Am mai scris intr-una dintre postarile mele despre prietenii care devin straini, care uita de promisiuni facute candva cu foc, care trec pe langa tine, te privesc, dar nu te vad. Don't worry, nu va fi o postare patetica si nu voi reprosa nimanui nimic, mai ales ca fac si eu parte din aceasta categorie de nerecunoscatori si uituci.
Atunci cand te desparti de trecut pentru a te indrepta spre un alt viitor, atunci cand nu mai poti spune "maine o sa facem asta" pentru ca maine nu mai exista in formula respectiva, incerci sa iti faci viata cat mai usoara, incerci sa indulcesti ruptura si te pui pe promis: "lasa ca o sa ne mai vedem, nu se poate ca o prietenie asa frumoasa ca a nostra sa se termine aici, acum, asa; o sa vezi ca o sa iesim la o cafea, o sa mergem sa batem magazinele, asa cum faceam pe vremuri; eu nu o sa ma schimb, o sa fiu aceeasi x-uleasca pe care ai cunoscut-o tu aici; am sa te sun mereu sa te tin la curent cu ce mai e nou in viata mea; o sa poti conta mereu pe mine, voi fi langa tine de fiecare data cand o sa ai nevoie". As putea continua asa pana maine.
Din pacate, toate acestea trec, treptat treptat, de la nivelul de promisiuni solemne la nivelul de promisiuni nerespectate. De ce? Pai e foarte simplu: nu mai imparti viata de zi cu zi cu persoanele respective, fiecare pleaca pe drumul lui, fiecare se loveste de problemele lui zilnice. Experientele, placute sau mai putin placute, nu mai sunt experientele noastre, sunt experientele mele si experientele tale. Ok, ramane cafeaua, insa la cafea povestesti pe fast forward toate chestiile importante care, in mod normal, ti-ar lua zile intregi pentru reproducere. Nu mai exista intimitate, iar cand zic intimitate ma gandesc la situatiile traite impreuna si vrand, nevrand impartasite. Cred ca intr-o relatie trebuie investit, in primul rand, timp; cred ca mai e vorba de cunoasterea celuilalt, cunoastere care merge dincolo de povestiri, descrieri, autoportrete si alte tehnici de caracterizare. Cunosti o persoana prin gesturile sale, prin mimica, prin felul in care reactioneaza in diverse situatii de viata, in diferite circumstante profesionale. Incepi sa intelegi o persoana, dupa ce vezi cum reactioneaza la stres, cum reuseste sa se concentreze in conditii de factori disturbanti, cum reuseste sa se organizeze intr-un timp scurt, intr-un cuvant cum reactioneaza cu sabia deasupra capului.
Asa ca, in momentul in care decid sa ma indrept spre alte orizonturi, sacrific prietenii. Sunt putini oameni cu care mai pastrez legatura, sunt si mai putini oamenii cu care apuc sa ma mai vad (si chiar daca ne intalnim, se lasa tacerea la un moment dat, comunicarea nu mai este atat de buna pe cat era pe vremea cand ne petreceam impreuna 8,9 ore pe zi). Ma doare ca pierd oameni dragi, oameni pe care i-am iubit, oameni in care am investit sentimente si timp, mai ales ca sunt o fire destul de posesiva. Cu toate astea, sunt suficient de cu picioarele pe pamant ca sa inteleg ca e normal sa fie asa. In plus, nu e nimic mai fain decat sa cunosti alti oameni, sa intri in mintea si in sufletele lor (asta daca esti suficient de puternic incat sa investesti, chiar daca de-a lungul timpului nu te-ai dovedit a fi vreun investitor prea destept - sau, mai pe romaneste, ti-ai luat-o peste bot ). Si mai cred in treaba aia cu "in viata fiecaruia, apar oameni potriviti la momente potrivite".
Odata cu trecutul, raman in urma toti cei care au fost candva prezent si viitor. Toti cei pe care i-ai cunoscut devin straini pentru tine si prieteni pentru altii, cativa dintre cei ce ti-au fost straini iti devin prieteni. Toate intamplarile care au fost candva vitale, se transforma doar in amintiri, iar cu timpul multe se sterg. Pur si simplu, te rupi de realitatea unora si te ancorezi in realitatea altora. Cam naspa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu