Introspectie

De cand ma stiu, de cand imi aduc aminte de mine, periodic am stat de vorba cu mine insami. Stiu ca o sa para ciudat. Sper doar sa nu trimiteti vreo echipa de medici sa ma ridice. Imi place sa imi analizez fiecare miscare, gandita sau nu, reusita sau nu. Imi place sa cred ca treaba asta ma ajuta, ma face sa ma cunosc mai bine.

Pe locuri, fiti gata, start. O fi bine ceea ce fac eu acum? O fi bine ca nu pot rupe definitiv legaturile cu trecutul (stiu parerea psihoterapeutei)? O fi bine ca eu tin la oameni, chiar daca ei mi-o trag si pe fata si pe spate? O fi bine ca eu nu reusesc sa imi amintesc decat lucrurile frumoase din fiecare relatie a mea, indiferent de cum s-a finalizat? O fi bine sa consolezi oamenii, sa dai din s-asa putina ta energie pozitiva si sa te incarci cu toate problemele celor din jur? Nu o fi mai bine sa fii mai egoist, sa te doara in c....ot de toti ceilalati si de nedumeririle lor? Problema mea e alta: ma pun mereu in locul celui cu care interrelationez. Si atunci nu fac altceva decat sa ma port asa cum mi-ar placea sa se poarte ceilalti cu mine in caz de inversare de roluri.

O fi bine ca pe mine chiar nu ma intereseaza care cu care si cine cu cine? O fi bine ca toata viata mea sa fie pusa pe hold, doar pentru a astepta cicatrizarea unor rani care refuza sa se inchida? O fi bine sa ramai in viata cuiva care nu te-a mai vrut in rol principal, dar care isi doreste totusi sa ai cateva aparitii de genul "guest star" in cateva episoade? O fi bine totusi ca toata lumea sa se intoarca spre tine de fiecare data cand viata e de rahat, sa te foloseasca si mai apoi sa te arunce pana data viitoare? Ma simt cateodata ca un lac din care toata lumea bea apa, insa in care nimeni nu investeste. Stiu ca e vina mea, dar nu pot sa opresc toata treaba asta. Este nevoia de a-i ajuta pe cei care sufera, de a-i ridica pe cei care cad, de a-i asculta pe cei care vorbesc, de a-i consola pe cei care plang.

O fi bine ca eu pot vedea dincolo de ambalaj si ca ma intereseaza mai mult ceea ce se afla sub invelis? O fi bine ca eu nu pot privi omul in ochi decat dupa ce il cunosc cat de cat (pentru ca am mereu impresia ca acel contact vizual coboara mult in intimitate si nu prea sunt dispusa sa las pe orisicine in intimitatea mea)? O fi bine ca in metrou eu sunt singura care analizeaza incaltamintea (din aceleasi considerente mai sus expuse)? O fi bine ca eu chiar ma gandesc si incerc sa ghicesc problemele fiecarui co-calator? O fi bine ca incerc mereu sa vad dincolo de usi inchise, de raspunsuri negative sau o fi pur si simplu o irosire de energie? O fi bine sa fie mereu altii prioritatea mea in loc sa fiu eu insami prioritatea mea?

Pana la urma sunt deciziile mele. Bune sau rele. Important e sa nu ma influenteze decat pe mine. Important e ca energia mea sa vina de undeva, nu neaparat de la oamenii pe care ii ajut si sa nu se epuizeze niciodata. Important e sa daruim si sa ne daruim fara pretentia de a exista reciprocitate. Nu toata lumea e dispusa sa faca aceleasi compromisuri. De fapt, nici nu ar trebui sa facem toti aceleasi compromisuri. Ar trebui sa ne completam, nu sa ne batem cap in cap. Eu am sa raman la fel, asumandu-mi toate riscurile ce vin odata cu bolovaneala. Si, asa cum spuneam dupa terminarea facultatii pe la interviurile pentru angajare, eu am sa ajut oamenii in continuare pentru ca iubesc oamenii si iubesc sa ii ajut, fie si din motivul pur egoist de a ma simti importanta pentru cativa dintre ei.