Fac cinste

Ah, ce zi!!! Bine ca e vineri. Si e scurta. Ce pacat ca Leul meu sade in fata blocului! Cand ar trebui sa imi scuteasca din drumuri! Ce pacat ca nu mai sunt la scoala! Sa imi faca mama prajituri! Si sa ma aduca ea la scoala cu masina! Asa. Sa lasam amintirile care ma chinuiesc, amintirile care ma rascolesc.

Dupa o noapte de fataiala de pe o parte pe alta, cu gandul la ce-am facut si ce-ar fi trebuit sa fac, suna in sfarsit ceasul. In sfaaarsit! Ce noapte lunga si plictisitoare! Bine ca s-a terminat! Tup, jos din pat. Facut dus fara stres gen "hai mai repede". Colocatara mea nu a innoptat acasa. O ora privit sifonierul meu cires cu vanilie. O ora. Ce sa alegem azi? Nu inteleg de ce mai pierd timpul holbandu-ma la toale, din moment ce imi voi pune si azi vesnicii pantaloni si vesnica bluza camasa alba. Ca asa e profi.

Ok... luat toti pantalonii la rand. Incercat sa le gasesc si avantaje si dezavantaje. Oricat incercam eu sa leg o punte intima intre noi, tot blugii imi faceau cu ochiul. Ca in viata. Tot jigodiile ne atrag. Nu si nu. Azi nu. Ma hotarasc la o pereche de pantaloni. Cei mai vechi. Din pacate, imi sunt largi. Sau din fericire? Ii iau sa-i cos, ca sa nu cada de pe mine. Aici, corigenta de la lucru manual isi spune cuvantul. Am cusut un nasture in 45 de minute. Ata se incurca, se innoda, se rupea. Complot, nu altceva. Unghiile ma incurcau. Trebuie sa le tai. E clar. Nu sunt facuta pentru a fi vreo pitzi. Ok, cusut pantaloni.

Camasa alba. Intr-un exces de zel, anul trecut mi-am luat o duzina de camasi. Toate albe. Si toate cam la fel. Cu toate astea, am pierdut alte 20 de minute sa aleg o camasa. Cum vine cu pulovarul gri? Dar cu vesta verde? Cu vesta vine bine, dar aceasta pute a fum. Dintr-o seara cand am mancat pene cu o prietena. Bune pene. Mult fum. In restaurant. Asa ca vesta e o intreaga plantatie de tutun. Ok, imi trebe doar camasa. Fara nimic pe deasupra. Daca fac turturei? Ghinion. Nu-mi place camasa cum vine. E prea boring. Mai caut. Degeaba. Imi pun o bluza primita cadou. De la mama prietenei cu penele. Si cu fumul.

Pantalonul negru, bluza neagra. Fuck. O sa zica lumea ca iar sunt in doliu. Sunt, dar numai sufleteste. Imi trebuie ceva care sa ma mai invie. Sa ma mai deschida la culoare. Imi pun un sal roz. Roooz? Nu e culoarea mea, nu ma caracterizeaza. Dar ma face mai vesela. Biine, fie. Dar doar pentru azi. Dupa doua ore ma privesc in oglinda. Doamne, cat am imbatranit! Fularul ala roz nu ma satisface. O sa intarzii la job. Asta ar fi o noutate. Tocmai eu, care ajung inaintea portarului. Si tocmai azi, cand am o droaie de treburi. Lasa fularul asta ca merge. Pe drumul spre usa, imi pica ochii pe o esarfa. E verde. Merge ca nuca-n perete. Cu haina mea bleumarin si cu geanta maro. Nu mai am timp de nimic. Asta e. Cui nu-i place, sa intoarca privirea. Ceea ce s-a si intamplat.

Ajung la job. La timp. Desi ghetele mele din lac negru (primite tot cadou de la o persoana draga; nu, nu cea cu penele, cea cu strategiile) s-au impotrivit pe fata. La job liniste. Ce surprizica. Toata lumea e in calcul. De aia e atata liniste. Imi vine colega de suferinta. Si pornim pe drumul spre raiul prajiturelelor. Pentru ca azi dam si noi o prajitura. Din putinul nostru, o sa facem cinste. Ca asa-i frumos. Si sanatos. Ok. Ne usura toata afacerea de 200 de Roni. Noi sa fim sanatoase! Mai luaram si beuturica. Ca sa nu ni se usuce gatlejurile. Turcul de unde ne luam noi ciunga, ne zambeste sexos si ne intreaba daca nu luam si o bere pentru colegi. Mai, mai, tu vrei sa ne dea astia afara?

Colegii se bucura. De prajituri. Ca niste copii. Pupaciuni. Urari. Unele pe bune, altele de fatada. Primim si floricele. Crizanteme. Frumos mirositoare. Si frumos ambalate. Eu tin la colegi. Si la floricele. M-am atasat de ei. Si de ele. Fac glume. Ca asa imi place. Sa fiu bufonul lor. Si imi place sa vad oamenii razand. Si imi mai place sa imi spuna "nu esti zdravana, femeie". Pentru ca asta inseamna ca fiecare persoana iese din rutina. Si asculta aburelile mele. Asa ca azi au fost amenintati sa manance toate prajiturele pe care le-am copt toata noaptea. Impreuna cu cofetarii de la Tosca. Mai mult ei.

S-a terminat si ziua de azi. Pfiu!!! Ce bine!!! Ma duc acasa sa sterg geamurile! Lumea fu multumita, prajiturile bune, florile frumoase. Mai trecu un Sf. Andrei la munca. Mai urmeaza si altele si altele. Noi sa fim sanatosi! Si sa nu fim afectati de criza financiara! Hai la multi ani, sa imi traiesc!!!!

O zi din viata lui Mos Craciun autohton

Tara lui Mos Craciun. 27 noiembrie 2008. Afara e lapovita. Traficul e blocat. Ca de fiecare data cand ploua. Semafoarele sunt pe galben intermitent. Autoritatile sunt ocupate cu alegerile. Si cu campania electorala. In fata casei familiei Craciun, doi cersetori asteapta sa-si exprime dorintele pentru sarbatori. Sunt uzi pana la piele. Parca ar fi niste curci plouate. Dar nu renunta. Tot pandesc sa iasa vreun membru al familiei.

In casa lui Mos Craciun e frig. Ca nu si-a mai platit intretinerea. Nuuu, nu din cauza lipsei de fonduri. Din cauza de negasit administrator. In afara de frig, mai si pute. Ca s-a apucat si el ca omu' sa-si repare tevile. Si si-a luat teapa de la zugravi si instalatori. E clar, cineva nu va vedea nimic sub brad pe 25 decembrie. Poate nu va vedea nici brad. Trecem peste frig si miros. Sa vedem cu ce se ocupa membrii familiei. Si sa simtim atmosfera calda, familiala. Sa vedem cum decurge acesta zi.

La 7 suna telefonul care anunta inceputul unei noi zile de munca. We wish you a merry christmas, we wish you a merry christams. Dupa vreo cinci minute de dorit craciun fericit, doamna casei se ridica si se indreapta cu pasi apasati spre bucatarie. Pune doua castronase cu cereale si laptic la incalzit. La microvele. Alimenteaza filtrul de cafea cu apa, cafea si curent electric. Face doua sandwichuri si le arunca in sandwichmaker. Calca repede hainele de munca ale capului de familie. Se indreapta spre dormitor, sa isi trezeasca sotul. "Iuuubi, iuuubi, trezeste-te! Nu e bine sa intarzii tocmai azi la fabrica. Stii bine ca trebuie sa discutati disponibilizarile si sa analizati care sunt efectele crizei asupra afacerii noastre".

Dupa vreo 10 minute de cicaleala, el se trezeste. Are foarte clar in minte ce are de facut azi. E un tip foarte organizat. E profi. Lucreaza numai respectandu-si deadline-urile. Are strategii. A implementat proceduri si politici. De retentie. A renilor. Si nu numai. Coboara din pat. Sufla in palme sa le dezghete. Intra la dus. A uitat ca de azi sunt in revizie aia cu apa calda. Se spala ca pisica. In timp ce se barbiereste (numai cu Gillete, ca sa ajute sportul romanesc), se gandeste la intalnirile de peste zi.

La prima ora se vede cu liderul de sindicat al impachetatorilor de cadouri; urmeaza o intalnire cu doua tinere pitzi ca sa discute o posibila sponsorizare din partea lui pentru ca ele sa isi poata imbunatati airbagurile. Spre pranz are programata o vizita de lucru in fabrica. Nu de alta, dar se apropie sarbatorile. Si vrea sa vada daca graficul e respectat intocmai. Si, in plus, face si o baie de multime. Desi nu ar mai fi nevoie. Angajatii il iubesc. Desi il jupoaie de bani. Pentru salarii. Dar n-are incotro. Forta de munca e din ce in ce mai putina. Si de mai proasta calitate. Si var'-su, Mos Gerila, abia asteapta sa ii fure oamenii.

Cu gandul la toate acestea, porneste spre bucatarie. Mult spus bucatarie. E mai mult un dulap. Unde sa ai bucatarie, daca toata garsoniera e cat o bucatarie? Mananca sandwichul cu salam, bea o gura de lapte, isi pune costumul Steilman (reparat de sotie acolo unde se tocise materialul), isi saruta sotia zicandu-i "sa nu uiti ca diseara e randul tau sa cumperi paine" si pleaca. In fata casei, da peste cei doi cersetori. Nuuu, nu le da bani. Pentru ca nu incurajeaza cersetoria. Le da pachetelul pe care i-l facuse sotia. Si le promite ca pe 25 ii va vizita. Nu de alta, dar sa ii dea si lui de mancare.

Ajuns in parcare, observa ca un vecin mai suparat pe viata il blocase. Dupa ce ii si zgariase nitel portiera. Asta e. Sa fim buni, ca e luna generozitatii. Aiurea. Il ia cu friguri pe sira spinarii gandul ca ar trebui sa mearga la Politie, sa astepte cinci sase ore. Se da batut. Si prefera sa uite. Si sa ierte. Se urca in Logan (Mos Craciun e ascultator, asa ca l-a impresionat Basica si a dat renii pe Logan). Masina nu porneste la prima cheie. Nici la a doua. Ce-o mai fi? Loganului nu ii place sa mearga pe ploaie? Cu multa rabdare si dupa cuvinte pline de iubire (ca Mos Craciun nu injura ca la usa cortului), masina se lasa induplecata. Intra impreuna in trafic. Dupa cinci blocaje, trei fortari ale galbenului, dupa o spaga data paznicului de la parcare, ajunge la munca.

Aici toti trag. Nuuu, nu la masea. Ca Mos Craciun nu lucreaza la soselele Bucurestiului. Trag sa termine norma de jucarele. Este o atmosfera fooarte placuta. Cu mici exceptii. Intre spiridusi au avut loc ceva altercatii. Din cauza secretarei. Blonde. Care iese la masa cu toti spiridusii. Fata desteapta. Impachetatorii de cadouri vor salarii mai mari. Chiar daca e criza. Ameninta cu greva. Dupa investigatii, Mos Craciun afla ca, de fapt, era doar o manarie a liderului de sindicat. Care vroia sa plece la Viena de revelion. Si nu avea suficiente finante. O rezolva. Liderul primeste un avertisment scris de la departamentul de HR. Dar si un imprumut de la Mos Craciun. Ca sa poata merge in strainataturi. Ca pentru Mos Craciun e foarte importanta satisfactia si comfortul psihic al angajatilor. Asa ca umbla la soft benefits. Asa se explica de ce el, ditamai Mos Craciunul sta intr-o garsoniera, mananca sandwichuri cu salam si se imbraca in costumul ala Steilman carpit de sotie.

Urmeaza intalnirea cu oamenii. Asta e partea preferata a lui Mos Craciun. Ii place sa stea printre oamenii lui. Sa simta pulsul afacerii. Sa-si cunoasca spiridusii. Si sa stie cu ce probleme se confrunta fiecare. Si incearca sa ii ajute. Stie ca ar trebui sa vorbeasca cu ei despre disponibilizari. Dar nu poate. Cauta solutii sa reduca cheltuielile prin alte mijloace. Si sigur le va gasi. Ca doar e manager. Si a fost prevazator. Are ceva economii puse deoparte. Pentru criza asta. In plus, nu-si permite sa piarda oamenii. A investit mult in ei. Traininguri serioase. Si acum sunt cei mai buni specialisti de pe piata. Ok, va gasi el solutii. Va trebui sa infrunte cicaleala sotiei, dar se va descurca.

Dupa baia de multime, sta de vorba cu pitzi. Le explica de ce nu le va finanta. Le vorbeste despre interiorul care e mai important decat exteriorul. Incearca sa le atraga atentia asupra efectelor capriciilor lor. Mare om e Mos Craciun asta. Are o rabdare de fier. Pitzi nu inteleg. Dar se dau batute. Si ii cer sa le aduca doi pitzi baieti, daca el nu se baga. Primesc explicatii cum ca si pe piata baietilor e criza. E criza de baieti punct. Ce sa mai zicem de pitzi baieti! Pleaca fetele cam nesatisfacute. Asta e. Poate la anul.

Mai are o intalnire importanta. Cu var'-su. Mos Gerila. Sa puna la cale afacerile. Si sa vada cum trec prin criza, fara sa fie afectati oamenii. Pentru ca, dincolo de competitia dintre ei, cei mai importanti sunt oamenii. Cad de acord ca anul asta, cu titlu de exceptie, sa colaboreze si sa viziteze amandoi in acelasi timp oamenii. Asa ca, isi vor uni fortele si vor veni amandoi pe 25.

Dupa o zi asa plina, pleaca spre casa. Face doua ore. Pentru ca e acelasi blocaj in trafic. Eheee, s-au dus vremurile cand urca in sanie si zbura pe deasupra orasului. Acu' sta in trafic la fel ca toti muritorii de rand. Trece pe la un fast food sa ia ceva de mancare. Ca sotia a fost si ea ocupata azi. Si nu vrea sa o mai oboseasca si el cu stresul gatitului. Nu e adeptul fast foodului. Dar azi, cu titlu de exceptie, le va face astora vanzare.

S-a mai dus o zi. Urmeaza o masa cu sotia. Si spera ca in seara asta sa vina si aia cu gresia si faianta. Are o presimtire. Ca maine va sta de vorba cu multa lume. Lumea isi aduce mereu aminte de el. Cam de la inceputul lui noiembrie. Pana pe 25 decembrie. Pe urma, intra iar in anonimat. Dar el e fericit asa. E multumit. Simte, asadar, ca maine va sta de vorba cu o persoana speciala. Care ii va cere ceva special. Dar mai e pana maine.

Primiti cu Sarbatorile?

De alaltaieri, oficial, pentru mine a inceput sezonul sarbatorilor. A fost 24 noiembrie. Am sarbatorit un sagetator. De fapt, nu l-am sarbatorit. Ca am fost la munci. Dar urmeaza sa-l sarbatorim. Ca doar e sagetator. Si stalpul casei. Asa ca, hai la multi ani, sa ne traiasca!

Pentru toata lumea a cam inceput sezonul sarbatorilor. Se vede. Se simte in aer. Nu ca suntem mai buni. Sau mai generosi. Nuuu, ca se fac iar cozi pe la super si hypermarketuri. Lumea vorbeste. Nu despre spiritul Craciunului. Despre Ghita. Nu acela pe care il asteapta Cleopatra Stratan la portita. Nu, altu' Ghita. Care Ghita va fi sacrificat intocmai respectand normele europene. Fara sa sufere. Eventual va fi adormit inainte. I se va recita o poezie, un canticel. Buun. Deci toata lumea vorbeste de Ghita. Cat de scump e el. Nu asa generic vorbind. Nu, practic vorbind. E vreo 10 roni kilogramu'. Daca eram si eu o Ghita, se imbogateau ai mei.

Stiu ca e urat sa scriu in prag de sarbatori despre chestii atat de lumesti. Dar asta se vorbeste in jurul meu. Toti se dau peste cap, vand din casa (s-au luat dupa mine), fac artificii financiare, doar doar si l-or permite pe el. Pe Ghitisor. Lumea nu vorbeste de colinde. Vorbeste de curatenie generala. Aia in care iti omori mainile de la soda si de la atata frecat. Gresia. Si faianta. Si aragazul bibelou. Care, desi bibelou, tot se murdareste. Se mai discuta despre solutii de curatat geamurile. Si uite cum fac trimitere la o postare de zilele trecute: femeia, oricata scoala ar avea, oricat de feminina si feminista ar deveni, simte mereu nevoia sa revina de unde a plecat. La cratita.

La job, a inceput lumea sa se agite. Referitor la unde mancam ca porcii si bem pana cadem sub masa. Ce biiineee!!! Sa mananca si gura noastra!!! Si sa ne facem cadouri. Se trage din palarie. Un biletel. Cu cel care va consuma o particica din bugetul alocat cadourilor de Craciun. Aceste biletle se mai si schimba. Cand nu ne convine destinatarul cadoului. Ramane sa mai invatam cate-o poezie si sa facem o mica serbare a pomului de iarna. Si sa vina Mos Craciunila. Pentru fete. Si Baba Craciunita pentru toti baietii. Toti 4. Ca atatia sunt in toata firma.

In oras, traficul e blocat. Vaaai, ce surpriza, o sa spuneti. Dar chiar e. E mai blocat decat de obicei. E blocaj in blocaj. Ca ne pregatim pentru 1 decembrie. Si defilam. Cu baietii aia, saracii, care tremura. Si zambesc la cerere. Si se gandesc cu jind la fasolea cu ciolan de la mamele lor de acasa. Si, cu gandul la fasole, defileaza. Prin fata celor cu gandul la ciolan. Care, din putinul lor de bugetari, aduc coroane. Ca sa dea bine pe sticla. Si romanii merg sa-i vada. Si pe cei cu gandul la fasole si pe cei cu gandul la ciolan.

In curand va incepe marea impodobire. Cu beculete. Care vor consuma cat tot Bucurestiul. Dar va fi atmosfera de sarbatoare. Ca atmosfera de sarbatoare, mai nou, sta in beculete. Si va urma probabil si un brad. Din otel. Pe la Unirea. Unde se vor inghesui toti romanasii. Sa simta mirosul de cetina otelita. Si vor fi iar blocaje. De data asta, intre pietoni. Pietonii vor circula bara la bara. Si va mai veni si Revelionul. Cu concerte in piete. Cu sticle si pahare de plastic. Cu Loredana si cu vesnica Agurida.

Si uite asa vor trece si sarbatorile de iarna. Cu incasari uriase pentru retail. Pe care nici criza lu' peste nu le va estompa. Cu revelionul lui Vanghelie, unde se vor lupta pensionarii cu tinerii (viitorul si speranta tarii) pentru somon fume si icre de manciuria. Cu brazi taiati fara cap, care, dupa 25 decembrie, vor fi abandonati prin piete. Cu zapada care, bineinteles, va lua prin surprindere pe toata lumea. Cu nu stiu cate intoxicatii si tulburari digestive.

Am intrat in starea specifica sarbatorilor. Stiu, stiu. Se vede dupa tonul optimist al acestei postari. Azi am prezentat realist ce vor insemna sarbatorile. Din punctul de vedere al gunoierului care se va lupta cu muntii de gunoaie, al soferului care se va lupta cu rezulatatele somnului autoritatilor cand va veni iarna cu colindul, al omului de rand care anul asta chiar isi va lua numai o sticla de suc si una de sampanie de la coltul blocului. De maine, voi scrie mai visator, mai la sentiment. Ca, totusi, vine cea mai frumoasa perioada a anului!

Hier kommen sie

Asaaaa. O fi corect? Sper totusi sa nu stiti germana. Si sa fiti dati pe spate de vastele mele cunostinte, de aptitudinile mele de poligloata. Asadar, dupa acest minunat titlu, luat cu copy si cu paste din google translation (sa traiesti, nene google si sper ca nu chiuleai de la meditatiile de nemteasca sa ma faci de ras p-aci), sa va explic ce-mi veni.

Fiecare om are cate-un moment in viata, in care ia curba aceea deosebit de periculoasa cu piciorul pe acceleratie. In loc de frana. Si viata lui se schimba mai apoi. La 90 de grade. Cel putin. Asa si eu. Dupa o zgaltaiala serioasa, primita in plina figura sau sub centura (cum vreti, rezultatul a fost acelasi), mi-am schimbat nitelus perspectivele. Cam tarzior. Si in plina criza. Si cam nasol. Ca eu sunt cam omul extremelor.

Si uite asa, picai eu din extrema copilului cuminte, strangaret (stiu ca e strangator), echilibrat, care statea in casa si privea lumea pe geam, in extrema cealalta. Extrema care a descoperit lumea. Lumea aia de afara. De peste granitele tarisoarei gri. Dupa o Barcelona super frumoasa, civilizata, curata, colorata, urmeaza un alt oras de vis. Daca la Barcelona am gasit flamenco, paella, sangria, Zara, urmeaza valsuri, carnati, bere si punctualitatea nemteasca.

Asa cum ziceam, in plina criza financiara, mondiala si personala, mi se deschise mie apetitul pentru calatorii. 2 intr-un an. Uau. Cam mult pentru un singur salariat, care mai are si o rata. Si mai vrea si ghete si cizme si hainute. Si mai are si o intretinere de platit. Manata in lupta de dorinta de a vedea, de a nu-mi taia venele mele lungi si crete la cabana Plapumioara la trecerea dintre jegosul an 2008 si minunatul an 2009, plecai a colinda si a incerca sa starnesc mila posibililor finantatori sponsori.

Sora-mea mi-a dat cu flit "eu dorm la hostelsuri si tu te duci la 4 stele? haida de, si eu sa finantez capriciile tale de rasfatata?". Tata a fost incantat "oooo, du-te ca e frumos orasul; dar sa nu-mi ceri bani ca stau prost". Mama a fost saritoare "iti dau, fetita mamei, dupa ce Tariceanu ne mareste salariile cu alea 50 de procente" (adica la Pastele Cailor, or' mie imi trebe pentru revelionul oamenilor). Colegii de la munca au fost rosi de invidie, asa ca sufletu' sponsorizare.

Mai am o singura sansa. Sa amanetez ceva. Dar ce? Ca de bijuterii mi-e cam mila. Si oricum nu am suficiente. Ar trebui sa le mai sustrag si pe ale sora-mii. Si asta le are numarate si, mirosind ea nevoia mea acuta de euroi, le-a inchis si le tine sub cheie. Iar cheia a inghitit-o. Sa ma duc sa cer o marire de salariu. Atat asteapta astia. Ca sa ma dea afara. Pentru razvratire impotriva sistemului. Cum sa ceri marire cand firmele restructureaza in draci? Nu-mi ramane decat sa ma vand. Pe de-a intregul sau pe bucatici. Azi un rinichi, maine un plaman. Daca ma vand intreaga, nu imi mai ating scopul vanzarii. Daca ma vand pe bucatele, macar jumatate din mine ajunge de revelion pe meleaguri straine. Si pline de soare.

Insa, chiar de va fi sa platesc tot anul viitor pentru nesabuinta de a pleca de Revelion in tari straine, tot plec. Chiar de ma vor urmari creditorii mai ceva ca paparazzi pe Andreea Marin, tot plec. Ma duc sa valsez. Cu Strauss. In urechi. Sa mananc carnati. Pe Mariahilfer Strasse. Sa ma simt o printesa. La palatul Schönbrunn. Sa-mi vomit intestinele. In Wiener Prater. Sa ma reculeg. Si sa ma rog pentru o viata mai buna. La catedrala "Sfântul Ştefan". Si mai vad eu ce mai fac. Pentru ca, daca tot voi face foamea sase luni de-acum inainte, macar sa stiu pentru ce.

Wien, froh zu sehen, Sie!!!! (nu e o injuratura...sper....sau nu e a mea, e tot a lu' nenea google)

La agatat pe net

Alt subiect tabu. Nu se discuta. Nu se da pe fata. Nu se scoate la lumina. Nu stim. Nu cunoastem. Nici usturoi n-am mancat, nici gura nu ne miroase. Ciine, euuu? Niciodata. Nici sa stiu ca raman singur. Pentru toata viata. Nici impins de curiozitate. Ca eu nu sunt curios. Nici impins de la spate de vreun coleg "binevoitor". Ca asta cu agatatul pe net e de porc. Biiine, am un cont hi5, dar e mai mult asa, for fun. Si ce daca il updatez zilnic? Si mai pun cate-o poza in care arat beton? E just for fun.

Biine. Eu nu am cont hi5. Ca nu-mi place. Ca il consider ca fiind o vitrina. In care toata lumea se expune. Isi prezinta pozele. In toate pozitiile, in toate toalele, cu toate frizurile, din profil, din fata, din spate. Si aceste conturi vizeaza, zice-se, ca oamenii sa se cunoasca cu alti oameni. The more the merry. Si mi se mai pare ca, stiindu-se vazuti si vizitati, oamenii isi dau in petec. Cu stangul in dreptul. Uita de intimitate. Si uneori de decenta. Si de limite. Oricum, ramane alegerea fiecaruia dintre noi ce si cum face cu imaginea sa.

Internetul asta e destul de priculos. Creaza dependenta. Se joaca cu timpul si mintea copiilor. Rapeste timpul care alteori era alocat cu totul altor activitati. Internetul scoate la iveala chestii care uneori ar fi mai bine sa ramana ascunse. Este uneori si folositor. Destul de des in ultimul timp. Este o a doua lume, cu reguli destul de clare, mult mai periculoasa deseori decat cea reala.

Nu as prea vrea sa scriu acum de utilitatea Internetului in ale cumparaturilor, despre cat timp este economisit printr-un click. Sa scriem azi despre net ca principala metoda de comunicare, ca posibil Cupidon. Si Cupidon asta e de doua feluri: e ala care aduce impreuna oameni pentru o clipa si ala care aduce oameni impreuna pentru o viata, sau pentru toate vietile. Primul, sa-l numim generic Cupihatahata, se ocupa de oamenii ce se ghideaza dupa un motto simplu (carpe diem). Si acest Cupihatahata virtual nu are implicatii prea mari. Nici asupra personalitatii celor pe care ii tuna si ii aduna. Nici asupra vietilor acestora. Are un rol scurt, de o noapte. Cel mult.

Cupidon al doilea, sa-i zicem Cupisentimentalul, vine ca o furtuna. Incepe prin a face liniste. Exact ca o furtuna. Si sfarseste prin a incurca tot. Si pe toti. Pe vremuri, Cupisentimentalul virtual avea de unde alege. De unde sa faca permutari si combinatii. Acum e din ce in ce mai greu. Pentru ca frati-su, Cupihatahata isi vara mereu nasul. Cu toate acestea, are saracul uneori si noroc. Si reuseste sa mai lege cate ceva. Sa-i mai pice si lui cate ceva. Nici prea prea ca sa fie retrogradat, dar nici foarte foarte ca sa fie promovat. Nu-si face norma, da' nici nu e dat afara.

Cateodata, Cupihatahata si Cupisentimentalul isi dau mana (de fapt, eu cred ca primul ii forteaza mana celui de-al doilea) si iese cu scantei. Omul lui Cupihatahata vrea doar o clipa in viata, cel al lui Cupisentimentalul vrea toate clipele din viata. Primul omulet isi ia ce are nevoie si dispare. Al doilea omulet asteapta. Si asteapta. Se pune la dispozitia primului. Primul mai vine din cand in cand, isi mai ia portia de clipa, mai consuma din primul si iar dispare. Al doilea moare putin cate putin. Se stinge in fiecare zi fara acea clipa.

Da, stiu, asa e si in viata reala, nu numai in cea virtuala. Parca cea virtuala e mai putin dura. Acolo poti sa cunosti mintea omului. Inainte de a te lasa atras de ambalaj. E oare ceva mai interesant, mai profund, mai graitor despre cineva, decat propria-i minte? Netul iti da voie sa alegi dupa alte criterii. Care sunt poate mai importante. Si uite asa se leaga prietenii. Comunitati. Oameni manati in lupta de aceleasi principii. Care rad la aceleasi glume. Care nu simt nevoia sa iasa in club sambata seara. Ci, mai degraba, sa stea in motul patului, cu "jumatatea intregului" si sa savureze un film. Poate chiar de desene animate. Si sa manance clatite. Si sa bea un pahar de Sangria. In loc de nu stiu ce cocktail, intr-un loc plin de fum si de fumuri.

In fine. Pana la urma, pescuitul asta pe net, fie ca e el pescuit de jumatate, fie ca e pescuit de prieteni, este o alternativa la lipsa de comunicare si la lipsa de timp din viata reala. Si suntem cativa care putem depune marturie ca, avand putin noroc, poti gasi super oameni. Sunt si cativa care pot vorbi mai mult despre Cupihatahata. Si inca vreo doi trei pot depune marturie pentru tepele pe care le-au primit. Si pentru felul in care viata le-a fost data peste cap. Dar, in final, e alegerea fiecaruia, cat, cum si ce accepta din dorinta de a fi fericit.

Strategii pentru a fi oameni?

Am fost putin trasa de urechi, referitor la o postare scrisa alaltaieri. Si cred ca am transmis putin cam prea multa sensibilitate. Ce-o mai fi si asta? Si cum sa-ti permiti sa gandesti cu sufletul intr-o lume in care se gandeste prin strategii? S-ar putea chiar sa mai fi vorbit candva despre acelasi subiect. Iertati-o pe Roza (scleroza), care ma viziteaza cam des in ultima vreme.

Oamenii, in general sunt sensibili. Ca de aia sunt oameni. Si nu tigri. Sau lei. Si de aia traim in societate. Si nu in jungla. Desi societatea noastra seamana din ce in ce mai bine cu o jungla. Fiecare sensibilitate trebuie udata. Si ingrijita. Ca o floare. Asta daca vrem sa ne pastram calitatea de oameni. De muritori de rand. De fiinte vulnerabile. Dar si frumoase pe interior. Sensibilitatea ne ajuta sa crestem. Din punct de vedere uman. Si nu numai. Ne da putere. Sau, mai bine zis, ne face puternici.

Se vorbeste azi despre femeile puternice. Care femei uita de ce au fost aduse pe pamant in principiu. Ca sa fie plapande. Sa reprezinte inima relatiei. Sa fie sexul frumos. Sa infrumuseteze, asadar, prin prezenta lor, o lume destul de gri. La un moment dat, femeile au vrut sa fie altfel. Normal. Toti ne dorim sa fim altfel. Blondele vor sa fie brunete. Brunetele blonde. Cretele sa aiba parul drept. Cele cu parul drept isi pun parul pe bigudele. Si tot asa. Eeee, femeia a vrut sa fie un pic macho. Problema a fost alta. Atat de mult si-a dorit, atat de mult s-a luptat, incat a devenit mai barbata ca barbatul. Si a inceput sa preia din sarcini. Foooarte bun. Barbatul, mai destept, a lasat-o sa preia. Si sa preia. Si sa preia. Drept urmare, el se uita la fotbal, ea schimba tevi, el vede cand si ca se schimba anotimpurile, ea isi petrece viata pe camp. Campul poate fi: de batalie, de munci sau de floarea soarelui. Asadar, sensibilitatea doamnelor a fost serios afectata de barbatia ravnita si castigata pana la urma.

Nasol. Pentru ca acum femeile isi vor feminitatea inapoi. Sau se revolta. Sau nu inteleg. De ce barbatii din jurul lor nu isi mai asuma rolul de barbat. Si toate doamnele se intorc spre acasa. Obosite de atata rol si egalitate intre sexe. Si isi doresc rolurile initiale. De mama si sotie. Si nu prea le mai iese. Pentru ca echilibrul s-a rupt. A fost zidit in spatele mastii. La fel ca misiunea fiecarei femei. Care femeie a devenit intre timp puternica. Si barbata. Un fel de Fefeleaga.

Dar ce vorbesc eu aici? Toti, indiferent de sex, varsta, culoare a parului, nationalitate, devenim mai greu de impresionat. Ingropam sentimentele, acoperim lacrimile, nu ne permitem vulnerabilitate, nu ne permitem suflet. Ne concentram numai pe minte. Si pe nevoi primare. Sa mancam, sa ne facem case, sa conducem bolizi. Si aici intervine manipularea jobului, a sefului, a intregului colectiv. Nu ma revolt impotriva profesionistilor. Numai ca intre a fi profesionist si a fi robot e o linie destul de subtire, care deseori este trecuta fara chiar a constientiza. Pana la urma, s-ar putea ca totul sa se rezume la asteptarile fiecaruia dintre noi referitor la ceea ce fiecare numeste viata.

Nota bene, insa. Exista viata si dupa job. Altfel de viata. Viata oamenilor care stiu sa spuna stop. Viata oamenilor care stiu sa vada in jur. Care incearca sa inteleaga fara a judeca. Care au grija sa-si pastreze calitatea de omenie si de om. Care pot sa lacrimeze in fata greutatilor unui seaman, fara a judeca prin prisma greselilor care l-au dus in acel loc, in acel moment. Care considera ca viata este alcatuita din mai multe parti. Intre care ar fi bine sa existe un echilibru. Acolo unde nu exista echilibru, se atinge pana la urma o extrema. Si extremele nu aduc fericire. Nici de moment, nici de lunga durata.

Si acuma, sa concluzionez: fac parte dintr-o generatie trista. O generatie care alearga. Mult si prost. Ca Banel. Am dat si am prmit. Nu judec acum daca am dat suficient sau daca am primit atat cat mi-ar fi trebuit. Stiu doar ca fiecare om are ceea ce merita, in conditii normale. Si mai stiu ca sufletul e important. Si oamenii sunt importanti. Si nu merita sa fie raniti. Sau uitati.

Romania si batranul

Acum doi ani, in vara, cand caldurile erau insuportabile pentru majoritatea oamenilor normali, nu si pentru mine, am avut o actiune in azilele de batrani si in caminele de copii cu dezabilitatzi. Brusc, autoritatzile devenisera interesate de ei. De fapt, suna asa, intr-un fel, dadea bine la stirile de la ora cinci, " cod rosu; autoritatile se implica, se fac verificari la nivelul....". Si acum am un gust amar.

A fost o actiune mixta, erau implicate mai multe autoritatzi,..... asa, ca pentru credibilitate. Primul contact, intr-unul din azile: in curte batrani, ...multzi, afara 50 de grade; langa gard, un cal, in soare, fara apa, afara aceleashi 50 de grade. Care este legatura dintre cele doua tablouri? Una singura ...Dezinteresul. Am intrat incet , ma durea ca ma privesc intr-un fel anume, " eram doamna de la centru, care a venit sa verifice", nu intzelegeau ce, dar nu conta. Pentru ei eram persoana importanta din afara, imi spuneau " saru' mana", iar eu simtzeam nevoia sa le sarut eu mainile, la propriu. Maini care ingrijisera copiii; care acum se debarasasera de ei, maini care muncisera pentru copiii; care acum se debarasasera de ei, maini care acum cautau un sprijin si ....nu-l gaseau, deoarece copiii lor se debarasasera de ei. O, Doamne, aveau nevoie de atat de putzin si uneori nu primeau nimic. Aveau nevoie macar de o vorba buna. Am crezut ca mor... A fost primul contact si mi s-a parut sfarsitul lumii... Dar am intrat in azil, insotzita de conducerea unitatzii si am mai murit un pic... Afara era racoare in comparatzie cu ce era in interior... Raspunsul a fost unanim...nu sunt bani. Iar eu nu puteam ajuta cu nimic. Si am mai murit un pic.. Am inceput controlul, usor indarjita de un aspect: directoarea era grabita, urma sa aibe loc "taierea panglicii" bisericii din curtea azilului. Si era impacientata, ca urmau sa vina " figuri politice importante ale judetzului" iar venirea noastra o incurca un pic, as spune eu. Si revolta ma macina. De ce pentru biserica au fost bani, iar pentru o instalatzie de aer conditzionat, nu? Un preot i-a spus bunicii mele ca, daca vrei sa te rogi la Dumnezeu, nu trebuie sa te duci in biserici renumite, nu, Dumnezeu este peste tot; si in padure, numai credintza sa fie. Mai mult nu mai spun...

Am vazut ca se poate manca in vecinatatea toaletei, doar pentru faptul ca asa a fost proiectata cladirea, ma indoiesc insa ca cineva si-a batut capul cum sa evite acest aspect. Am vazut batranei care isi luau in pat langa ei si ultimul coltzishor de paine. Am vazut asistente care le puneau mancarea pe noptiera oamenilor care erau perfuzatzi, care erau aproape in stare de inconsientza, numai din dorintza de a arata nu stiu cui , ca au ce manca batranii, ca sunt bine ingrijitzi. Am vazut batrani atat de slabi, cum nu cred ca am vazut vreodata...Am vazut dezinteres, am vazut comoditatea, ignoranta, am vazut insa si oameni dedicatzi acestei cauze, oameni care cu putzinii bani dati de catre stat, faceau minuni, in sensul ca era curatzenie, se putea respira, batranii pareau, daca nu fericitzi, cel putzin multzumiti.

A fost primul contact, a urmat un lung sir. Am vazut copii ai nimanui, copii lovitzi de soarta, copii cu dizabilitatzi severe, care trebuiau legatzi ca sa nu-si provoace singuri suferintza, copii care nu stiu daca cunoshteau sensul cuvantului mama sau daca au spus vreodata mama, copii cu SIDA, ..........copiii nimanui. Si acum, cand inchid ochii, parca ii vad, trishti, bolnavi, marcatzi, uneori prost ingrijitzi, alteori insa le citeai bucuria in ochi, cand cei care ii ingrijeau intrau in aria lor vizuala.

Am gasit o sumedenie de nereguli, nu le detaliez, nu spun unde, pentru ca nu este etic. Am dat si amenzi, am primit si telefoane, am fost " certata " pentru sanctiunile aplicate....., de catre cei care gresisera (!!), am confiscat alimente destinate copiilor ... expirate ..., am facut cat am putut pentru ei, realizez insa ca a fost ...prea putzin. Atat am putut insa.....

Batranul si... Romania

Am mai tot scris aici despre batrani, bunici, oameni trecuti de o anumita varsta. Imi place sa vad cum unii oameni au stiut sa isi traiasca tineretea frumos, cum au fost constienti tot timpul de batranetea ce urma sa vie. Si cum s-au pregatit pentru ea. Iubesc batranii. Sunt singurii care ma emotioneaza pe lumea asta. Sunt singurii care ma pot face sa lacrimez. Sau sa zambesc. Cu sinceritate. Fara joc actoricesc. Am scris aici despre vecinii mei. Toti trecuti de o anumita varsta. Am exemplificat cum se poate imbatrani frumos sau nu. Am vorbit despre bunicii mei. Despre viata fiecaruia dintre ei. Despre bunicul pe care nu-l mai am decat in amintiri. Despre bunicul cu care inca imi mai fac amintiri.

Astazi vreau sa scriu despre acei batrani care nu au stiut sau poate pur si simplu nu au avut noroc de o batranete asa cum o inteleg eu. Linistita, cu joc de sah in parcurile lui Negoita, cu plimbari mana in mana cu omul iubit cu care au impartit decenii. Azi, in cartierul meu plin de batranei simpatici sau nu, dar macar toti sanatosi si cu mostenitori (care uneori, poate prea rar, mai aduc cate doua trei eugenii sau un pahar cu apa), am intalnit o batranica intr-o gradina. Ma gandeam daca s-o fi luat de la vecinul de la doi si s-o fi apucat tot sectorul 3 de curatat gradinile. Ce bine ar fi fost! Batranica mea aduna painea care fusese aruncata de la balcoane pentru cainii ce-si adapostesc blanile prin imprejur. Am crezut ca nu vad bine.

Mai am batranei in cartier care stau pe banci. Fara sa zica nimic. Fara sa ceara nimic. Sunt oameni a caror demnitate ii impiedica sa intinda mana, dar care sunt manati de foamete sa iasa in strada si sa astepte. Nu cer, nu tipa, nu spun rugaciuni invatate in metrou, nu judeca, nu se baga in sufletul nimanui. Pentru unii nu sunt nici macar vizibili. Ma gandesc mereu la bunicii mei. Ce ar fi facut ei in situatia acestor pensionari bucuresteni? Bunica-miu are o pensie suficient de babana. Mai mare poate decat salariile multor oameni din campul muncii. Si cu toate astea, tot ramane fara bani. Si ma gandesc: ce s-ar fi intamplat cu bunica-mea fara bunica-miu? Ar fi reusit din minunata ei pensie de 150 de Roni sa-si ia macar paine zilnic? Ok, exagerez. Ea l-ar fi avut pe tata, pe noi. Dar oamenii astia care nu mai au pe nimeni?

Oare chiar atat de tare sa greseasca oamenii astia fata de copii, nepoti, semeni? Si chiar daca gresesc, oare nu merita o batranete nu neaparat linistita, dar macar decenta? Chiar nu realizam ca toti ajungem acolo? Ca nu se stie niciodata cum se intoarce roata? Chiar trebuie ca, dupa o viata de munca, sa-i umilim, sa le dam ignore, sa intoarcem capul si privirea cand ii intalnim pe strada? Poate nici macar n-a fost o viata de munca. Si ce? Atat i-a dus capul. Asta ar insemna ca ar trebui sa facem ce facea Ceasca? Sa ii strangem intr-un lagar? Sa-i exterminam? Sa-i lasam sa moara de frig si de foame?

Exista in tara cateva locuri unde batranii sunt ingrijiti. In schimbul unor sume de bani. Din locurile astea, mai mult de jumate arata jalnic. Ok, macar au un acoperis deasupra capului. Jumatate din mancare le este furata. Ok, macar mananca pe jumatate. In locurile astea ajung din cand in cand "oameni". In campanii electorale, de Craciun si Pasti (pentru imagine). In rest, sa manance ce au. Si sa zica mersi. Stiti ca exista penitenciare unde conditiile sunt mult mai bune decat intr-un azil pentru batrani? Si ce daca, cui ii pasa? Exista cantine pentru saraci. Unde, pentru pensia de 150 de roni, oamenii beneficiaza de doua ori pe saptamana de o masa calda: ciorba de cartofi si mancare de mazare. De doua ori pe saptamana. In zilele de post. In rest, post negru. Ce atata mancare? Produceti ceva ca sa consumati? Ati produs? Ghinion, ati si consumat.

Consider ca nivelul multimii ar trebui sa fie cel putin de supravietuire, de demnitate si decenta. Ca toti ar trebui sa aiba dreptul la o bucata de paine. Ca nu ar trebui sa isi mai faca griji daca mai au bani de mancare dupa ce platesc intretinerea si lumina. Ca ar trebui sa beneficieze de medicamente. Fara sa stea la cozi ca pe vremea raposatului. De data asta, pentru sanatate, nu pentru portocale. Ca ar trebui sa puna paltonul ca sa iasa la plimbare. Nu ca sa poata dormi. Ca ar trebui sa poata iesi macar o data pe luna in lume. La teatru. Fara sa-si puna problema ca iesirea respectiva afecteaza bugetul alocat sanatatii. Ca ar trebui sa poata zambi din tot sufletul. Nu amar. Ca ar trebui sa aiba un loc in societate. Nu de gunoi.

Azi sunt suparata. Iar. Ca sunt romanca. Si ca traiesc in mizeria asta de tara. Unde habar n-avem sa ne pretuim batranii. Si copiii. Oamenii, in general. Si nu ne vom ridica. Pana nu vom invata sa ne organizam ca societate. Pana nu vom constientiza ca societatea nu inseamna numai oameni becalizati. Ca societatea sanatoasa stie sa-si pretuiasca fiecare element. Si sa-l aseze acolo unde ii e locul. Si, de ce nu, sa se foloseasca de fiecare parte buna din fiecare element. Si, pana la urma, sa fim o societate, nu o turma, pazita de caini care isi mai infig din cand in cand coltii. Pentru a-si satisface nevoia de sange. Si de umilire.

Astazi marti ...13 noiembrie !

Astazi daca ar fi fost 13, nu m-ar fi mirat de loc ! Dar nu a fost! A fost in schimb ziua aceea minunata, cand toate merg in oricare alt mod decat struna !

Dimineatza la sapte fara ceva s-a oprit lumina... Nu ar fi fost o tragedie daca nu era ziua in care plecam mai tarziu la job, ziua in care as fi vrut sa lenevesc un pic la TV cu o cafea aburind. Vise taica, vise. Imi dau drumul la apa si ma duc sa beau o cafea ...rece. Din ce in ce mai mult simtzeam un nou factor care imi provoca un disconfort. Ce sa fie...? Ooops, era frig... aoloooo s-a oprit curentul...., deci centrala e in pauza, caldura niet, apa calda niet !!!! Pica si faza cu baia ....! Ma hotarasc sa mai stau in pat, inca ceva vreme pana ce vor da drumul la curent. Bine ca m-am razgandit ca altfel stateam pana la ora aceasta in pat, a se intelege ca defectiunea nu a fost remediata nici pana la aceasta ora.

Asaaaa, sa revenim la martzi 18 noiembrie, ziua pe care as reboteza-o marti 13 noiembrie !! Imi incalzesc apa sa imi fac un ...dush !!! O nebunie de experientza, mi-am amintit de vremurile de demult, cand apa calda era o raritate, cand curentul " pleca" tocmai cand incepeau cele doua ore de program TV, cand caciulile si hainele groase le pastram cu sfintzenie pentru statul in casa, uneori le spuneam si .........pijama, cand pe geam se formau stelutze de gheatza, dar nu in exterior, ci pe ....interior !!! Frumos a fost cand a trebuit sa combin apa muuult prea calda, cu apa muult prea rece de la robinet; nu mi-a iesit...., asa ca am avut parte de o " baitza" cu apa calaie, intr-o baie fara lumina si unde friguuul isi facuse salash.

Am supravietzuit, asta conteaza !

Ma mobilizez sa ma imbrac, cu toate ca imi venea sa ma infofolesc bine si sa sar in patutzul ...rece. Dresul, evident cu firul dus; mai aveam un dres nou, ma uit cu interes la culoare si o apreciez, deschid cutia, cand surpriza ... si acesta e rupt. Asociatzi voi cuvintele NOU/RUPT si sirul de epitete care a urmat. Asa, nemachiata nu puteam pleca, unde sa ma ...oglindesc dat fiind faptul ca era intuneric peste tot? In geam ?!!!!! Inspirata blonda?!!!! Nuuu, dispeeeeraaaataaaa...!!!!!!!!!

Si toate acestea adunate, tocmai in ziulica in care venisem acasica la mama mea, in casutza draga, unde este cald si lumina, unde apa calda nu trebuie ....asteptata si nici intampinata cu flori ( !!), unde patul este ...mareeee si comod, unde cafeaua lu' tata este buuuna si calda tot timpul! Oare sa fi fost complot?!!!!!

Deja?

Stiam eu ca lumea apasa prea tare pe acceleratie si alearga mereu si sare peste diverse etape. Dar nici chiar asa. Abia e 18 noiembrie. Toate supermarketurile, hypermarketurile si alte marketuri sunt pline ochi. De globulete. De braduleti. De cadouri. Stati asa ca nu-i asa. Pai primii eu cadouri, astfel incat sa fiu lovita de generozitate si sa dau startul maratonului de cheltuit banii pe care nu-i am? Adica, venii Sf. Andrei? Nu, nu? Atunci, unde va grabiti asa?

Cand eram copil, stiam care e semnul de inceput al sarbatorilor. Tirul ala plin de luminite colorate si canticelul "Holidays are coming, holidays are coming". De la Coca Cola. Cand intra pe televizor tirul, stiam. Incepea sa miroase a vacanta. A cozonaci. A brad. A cadouri. A zapada. Si stiam ca urma sa faca mama prajituri. Ca la noi sarbatorile incep cu ziua unui sagetator. Si ce mai trebaluia saraca mama, sa faca jde mii de feluri de prajiturele si prajiturici, ca sa aiba domnul inginer sef cu ce se da smecher. Ca pe vremea aia nu exista Ana. Cofetaria.

Si urma ziua mea. Concentrila. Nu orice zi. Ziua MEA. Prajiturele pe platou. Era un alunecuus. Ma ducea mama. La scoala. Si eram impopotanata. Ca eram sarbatorita, deh! Ce-mi mai placea sa fiu in centrul atentiei! Sa ma pupe toti. Si profesorii sa-mi ureze. In ziua aia nu ma asculta nimeni, la nicio materie. Nu stergeam tabla. Eram sarbatorita. Primeam parca si flori. Si cadouri. De la Lumi, saraca. Ea era prietena tuturor. Si fata cu cadoul. Aveam si un admirator. Secret. Din pacate nu era cel de care imi placea mie. Ca asa-i in tenis.

Si stiam ca dupa Sf. Andrei urmeaza sarbatorile. Venea 1 Decembrie cand dormeam acasica. Sau, in cosmaruri, faceam curatenia de Craciun. Pe urma Mos Nicolae. Cred ca mosul asta a avut radarul de deasupra casei noastre busit. Ca nu vedea ca eram noi nazdravane. Ca n-am primit niciodata nuieluse. Am primit mereu cadoaie. Si dulciuri. Cand am implinit 18 ani, am primit papusi. Niciodata nu am fost mai fericita ca la Mos Nicolae ala. Ca pieptanam papusile all day long. In loc sa invat pentru bac. Acu' ma uit la sutele de maimutoaie de plus si ma gandesc ce-o fi fost in capul alor mei. De mi-au achizitionat atatea jucarele.

De Craciun era de doua ori prilej de bucurie. Vai de cei ce nu-si aminteau ca ma mai cheama si Cristina. Vai de cei ce nu se prezentau cu un cadouas, ceva. Imi amintesc si acum mirosul sarmalelor din dimineata de 25 decembrie. Si cum batea tata usor la usa. Hei, cred ca v-a cautat Mos Craciun. Si cursa din dormitor in sufragerie. Si emotia descoperirii cadourilor. Si vesnicele pijamale sau treninguri. Astea ni le lua mereu Doamna Craciunita. Ce sa faci, ea-i mai practica. Mosul era cel cu ceasuri, parfumuri, telefoane, bijuterii.

Si acuma se presupune ca plecam la galop spre magazine. Sa luam cadouase. Maratonul cumparaturilor. Da' nici macar n-a nins! Si toamna nu s-a terminat. Ca inca mai miroase a frunze arse! Si nici n-am apucat sa-i scriu lu' Mos Craciun! Ca sunt atatea pe care mi le doresc! Dar nici n-am apucat sa fac fapte bune, ca sa imi aduca Mosul toate alea de le cer eu! Si n-a venit nici Sf. Andrei! Mai bine! Ca oricum n-am bani de cinste! Asa ca, mai usor cu sarbatorile ca suntem in criza economica!!!

La umbra marelui urs

"Imi simt sufletul mugur de fluier/Cea doinit cântec cu suier,/Pentru zilele ce-au fost trecute,/ Pentru noptile negre si slute./Am pornit cu roua-n picioare,/Ca sã cânt un cântec de soare,/ Pentru zilele ce au sã vie, /Pentru noptile cu iasomie. /Freamatul apelor si fosnetul codrilor/ In el se întâlnesc, /Si sufletu-mi încãlzesc./ Hei, hei, verde e iarba,/ Soarele-i sus pe cer./ Hei, hei dusã o iarna / Cu dintii ei de fïer. "

Noroc cu Jurnalul National, uite asa am realizat ca inca imi mai amintesc o sumedenie de versuri. Semn buun, nu m-am sclerozat definitiv, ma mai viziteaza din cand in cand tanti Roza ( scleroza), dar nu sta mult!!!!! M-as putea inscrie la emisiunea aceea, habar nu am cum o cheama , dar stitzi despre ce vorbesc !!!! E normal sa nu stiu cum se numeste, eu nu ma uit decat la emisiuni serioase, talk show-uri , nu vad decat filme cu shtaif si .................pe Statica!!!!!!!!!!!

Fiecare om cu slabiciunile lui!!!!!!! Astazi de dimineatza in masina, am cantat cum cantam in tineretze, la concerte ! Ce vremuri!! ! Acum daca dau " de doua ori din cap" sunt chiauna doua saptamani !!!!! Sa nu mai vorbim de faptul ca nu vad sensul datului din cap.....!!!!!!!!!!

Au trecut o mie de ani de atunci! Nu ratam aproape niciun concert, era o jale cand mama nu ma lasa , nu vretzi sa stitzi !!!!!! Bine ca gusturile mele muzicale coincideau cu ale tatalui meu ! Era o data de mult, pe stadionul 23 August, era in vremea in care fumam, dar ......nu fumam ! Asa ca ma duc cu tata la concert, ma intalnesc cu gashca, hotaram ca noi sa stam in fatza scenei sa nu cumva sa ratam ceva ( !!!) , tata mai in spate, ca sa nu surzeasca ! In fine, stabilesc cu tata un punct de reper care urma sa ne foloseasca la terminarea concertului .... Dar, un amic a simtzit nevoia sa fie spiritual, " ai o tigare"; Brrr, mi-a stat inima! Asta este.... pana aici mi-a fost, ma uit cu ochi galeshi si intreb " cu mine vorbeshti?", raspunsul a fost altul decat cel pe care-l asteptam ....." da, hai nu-mi spune ca nu ai..". Si s-a lasat tacere. M-am facut ca ploua , era cea mai ushoara modalitate de a depasi momentul!!! Dar....., era prea frumos sa fie adevarat, sa scap asa usor..... !!!! M-a chemat tata la el, ma gandeam ca urmeaza reproshuri, dar nu a fost asa mi-a intins cateva tigari ...., cu mentiunea" pentru amicul care fumeaza". Mai rau decat o palma !

Au trecut ani de atunci, intre timp m-am lasat de fumat, dar parca mai simt gustul tigarii aceleia , care uneori coincide cu gustul perioadei mele rebele. Parca ma si vad cu pletele in vant sau mai bine zis in ochi, cu carare pe mijloc , cu blue jeanshi , cu camashi de camuflaj, cu geanta kaki atarnata de gat, cu geci de piele, cu tendintza de a-mi masca feminitatea, cu bijuterii voluminoase si musai din argint. Atunci nu purtam pantofi Musette, nici cotume La Femme, uram bijuteriile din aur, bluzele mulate, pantofii cu toc, buclele, parul blond, altul decat cel natural! Va vine sa credetzi? Toate acestea erau pentru "femei superficiale" care pun pretz pe exterior!!! Noi eram " flower power" ! Doamne, ce mai filozofam cand ne intalneam in gashca; faceam 'poshta" tigarile proaste acolo sus in Cishmigiu, in MBL ( in traducere " mai bine lasa" !), cantam acompaniatzi de chitara si nu aveam voce...... ca si acum de-altfel ( ...dar la nunta am cantat !)!! Dar ce conta, ne simtzeam bine, nu faceam rau, eram copii buni, invatzam bine, dar nu vroiam sa fim ca toti ceilalti, cred ca de aceea si fumam ! Imprumutam unii de la altzii discurile vinil cu Beatles, Bee Gees, Peter & Gabriel Garfunkel, Dair Streets, Uriah Heep, Def Lepard si multi altzii. Ce vremuri!!! Mergeam la concert la Iris, Holograf, Cargo, Pheonix, Pasarea Colibri cantam pana raguseam, stiam toate versurile, dansam pana la epuizare ( adevarul este ca datul din cap te cam epuizeaza!!!!!!!).

Au trecut anii, am inceput sa fac parte din categoria " femeilor superficiale" , adica sa-mi placa costumele elegante, sa-mi deschid un pic mai mult blondul pe care-l posed, sa port pantofi cu toc, sa iubesc bijuteriile nu numai cele din argint, sa nu mai suport tigarile, sa-mi placa parfumurile bune, sa nu mai fiu indragostita de barbatiii cu plete , dar inca "imi simt sufletul mugur de fluier...."

Prietena mea, doctora

Biine. Am citit postarea invitatei mele. Scrie bine blonda. M-a emotionat. M-a pus pe ganduri. Este probabil cea mai buna postare de pe Blogorica. Si cea mai serioasa. Si am acceptat leapsa ei. O sa mai vedeti pe aici, atata vreme cat vom scrie impreuna, diverse lepse, date de una celeilalte cu scopul bine definit de a vedea acelasi lucru din patru papuci. Cu patru ochi diferiti. Doi cate doi.

Asadar, sa vorbim de doctori. Hai sa incepem cu gine. Ca sa fii intr-adevar constiincios fata de tine, ca sa mergi intr-adevar periodic la control, ar trebui sa ai un ginecolog bun. Dincolo de profesie, un om. Greeeu. Pentru ca oricum, noi suntem pentru ei ca varza de pe taraba pentru vanzatorii de la piata. Am avut o perioada cand, mai taras mai grapis, mai de voie mai de nevoie, mai certata si impinsa de la spate, mergeam de doua ori pe saptamana la tratament. Ma trata omu' de una si ma imbolnavea de nervi. Pe bune. Veneam acasa plangand. Ce teorii avea! Si cum uita el ca e doctor si judeca prin prisma barbatului! Cate lectii de sexualitate am primit atunci. Si ajunsesem la el prin tata. TATA. Ca poate n-ati inteles din prima. Era bun. Cred. Asa ii era renumele.

Am ramas atat de traumatizata dupa 6 luni de tratament, incat, in momentul in care m-am dus sa-mi scot o alunita de la ureche, cand mi-a zis doctora sa ma asez pe pat, m-am asezat ca la ginecolog. Adica suspendata. Nu mai trebuie sa spun cat s-au distrat toti. Ca in afara de doctora, mai erau si vreo 8 studenti in practica. O minunatie.

Ok, sunt de acord cu colega de blog. Nu trebuie sa asteptam pana in ultima clipa. Si nu trebuie sa bagam capul in nisip ca strutul. Si da, femeile puternice si educate merg periodic la tratament. Si nu ignora punctul ala de grasime de sub unul dintre sani. Dar care sunt femeile acelea puternice? Care nu tremura la gandul ca vor fi mutilate? Dragostea partenerului nu ar trebui sa aiba de a face cu ambalajul. N-are? Oare? Nu-mi povestiti mie de cum priveste un barbat o femeie, al carei ambalaj nu e ca acela al turmei. Ca aici nu aveti sanse sa ma combateti. Da, de acord, trebuie sa ajungi sa iti ingrijesti sanatatea. Si nu look-ul.

Stiti cum e in spitalul Fundeni, lucul in care de multe ori este decapitata feminitatea? Stiti cum e sa intri intr-o operatie fara sa stii cum iesi? Stiti cum e ca doctorul sa nu dea nicio explicatie? Pentru ca el este la a 100.000-a operatie de felul asta? Stiti cum e ca, dupa anestezie, primul lucru pe care il faci e sa te pipai, sa vezi care a fost diagnosticul? Stiti cum e sa nu ai pe nimeni aproape? Pentru ca esti o femeie puternica? Si sa vezi alte femei care si-au ingrijit sanatatea si care nu se mai pot privi in oglinda? Credeti ca pentru ele va fi suficient ca partenerul sa vina si sa minta frumos "draga mea, nu conteaza, nu e asa important fizicul"? Nu e. Sunt femei care nu sunt atat de puternice incat sa puna mai presus de orice ratiunea, gandul ca trebuie sa fii sanatoasa. Da, stiu, exista reconstructii. Imhm, cate si le pot permite? Cate femei isi permit sa fie sanatoase si frumoase in Romania?

Da, e mai bine sa previi. Sa spargem femeile in doua categorii. Mama Andreei, mama Adrianei, matusile noastre. Da, ele da. N-au nicio scuza. Nu merge nici treaba cu timpul, nici treaba cu banii. O bat pe mama la cap sa-si faca o mamografie de trei luni. Sunt inconstiente. Nu-si dau seama ca asta este exemplul pe care ni-l transmit noua. Generatiilor viitoare de femei si mamici. Ce facem insa cu cealalta categorie de femei? Care nu au nici timpul, nici banii, poate nici educatia de a-si controla sanatatea. Stiti cat costa un Papanicolau? 50 de Roni. Stiti cat costa papiloma? 350 de Roni. Vorbim de sanatate. Si suntem vehementi. De parca ne pasa. Face cineva in rahatul asta de tara ceva pentru a ajuta femeile care nu au cu ce? In afara de nu stiu ce organizatie din care face parte parca si Mihaela Geoana. Care mai pleaca din cand in cand prin tara. Sa faca Papanicolaul femeilor.

Ok, tot ce am spus mai sus, am spus din auzite. Sa va spun si din traite. Am fost suspecta de papiloma pozitiv. Adica da, cancer de col. Vreti sa stiti cat a durat sa fac toate analizele? 6 luni. Dupa ce, in prealabil, mi se spusese ca e o simpla rana pe col. Nu m-am simtit niciodata bolnava. Si rezultatele mi-au dat dreptate. Ce s-ar fi intamplat daca as fi fost? M-as fi supus oare tuturor incercarilor de a prelungi o viata fara copii? O viata de femeie, fara a fi femeie?

Nu judec pe nimeni. Fiecare are dreptul sa faca ce vrea cu viata lui. Cu sanatatea lui. Sau, cum ar zice bunica-mea "fiecare cum isi asterne, asa doarme". Nu putem sa bagam oamenii toti intr-o oala. Pentru ca fiecare are viata lui, problemele lui, taria lui de caracter, dorinta lui de viata, dreptul de a decide. Stiti cand ajungem sa ne facem probleme legate de sanatate? Cand toate celelalte probleme se rezolva. Cand parca ne-ar parea rau sa dam coltul. Si abia atunci mergem la controale. Si tremuram pe masa. In asteptarea unui diagnostic.

Gata leapsa! Atat am avut de spus. In rest, sunt de acord cu Blondutza. Mergeti la doctor! Din timp. Chiar daca sunteti puternice sau nu!

Pledez pentru viata

Da, pledez pentru controlul ginecologic facut la timp; dar problema este cand consideram noi "la timp"? De cele mai multe ori, cam tarziu, iar in cazurile nefericite..... prea tarziu. Mergem pe premisa "mie nu mi se poate intampla", ne punem mainile la urechi si spunem Doamne fereste!, ne propunem in gand sa ne facem programare la medic, dar...luna viitoare , ca acum nu avem timp, nu avem bani, nu avem chef, nu avem .....creier sa ne gandim la noi si la durerea ce am putea sa o provocam celor din jur. Consideram ca daca nu stim, devenim imuni; nu ni se va intampla niciodata nimic..., fara sa constientizam ca orice lucru depistat in stadiu incipient, este aproape rezolvabil.

Mass media promoveaza, uneori destul de agresiv, controalele periodice, noi insa avem tendinta de a considera pana si acest aspect..... o intoxicare. De ce? Simplu, din vinovatzie, subconstientul lucreaza ,"iar nu am ajuns la doctor..." Suntem femei mature, educate, cu scoala, cu pretentzii, ne documentam, dam sfaturi cu ushurintza in stanga si dreapta, stim cum se face o verificare acasa in fatza oglinzii a glandei mamare, dar NU o facem... De ce? Habar nu am, nici eu nu o fac, si Dumnezeu stie de ce... Dumneavoastra, domnishoara Anghel, cand v-ati programat ultima oara la control? Dar dumneavoastra, mama Andreei, mama Adrianei, mai doamnelor, dumneavoastra cand?!

Fiecare din nou am interactionat direct sau prin intermediari cu o multime de cazuri de-alungul vremii, oameni simplii, rude, persoane publice, manechine, oameni de arta , am intalnit persoane care mai aveau multe de spus, dar care, cu duritate pot spune, au "ales" sa plece inainte de vreme, uneori din ignoranta, alteori din frica, din teama de a recunoaste ca au o problema. Dar totodata am vazut si femei puternice, am vazut femei care au sfidat boala, au sfidat moartea, femei care nu au considerat ca trupul lor este mutilat, au vazut partea plina a paharului, le-a ramas partea sanatoasa . Mi-e drag de femeile care stiu sa puna punctul pe "i"; adica mi-e drag de femeile care iubesc acei barbatzi care stiu sa le aprecieze si atunci cand viatza este frumoasa, dar si atunci cand viatza le incearca intr-un fel sau altul. FEMEILE ACELEA CARE NU PUN INAINTEA SANATATZII, conceptul eronat de altfel, ca nu vor mai fi femei daca medicul hotarashte ca o particica a corpului trebuie indepartata. Ce nevoie am avea de un partener de viatza care decide sa lase in urma o iubire, o viata, o femeie , doar pentru faptul ca uneori ochii lui nu mai vad o simetrie bilaterala......Conceptia mea este ca un partener de viatza traieste in simbioza cu celalalt, eu cred cu tarie ca daca iubesti , o parte din tine "se transfera" celuilalt si atunci ...nu mai lipseste nimic, s-a format intregul!!!! Nu este asa?!

Stiu ca veti spune ca este usor de sustinut o cauza, de dezbatut probleme, de " aruncat' cu piatra, atunci cand nu esti direct implicat. In parte asa este, insa daca subiectul il consideram tabu, se rezolva ceva? Nu, intram in mutzenia aceea care ascunde drame. In faza aceea in care ne mintzim ca traim intr-o lume perfecta, intr-o lume in care spitalul "a c e l a" este gol, intr-o lume in care nu mor tinere care inca nu au avut timp sa-si traiasca clipa, nu mor fetitze, mame, bunici, iubite, amante.....

Am pornit aceasta discutie raportandu-ma la mine. Zilele trecute am fost la medic. Nu intru in detalii, dar trebuie sa spun ca in postura omului examinat, nu am mai fost persoana expansiva si sigura pe care o afisez, nu , am devenit circumspecta, oare de ce? Imi era teama, incercam sa citesc reactiile medicului, mi se pareau fractiunile de secunda minute, mi-am simtzit inima batand in fiecare particula , iar zgomotul aplificat il simtzeam in urechi. Un sentiment infernal. Imi doream sa spuna ceva, dar el era doar atent; iar eu "vorbeam" cu mine si imi promiteam ca voi veni la medic la fiecare 3 luni ... Imi dadeam cuvantul, promiteam solemn, as fi fost in stare sa strig in gura mare. ..........Nu am ceva din care se moare, dar mi-am primit lectia, putea sa fie.
Sunt atat de multe spus despre acest subiect, dar ma opresc...

Hai sa facem un exercitziu, vretzi? Hai sa vedem care ajunge prima la medic, eu am aruncat manusha, astept cu drag ca una din voi sa o ridice. Si va mai provoc la ceva: continuati tema, nu o lasatzi fara replica, ajutatzi-ma sa o constientizez pe Adriana, pe Andreea, pe mama mea, pe mama ta, pe matusa mea, pe matusa ta , pe toate doamnele. Vretzi? Un comentariu m-ar ajuta sa cred ca cele scrise au avut un cat de mic ecou. Nu cershesc, rog !

Manelista sau bloggerita

Intr-o dimineata, in mijlocul meu de deplasare preferat, adica in metrou, se incinge o discutie aprinsa. Intre doua doamne si un domn. Si da-i si razi si da-i si glumeste. Pana cand domnul ii zice uneia din doamne la un moment dat "si, n-ai dat-o in vileag pe blog?". Doamna, ofuscata, raspunde "Blog? Eu, blog? Pai in ziua de azi ori esti manelista, ori esti bloggerita, tot aia e." Hooopa. Ma simtii ofuscata. Cum adica. Adica... cum? Si uite asa, in revoltatura (stiu ca nu exista in DEX) mea, m-am hotarat sa scriu, sa ma justific si sa justific prezenta si existenta Blogoricai. Nu, nu mi-a cerut nimeni sa fac treaba asta. Si da, stiu ca cin' se scuza se acuza. Imi asum ambele treburi.

De ce scriu oamenii? Pai, zicea, la un moment dat, o tipa desteapta de pe aici ca bloggerii sunt copiii care nu s-au maturizat si care inca mai simt nevoia sa faca diverse compuneri. Altii scriu pentru ca din asta isi castiga o paine. Neagra sau nu. Sunt unii care prin blogul lor creaza adevarate comunitati, aduna in acelasi loc oameni care simt si gandesc la fel. Cativa transforma blogul intr-un jurnal online. Unde isi expun intimitatea. Si sunt judecati pentru asta. Ma gandesc: faptul ca iti expui modul de a gandi si ideile nu inseamna ca te expui pe tine? Asta nu inseamna tot expunerea intimitatii? Sau intimitate inseamna numai ceea ce ti se intampla?

De ce scriu eu? Pai scriu pentru a ma descarca. Pentru a va povesti voua chestii. Pentru ca mi-am pierdut acum ceva timp omul care ma asculta debitand. Nu scriu in incercarea de a face bani din blogging. Nu scriu pentru a starni mila. Nu scriu pentru a fi citita de cineva anume. Desi mi-ar placea sa stiu ca cineva anume ma pastreaza alaturi in felul asta. Scriu pentru ca imi place. Ma face fericita. Comunic. Desi e monolog si nu dialog. Imi place sa cred ca sunt cativa care zambesc dimineata, citind ce am mai debitat eu. Si alti cativa care ma inteleg. Macar un pic. Si alti cativa care se regasesc in povestile mele si poate plang si poate retraiesc chestii. Si, da, am dezvaluit si din intimitatea mea si din intimitatea altora. Si stiu ca unii sunt suparati. Le cer iertare. Si le promit ca, pe viitor, voi metaforiza si mai mult. Astfel incat sa pot scrie despre ei, fara a se simti descoperiti.

Blogorica a aparut intr-un moment naspa al vietii mele. Intr-un moment de singuratate. Singuratate care nu-mi placea. In care nu ma simteam bine. A aparut ca o necesitate de a-mi umple multul timp liber. Nu ma consider un blogger de-adevaratelea. Nu urmaresc nimic material prin prezenta acestui blog. Il consider terapia mea. De zi cu zi. Asa cum unii se refugiaza in alcool, altii in tutun, altii in alte porcarii care afecteaza sanatatea mai mult sau mai putin, eu ma refugiez in scris. Incerc sa scriu zilnic din respect pentru cele trei persoane care ma citesc constant. Nu m-am oprit tot din respect pentru ele. Si pentru ca, de fiecare data cand am vrut sa renunt, una dintre ele mi-a dat doua perechi de palme si un sut in sezut si m-a trimis la treaba.

Asadar, nu sunt manelista. Nici bloggerita. Nu scriu pentru a ma incadra in tiparele femeii de azi. Acea femeie puternica. Posesoare de 4x4. Fatala. Si cu blog. Nu vreau in politica. Nu vreau sa fiu ca Nuti Udrea. Nu vreau sa scriu pentru marele public. Vreau sa scriu pentru prieteni. Pentru micul public. Pentru mine, in primul rand. Ca peste catva timp, sa recitesc si sa ma minunez de aberatiile de copil necopt pe care le insirui acum zilnic. Unii au caini. Altii pisici. Mama papagali. Sora-mea prieten. Unii au soti. Si copii. Eu am un blogulet. E responsabilitatea mea. Aproape zilnica. Nu trebuie scos la plimbare, nu intra in calduri, nu zboara prin casa, nu roade peretii, nu cere de mancare, nu ma face sa ma gandesc ce ma fac daca vine cu burta la gura, nu-mi cere bani de buzunar. Imi cere zilnic sa ii scriu. Atat. Nu imi reproseaza ca nu ii acord suficient timp, suficienta atentie, indeajunsa tandrete. Nici nu imi reproseaza ca nu am chef. Sau ca ma doare capul.

Gata, ajunge! Stiu ca fusei mult pe campii. Dar ma supara doamna aia din metrou. Azi-dimineata. La pariu ca n-ar fi in stare sa aiba grija de un blog?

