara canta cat ii tin bosogii, astia de la Bucuresti canta numai cand vrea bosogii lor); mi-e dor de stelele care se vad mult mai bine din curtea unei pensiuni din Sucevita; mi-e dor de ciorba radauteana, de papanasi, de povestile unui sofer de taxi care stia mai multe despre masini decat intreaga echipa tehnica de la Ferrari.
Mai imi e dor de vremurile din scoala, de copiii care eram atunci, de dirigu' care era prof' de biologie (el a fost primul care in clasa a saptea ne-a vorbit de sex; bineinteles ca ne-a explicat totul din punct de vedere stiintific) si care ne lua mereu apararea cand ni-i puneam in cap pe profesori; de mai cine? de profa' de romana (de ea imi e dor de mai demult) care ne-a invatat sa punem cratima acolo unde trebuie; de profa de sport care ne antrena si in echipa scolii la baschet; de orele de engleza si de domnisoara Tica (micut om, mare pedagog); de Lumi, care invata mereu la istorie si ma lasa sa scriu dupa ea la lucrari; de Popey (neeee, nu de marinar, de colega mea de banca, Popeasca) care era mereu capul rautatilor; de Geniu' in pantaloni scurti (a se citi Silviu) care, indiferent cat ma straduiam eu, ma lua mereu la mate; de Alex (cred ca azi e arhitect de vaza) care era mereu deprimat ca fata pe care o placea nu ii dadea atentie; de controalele facute de asistenta medicala pentru a descoperi copiii norocosi (adica pe purtatorii de paduchi); de chiulurile in masa de la chimie si nu numai.
Mi-e dor de facultate, de sesiuni, de pregatirea lucrarilor de diploma, de timpul pe care il aveam atunci. Mi-e dor de colegii mei, de Lili (atunci studenta, acum Garcea la feminin), de Gabi, de Geanina, de iesirile noastre saptamanale la o pizza sau la cofetarie. Mi-e dor de vremurile din timpul facultatii de litere, cand copiam pe rupte, cand am transformat o sfintenie de studenta in cea mai priceputa trisoare.
Mi-e dor de Adita, de toti doctorii din DSV (dna Cimpeanu, dl Petcu, de toate fetele de la Integrare), de dl director Voicu si de toanele lui, de Cristina si de problemele ei. Mi-e dor de vremurile cand pregateam petreceri de Craciun pentru toti copilasii. Aaa, si mi-e dor de dl Ionita si de prajiturile pe care le imparteam in biroul de la Resurse Umane. Mi-e dor de Mary si de sefa, de toti directorii de magazine care ne sacaiau cu intrebari absurde, de diminetile noastre cu fructe, de mesele la Del Ponte, exact langa stabii de la Romtelecom. Si mai imi e dor de vremurile cand fugeam de la birou ca sa ne coafam sau sa ne luam pantofi sau cizme sau cadouri de Craciun.
Mai ce... imi e dor de caminul P14 din Regie, de un revelion de vis cu zapada multa, de doi tineri in parcul Politehnicii singuri, tacuti, ei si zapada; de acelasi revelion in Cismigiu cand totul parea rupt dintr-o poveste, din Craiasa Zapezilor; de cartofii prajiti pe resou; de Crinuta si de John, de Adi si de Micki, de Dick; de diminetile cand strecuram sub perna o ciocolata pentru cineva drag; de drumurile Piata Sudului - Semanatoarea cu schimbarea magistralei la Unirea; de un 3 decembrie si de doua metrouri care merg in sens opus.
Dar cel care ma seaca cel mai tare, care inca nu este suportabil, este dorul legat de alte intamplari, mai recente. Imi e dor sa ma plimb prin IOR, sa ma intorc tarziu in noapte, sa beau un pahar cu vin si sa adorm in bratele lui. Mi-e dor de mesele din Campia Libertatii, de conversatia cu o anumita doamna, de vacantele planuite si organizate de aceeasi doamna, mi-e dor sa ma simt si copilul altcuiva in afara de mama. Mi-e dor de Domnita, de doamna Sofronie de la Suceava. Mi-e dor sa sune interfonul dupa 22, mi-e dor de baile la lumina lumanarii. Mi-e dor sa ma port ca un copil si sa fiu totusi inteleasa. Mi-e dor de "acolo e Calea Lactee", de prezentarea fiecarei stelute depe cer. Mi-e dor de "suna-ma cand ajungi". Si, da, mi-e dor de baiatu' meu.
Poate o sa imi treaca toate dorurile stiute si nestiunte, dar o sa imi ramana amintirile si, peste ceva timp, o sa ma apuce din nou nostalgiile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu