O Bobita

Ma uit mereu la bunica-miu cum reactioneaza atunci cand planteaza ceva. Indiferent ca e vorba de o floare sau de legume, el iubeste samanta pe care o pune in pamant, iar aceasta iubire il innobileaza pe el. Semintele cresc, se dezvolta, se transforma in plante sanatoase care, la randul lor, fac seminte. Unele seminte insa, desi sunt ingrijite cu aceeasi iubire, se pierd pe drum. Bunica-miu nu e trist, zice el ca unele lucruri se intampla pentru ca asa trebuie si, indiferent cat am incerca noi, universul face o selectie pe care noi oricum nu o putem intelege si pentru care, de cele mai multe ori, noi nu suntem pregatiti.

Fiecare om pune o samanta si depinde de el cum se va dezvolta samanta respectiva. Am fost martora unei iubiri pentru o bobita ce incepuse a se dezvolta dintr-o samanta. Bobita a fost atat de dorita si de asteptata, incat ne-a facut pe cei care stiam de existenta ei sa lacrimam. Mama bobitei era atat de fericita, cum nu am vazut in viata mea pe cineva. Imi amintesc cum mi-a spus, cu chipul plin de lumina, ca in sfarsit samanta s-a prins. Nu stiam decat noi. Am trait alaturi de ea cea mai frumoasa complicitate de cand ma stiu. Am inceput sa facem planuri, am inceput sa fiu mai grijulie cu mama bobitei si, impreuna, am incercat sa udam samanta cu multa iubire. Bobita a crescut cat a crescut si, in cele din urma, inundata de atata dragoste si vazand ca ii face rau mamei ei, a renuntat la viata.

E o poveste lunga, pe care as fi putut sa o spun altfel, as fi putut sa dau muuult mai multe detalii, as fi putut sa descriu altfel imensa bucurie pe care am simtit-o cand mi-am stans prietena in brate sau sentimentul de nedreptate si deznadejde, de care nici acum nu pot spune ca am scapat. Eu am fost poate, dupa ei, cei care au sadit samanta, cea care a cunoscut cel mai bine toata povestea bobitei. Eu am fost acolo de la inceput pana la sfarsit. Am plans cu lacrimi de bucurie si mi-am simtit sufletul zdrobit de tristete. Am vazut un om terminat, am vazut o femeie daramata de povara durerii. Am intrebat Divinitatea de ce nu lasa o bobita sa creasca pentru a ajunge pe pamant, in sanul unei familii suuuper, formata din doi tineri deosebiti, pentru care ea ar reprezenta desavarsirea relatiei lor. Nici acum nu am primit raspuns, nici acum nu imi pot sterge din minte fata acelei femei plina de lacrimi, aud mereu cuvintele ei rostite mecanic, imi amintesc ca nimic din ceea ce spuneam nu reprezenta consolare. Nu stiam ce sa fac, tocmai eu, care sunt un as la consolat oameni, decat sa ii respect durerea si sa o strang in brate. Mi-am adus aminte atunci de bunica-miu si de selectia de care imi vorbeste el.

Sunt cativa oameni in jurul meu care au iubit o bobita ce n-a mai vrut sau n-a mai putut sa ajunga la linia de sosire (sau, mai rau, a ajuns la linia de sosire, insa nu i-a placut ce a gasit pe aici si s-a hotarat sa plece inapoi). Nu am fost langa fiecare dintre ei, insa ceea ce am trait langa prietena mea mi-a fost de ajuns. Am iubit bobita atat de tare, incat imi planificasem sa ii cumpar cel putin atatea jucarii de plus cate aveam eu (adica, in jur de vreo 150). Nu pretind ca as fi in stare sa simt nici macar a 100-a parte din suferinta lor, sincera sa fiu, nici nu mi-as mai dori sa fiu vreodata langa cineva care traieste moartea unei parti din ea/el, pentru ca as avea nevoie sa fiu eu ridicata si consolata. Imi indrept doar privirea catre Cer si rog anumite seminte sa se prinda, sa devina bobite care sa inveseleasca si sa incunune viata oamenilor pe care ii iubesc. Va rog pe voi, va stiti voi, sa ma iertati ca am indraznit sa intru in intimitatea voastra si sa scriu despre ceva atat de dureros, insa am simtit nevoia (egoism curat) de a-mi aminti si de a vorbi despre "O Bobita".