Domnisoara domnului Bacovia

Este o minunata dimineata. De 13 noiembrie. Anul 2008. Este o dimineata exact cum imi place mie. Exact cum erau diminetile in care m-am indragostit de diversi oameni. Am vazut inca de cand m-am trezit. Pe geam. Putina ceata, putina burnita. Si mult erotism. Multa goliciune. A copacilor, oameni buni (numai la prostii va sta capul)! Pe jos e un covor. Misto. In culori diverse. De la galben pai pana la maro inchis. Sub forme diverse. Pe strada covorul este distrus de masinile lui Prigoana. Ca sa lase loc vesnicului si eternului covor gri. Dar in gradini ramane. Slava Domnului ca vecinul meu de la doi nu mai e atat de preocupat de gradina. Ca altfel, s-ar fi alaturat si el lui Prigoana si ar fi ars covoarele.

In camera mea e cald. Si bine. Se vede cum afara bate vantul. Si e rece. Scot un degetel pe geam. Brrrr. Da' mie imi place. In doi timpi si trei miscari am facut patul. Am energie azi. Ce toale arunc pe mine? Jeansii. Si o camasuta mai fistichie. Stiu, stiu, vor exista unii care vor zice de ce iar jeansi, de ce nu esti feminina, de ce nu pui waterproof si farduri? Sorry, guys, nu vreau tocuri. Vreau sa pot merge, sa ma pot plimba. Ok. Ies din scara blocului. La aceeasi ora ca in fiecare dimineata. Patrunde frigul in oase. E o senzatie placuta. Ma las cotropita, invadata, posedata. De racoarea de afara. Plec la drum. Immm. Iami, iami.

La metrou, lumea e inghetata. Si infofolita. Ce naiba? Nici nu e atat de frig. Eu sunt gat golas de Transilvania. Si mi-e bine. Nu-mi place la metrou. E cald. Si inghesuiala. Noroc ca in 20 de minute imi inchei afacerile cu Metrorexul. Si ies. La Timpuri Noi. Pornesc la pas. Imi permit sa ma plimb. Sunt obsedata de timp si de punctualitate. Asa ca, plec de acasa cu jde mii de ore inainte. Astea sunt traumele drumului in Baneasa, facut timp de 4 ani. Revenim. Ma plimb. Toata lumea alearga. Cred ca toti s-au trezit mai tarziu azi. Ii privesc. Pe oameni. Nu prea le place frigul. Nu au timp sa priveasca in jur. Si nici chef.

Miroase a frunze arse. Iaaami. In zare, se vede liceul Gheorghe Sincai. Din ceata. Se vad luminile masinilor care blocheaza intersectiile. Tot din ceata. Burniteaza. Picaturelele marunte imi ating fata. E o senzatie minunata. E o atingere tandra. Nu-i nimic aspru, nimic brusc. E ca atingerea omului pe care-l iubesti. Si felul in care te cuprinde frigul. Ca o imbratisare calda. Tot a omului pe care-l iubesti. Si ceata. Ceata trezeste aceleasi simtiri ca o seara de 30 noiembrie, intr-un parc. Sa zicem Cismigiu. Sa zicem ca astepti ceva. Cu nerabdare. Si cu un picut de teama. De necunoscut. Asa si cu ceata. Nu stii ce poate sa apara de dincolo de perdeaua densa. Poate ca asta e si farmecul. E incitant.

Iubesc toamna. Toamna asta tarzie. E ca un balsam pentru nervii mei subrezi. Si pentru toate cate s-au intamplat anul asta. Poate toamna ma va vindeca. Imi amintesc de toamna in livada cu meri. De la capatul Bucurestiului. In drumul spre locul de munca. Ala bugetar. Era fain. Ca in vremea copilariei. Cand toamna era rurala. Nu oraseneasca. Si nu avea ce sa vindece. Decat poate durerile copilariei.

Imi place vuietul vantului. Parca imi sopteste ceva. Imi place sa cred ca ceva frumos. O poveste. Poate de dragoste. Nu la gura sobei. Langa caloriferul bucurestean. Locul de langa mine e gol. Poate mi-l va umple. Toamna. Nu asta. Poate cea de la anul. Si atunci vantul ne va spune amandurora povesti. Sau poate doar o poveste. A noastra. Sau poate va spune povestea noastra altora. Care sunt singuri. Ca mine, acum. Si ca multii altii. Sau suparati. Pentru ca le e frig. Desi caloriferul e fierbinte. Si in camera sunt 30 de grade.

Am asadar o relatie speciala cu toamna. Este o relatie egoista. In care ea doar ofera. Si eu doar primesc. Imi place de ea. Asa cum e ea. Cu fata ei trista. Mohorata. Cu toanele ei. Azi mai optimiste. Pline de soare. Cu dinti. Maine mai pesimiste. Cu vijelii. Care incearca sa spele totul. Grijile, necazurile, durerile. Cu darurile ei. Mai mult sau mai putin inspirate. Cu crizanteme, cu dovleac copt, cu vantul care mangaie goliciunea pomilor, cu burnita, cu bruma. Offf, unde o fi Bacovia, sa descrie el in cuvinte mai potrivite?

Balada pentru o blonda

Cred cu tarie ca in fiecare bruneta, satena, roscata si alte smucite de culori ale podoabei capilare, exista si o particica blonda. Da' blonda blonda, nu asa. Mie imi plac blondele. Cateodata. In bancuri. In viata de zi cu zi, imi cam mananca ficatii. Am descoperit ca pana si eu, bruneta brunetelor, am o particica blonda. Pacat ca nu e particica aia de ii face pe barbati sa fluiere. E particica aia din bancuri. De rasul curcilor.

Blonda e de obicei pitzi. Si pisi. Nu conteaza ce si cum. Conteaza doar culoarea parului. Blondele sunt tipele acelea de trec prin mall, imbracate pana-n gat, pe tocuri de 15. Si ii fac pe multi sa saliveze. Si sa le pice caviarul din lingurita. Sau furculita. Sau din ce o fi el. Caviarul. Pentru a fi ingurgitat. Si blonda trece. "Pisi, pisi, pick me, pick me". Patetic. Cine sa ii mai inteleaga si pe barbatii astia? Scot mereu bancuri cu blonde. Si rad. Si isi dau coate. Dar cand apare o blonda au nevoie de pampers.

In trafic, blondele sunt iar blonde. "Cine e la volanul masinii aleia, de e parcata pe linia de tramvai? O femeie. Aoleo, o fi si blonda! La cratita!". Asta pana ajung in campul vizual al posibilei victime. Cand ajung langa ea, mai mai ca se ofera sa o duca pe blonda. Cu tot cu masina. In brate. Pana in pat. Anyway, veti vedea ca mereu blondele au trecere in trafic. Poti sa fii tu super soferita. Sa ai ani buni de experienta. Tot nu te lasa nimeni sa iesi din benzinarie. Stai ca proasta. O ora. Pai o blonda, o blonda iese in maxim, dar maxim, 30 de secunde.

Pentru o blonda, bolovanul ala de la mall coboara in parcarea subterana ca sa caute tiketul de parcare. Sau poate pentru ca ii era frica de faptul ca blonda ar fi blocat iesirea tuturor mafaldelor din minunatul loc de inalta cultura? Nici nu mai conteaza. Important e ca prostovanul ala a coborat. Fara succes. N-a gasit omu' tiketu. Blonda s-a descurcat. Mai cu o ocheada, mai cu un piciorus purtator de mussette, mai cu un zambet larg. Pe mine m-a distrat. Ma distreaza, in general, toate blonzimile.

Gata cu critica bietelor blonde. Sa revenim la ce vroiam eu sa zic. Adica la partea mea blonda. Care iese la iveala. Din cand in cand. Mai ales cand sunt obosita. Sau stresata. Sau deprimata. Si, cum ziceam, iese la iveala. Cand caut telefonul si telefonul e sub cotul meu. Cand intru la baie la job si e bezna; si ma gandesc eu ca s-a ars vreun bec; si ma chinui sa elimin in aceste conditii vitrege cei doi litri de apa recomandati de doctor; dupa ce caut cu lanterna de la telefon sapunul lichid si alte cele trebuincioase, in vederea igienizarii labutelor, intra o colega bruneta mereu si apasa intrerupatorul; si se face lumina. Cand pun cartofiorii la fiert si ii uit pe foc; si cratita se arde. Cand las fierul in priza si il aud in miezul noptii cum se aprinde se stinge, se aprinde se stinge. Cand port in geanta luni intregi rujul pe care nu-l folosesc nicicand si, tocmai in ziua in care am nevoie sa fiu sexy si rea, realizez ca am schimbat geanta si rujul l-am lasat. Cand vreau sa plec de pe loc si frana de mana e trasa. Cand ajung la casa cu cosul plin si realizez ca nu am portofelul. Cand 22-17 este egal cu 6.

Nu stiu cum se face, dar sunt inconjurata de blonde. Muulte. Care cu furci care cu topoare. Imi sunt prietene. Si ma distreaza uneori sa vad cum au trecere. Cu tot cu blonzimile lor. Si cred ca se ia. Blonzimea. Dar numai aia de ras. Ailalta de te ajuta nu se ia. Zic prietenele mele ca ala e sarm. Si cu el te nasti. Din asta n-am. Daca mi-as face eu plete blonde? Mi-ar sta ca naiba. Desi naiba asta e brunet. Dar cred ca a fost blond la origini. Ca de-aia e el asa smecher. Asadar, ma voi face blonda. Sa vad cum e. Vreau si eu sa se spuna bancuri despre mine. Si sa ma simt si eu importanta.

PS: pana si berea e blonda. Toata lumea e blonda. Cele mai misto papusi Barbie sunt blonde. Diiiscriiiminaaare!!!!

Capcanele...mall-ului!

Astazi de dimineata, la stiri, ce-mi aud urechiushele: "supararea patronilor de mall-uri si supermarket-uri, vis a vis de cei care parcheaza peste noapte in spatiile lor de parcare". Ha !!! Auzi, suparare!!!!!!!!! Mai baietzi, potoliti-va! Cand omul, blond ce-i drept, a dorit sa iasa din parcarea mall-lui, nu a fost chip, nuuuuuu!! Parca eram in basmul cu Fat frumos si vrajitoarea cea rea!!! Cand drumul devenea lin, vrajitoarea arunca pieptenele si cresteeeea o padureeeee sau.......o bariera, cum vretzi sa-i spun !!!!!!!!

A fost o data ca niciodata, acum doua saptamani (!!!!!!!!), insa mie mi se pare ca a trecut o viata de atunci !

Era ziua in care mergeam la "salonul de cumparat frumusetze la kg" , ziua in care multumeam in gand lui Dumnezeu si parintilor ca nu m-au facut...... toooantaaaaaaa si blonda, ci doar bloooondaaaa, deci un singur element comun cu jdemiile de pitzi ce frecventeaza acest salon !

Si cum in zilele premergatoare nuntzii mele si nu numai, blogorica draga mie ( shhhhh, fara comentarii !) a fost trup si suflet, nu a putut rata tocmai acest episod !!!!!

Asa ca m-am dus sa o iau de la job, pentru ca toata ziua si toata noaptea daca am fi stat impreuna tot mai aveam ceva sa-i povestesc, tot mai trebuia sa punem ceva la cale, tot mai ramasese ceva de dezbatut. Am evitat ca prin urechile acului sa devin inger inainte de vreme, deci sa ratez nunta, cand am trecut pe rosu, fara sa-mi dau seama ( pentru o cauza nobila, ma grabeam ), insa am realizat ulterior cand ....."am facut sex "cu un numar impresionant de soferi !!!!!!

Am luat-o pe blogorix si target-ul a fost Unirea, sa cautam ciorapi, 6 deni, mofturi de tanara mireasa (hai ca nu stie toata lumea ca sunt sora cu Tutankamon!) . Una si cu una fac doua , unde parcam?!!!!! La dracu' in praznic, evident, atunci nu am realizat ca este chiar acolo, dar cand a trebuit sa ne ducem dupa masina, a fost un vis !!!!!! ( mama avea si laptopul cu ea, eu aveam ...tocuri de 12 si Andreea imi suporta miorlaiturile cu stoicism !!!!!!!!) Am parcat legal, deci hop domnul de la parcare, "cat costa? intreaba blonda. 1,5 pe ora! blonda a inteles .................15 si da-i bani omului nu 15, 18 lei ca sa-i raman si omului !!!!!!!!!! Blogorica facuse ochii mari, ca femeia realizaze ca am o problema cu leii grei, ushori sau cum or mai fi !!!!!!!! Sunt de belea, stiu! De fapt, sunt o belea! Si aici sunt muuuulti care ar sari sa spuna ..... STIM!!!!!!!

Apoi am facut jonctiunea cu mama mea draga si cu Nunush si ne-am oprit sa mancam ceva, ne gandeam noi repede. Ne gandeam prost! Cred ca au alergat aia puiul, l-au rugat sa se sinucida, l-au epilat cu ceara si l-au facut rulada, pentru ca altfel nu-mi explic de ce a trebuit sa asteptam atat!!!! Noroc cu mama, care ne-a luat fiecareia cate o jucarie razatoare si in felul acesta am mai uitat pentru moment de foame! Cred ca daca ne privea cineva din exterior eram tare dragutze, patru doamne ( don'shoare) la o sueta!! Eu expansiva si galagioasa, mama ingaduitoare si blanda, Andreea calma si dulce si Nunush "matushica" cea trandy!!!!!!!

A urmat apoi excursia catre leul parcat la dracu' in praznic, drumul catre salon, .......aglomerat ca in fiecare zi si evident problema devenita existentziala, unde parcam doamnelooor????? La mall!!!!!!!!!!!!!!!!!! Asa ca intram , oprim la bariera ne da un tichet , il inmanez Andreei cu limba de moarte si fuga, fuga sa ne facem unghiutzele ! Trei ore si jumatate a durat!!!!!! O provoc pe blogorica sa ne povesteasca cum "au vazut ochii" ei aceasta experientza !!!!!!!!!!

Gataaaa, unghii superbe, ale miresei pictate discret, spate intzepenit, al mamei mai mult ca al meu , dar gataaaaaaa, mergem spre parcare sa ne imprietenim iar cu leul, sa-l rugam sa ne ierte pentru abandon si sa ne duca repejor pe la casele noastre ! Intram in mall ca sa platim parcarea! Prima capcana! Aparatul de taxare!! Norocul......, doi tineri care-si prindeau ei urechile!!!!! Ii observam , ne amuzam ca sunt ei in cauza, deci am ratat sa se amuze altzii de mine !!!!! In fine ! Platim, mi se elibereaza o chitanta si mi se inapoieaza tichetul, okkkk!!!! Totul perfect !!!! Ne urcam in masina si eu zic ca am pus ambele tichete in ....poala !!!!!!!! Nu inainte de a afirma " sa am grija de tichete ca de ochii din cap, pentru ca altfel aici dormim"!!!!!! Retineti , era ora 21,30, mall-ul inchide la 22.... Iesim din parcare, ajungem la a doua capcana si .......tichetul, unde-i tichetul...... NU SE POATE.... nu mai este...., era doar chitanta, care nu ma ajuta. Bariera nu se ridica decat daca introduceai tichetul... In spatele meu ...coadaaa de maini, oamenii ...cu tichete doreau sa plece. Mama ma bodoganea, blogorica tacea , eu ...mi-as fi bagat toate cele, dar.... ceva ma oprea! Buuun, eliberez locul, trag pe dreapta si incerc sa gandesc..... Shhhhhhh, nu se machiau neuronii, stai linistita, doar ca atunci mi s-a parut cea mai buna idee!!!!!! Le las pe fete in masina, si o iau pash, pash catre intrarea in parcare, deci la prima bariera. Il fluier pe omul de la paza si il rog cu gals plgacios sa se duca in interiorul parcarii sa se uite daca nu cumva tichetul este pe jos. Omul reactioneaza pozitiv, se duce. Dar ....dezastru, nu este. Simt ca ma lasa inima... Blonda se gandeshte analitic, so, ca sa ies imi trebuie alt tichet, platesc din nou, imi da ok si deci suntem eliberate. Buuuuun, de unde iau tichet? De la prima capcana ! Ma duc apas pe buton, dar.... el, aparatul nu vrea sa-mi dea tichet decat daca sunt ....... cu masinaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, iar mashinaaaaaaaaa e prizonieraaaa!!!!!!!!!! Acum rad in hohote, atunci imi venea sa mor! Ii explic situatzia omului de la paza, imi spune senin, ca e nou si nu stie. Si mama ma suna sa ma anuntze ca se face 22 si dormim in mall ......

Intr-un final am rezolvat, mi-au eliberat un nou tichet prietenele domnului de la paza, da , cel nou venit!!! Si am reushit sa ridicam bariera sau sa o "omoram pe vrajitoare" , spune-ti cum vretzi !!! Asa ca, stimabililor, nu va mai plangeti ca parcheaza oamenii noaptea pe locurile voastre! Faceti ceva cu sistemul mult prea complicat pentru o blonda. Ce sa mai zicem daca blonda mai e si mireasa in devenire!!!

Invitatie la scris

Asa cum probabil ati observat, de ceva zile am o invitata. La scris. Nu de alta, dar atat ma batea la cap sa scriu zilnic, daca se poate cinci postari, incat am zis sa ii servesc o portie din propria-i ciorba. Na spatiu. Da-i si scrie. Sa te vad. Cum vii cu idei noi. Amuzante. Ca sa ne citeasca lumea. Ca sa ii facem pe toti sa uite de necazuri. De crize financiare. De inimi distruse. De problemele cu banutii. Si sa nu suparam pe nimeni. Ca nu ne-am adunat aici sa suparam pe cineva. Ne-am adunat sa prezentam lumea, asa cum o vedem noi. Si de ce nu, sa ii pregatim pe unii pentru experiente prin care vor trece. Prin care trecem toti. Inevitabil.

Si te mai provoc inca o data. Scrie zilnic. In jur de 500 de cuvinte. Si nu te repeta. Si nici nu intra prea in intimitatea ta. Sau a altcuiva. Ca nu prea intereseaza pe nimeni ce facem noi. Si cum. Si unde. Si cu cine. Chestii usoare, de viata. Dar, in acelasi timp, serioase. Vitale. Tot de viata. Ia sa te vad, Blondo care esti tu blonda. Pe unde scoti camasa. Si cum ma ajuti tu sa ducem blogul pe culmile gloriei. Intre prieteni. Sa se barfeasca pe la colturi cum alea doua din DSV scriu de rup. Si ce bine le zic. Cum pun ele punctele pe i, pe j si pe unde or mai putea pune puncte.

PS: Sa scrii corect, frumos, fara injurii (ca ne mai citesc uneori si oameni seriosi). Sa scrii metaforic. Si simplu. Hai sa te vad! La treaba!!!

Mea culpa

Imi propusesem astazi sa reiau seria povestirilor incadrate la capitolul " Nunta noastra" (!!!!!), pentru ca de-a lungul acestor luni au fost o multime de etape savuroase, de clipe in care panica a creat situatii mai mult sau mai putzin hilare, de situatzii limita rezolvate in doi timpi si trei miscari...., insa am ajuns la concluzia ca trebuie sa ma opresc pentru moment. Imi voi face mai jos mea culpa pentru ca sunt asa cum sunt. Mea culpa fata de mine. Iarta-ma eu ca sunt asa cum sunt!

In prostia mea, am crezut ca bucuria impartashita creeaza bucurii. Aiurea...!! Sufar de idealism, stiu, dar nici nu vreau sa fac nimic in aceasta directie . Imi place asa cum sunt, inca imi plac oamenii, cu toate ca mi-am luat-o peste "bot" de nenumarate ori! Imi place sa spun ca sunt fericita, la fel de usor cum am spus si atunci cand am fost nefericita, cand am suferit, cand nu m-am ferit sa plang in hohote, ca, dupa cateva minute, sa-mi sterg lacrimile si sa o iau de la capat. Dar totodata sunt constienta ca, in anumite momente ale vietzii, am nevoia de intimitate, de suflete deschise, de caldura familiei, de sprijinul prietenilor ( alta notziune relativa ...!).

Am acceptat sau nu ajutorul celor dragi mie, am recunoscut de cele mai multe ori atunci cand am "comis-o" , ca si cand as fi fost intr-o competitzie cu mine, nu m-am ascuns niciodata in spatele cuvintelor, NU, cand am simtzit ceva am spus cu voce tare !!!!!! Sa nu razi, stiu ca vei spune, " si ti-ai luat-oooooooo blondooo, cu varf si indesat, pentru toate cuvintzelele spuse si uneori .... nespuse"!!!!!!!!!!!!!!!

Ma bucur sincer pentru orice veste buna, de orice natura, imi creeaza o stare de bine, de comfort, de veselie . Cei care ma cunosc stiu insa ca particip activ si cand intervine cealata fatza a monedei ( !!!!! nota autorului :”plural recomandat, nu monezi”, asa ca genitivul va fi monedei, nu monezii !!!!!)

Si pana la urma, pe cine intereseaza ce gandesc eu???!!!! Retoric !

In ultimele zile am primit o serie de feed back-uri care de care mai contradictorii. Am trecut de la emotzie, bucurie la nedumerire, de la indoiala la bucurie, de la mahnire la..... Nu mai conteaza; pana la urma, de aceea suntem oameni !!!!! Avem o disponibilitate iesita din comun de a judeca !!!! De ce nu avem aceeashi disponibilitate si cand vine vorba de a ne bucura???????????!

Zodiac de vise

Am amintit candva de o vizita efectuata unei doamne Popescu, undeva intr-un cartier de blocuri gri, printre multi oameni colorati, asezati claie peste gramada intr-un bloc turn, facut de Ceasca, anume pentru a inlatura casele si a industrializa totul. Doamna Popescu s-a obisnuit sa stea printre oameni "simpli" cum le zice ea. Ca eu deja ii numii intr-un anume fel. Spune ea ca sunt sinceri si inocenti. Ca nu te injunghie pe la spate. La figurat. S-ar putea, zic eu, sa o faca totusi la propriu. Ajung la destinatie.

Etajul 6. O garsoniera. Intru. Sinistru. O canapea. Veche si jerpelita. Un birou. Din lemn de cires. Un calculator. De ultima generatie. In rest, exact ceea ce se intelege printr-o garsoniera ceusista: mica, inghesuita, nezugravita, cu un mileu pe televizor. Se incadra perfect in zona. In garsoniera cinci pisici. Negre. Stateau imprastiate care pe unde apucasera. Fiecare avea culcusul ei. Erau cumintele. Dar negre. Pe biroul de cires doua pachete de tigari. Si o scrumiera cu vreo 20 de chistoace. E clar. Doamna Popescu fumeaza mult. Prea mult.

Incepem sa discutam. Pe un ton ridicat. Ca dumneaei e surda. Are aparat auditiv. Dar tot trebuie sa racnim ca sa ne intelegem. In fine, imi reglez volumul astfel incat ea sa ma inteleaga, iar vecinii sa nu afle toate problemele si nedumeririle mele referitoare la viata dincolo de puterea noastra de intelegere. Incep eu prin a-i explica de ce am ajuns la ea. Si cum. O perii putin, spunandu-i ca am aflat numai lucruri bune despre capacitatile ei. Imi multumeste si incepe sa mi se planga, exact ca profesionistul aflat in plin declin. Gaseste vinovati peste tot, fara insa a-si accepta propria-i vina.

Deschide nu stiu ce aplicatie. Incepe sa imi citeasca in stele. Imi spune ca se vedea cu ochiul liber ca ultima mea relatie nu ar fi mers. Ca nu ni se asezau planetele la fel. Ii zic sa lase trecutul. Sa imi zica de mine si de viitor. Imi spune ca am asa o treaba, nu prea imi mai amintesc exact, un fel de aura nu stiu de care. Ce sa mai la deal la vale, ca sunt superioara celorlalti pamanteni. Adica? Adica asa, nu ca privesc de sus, ca am nu stiu ce puteri de a intelege dincolo de obisnuit. Imi mai spune ca voi fi conducator. Lider. Chiar daca nu vreau? Chiar daca. Pentru ca e ceva dincolo de puterea ta. Bine. Fie. O sa am si doua casnicii. Ca una nu va fi de ajuns. Si gemeni sau tripleti. Desi nu am pe nimeni in familie care sa fi avut vreodata mai mult decat un copil per nastere.

Imi face nu stiu ce astrograme. Sa vada cum si in ce fel. Vede acolo ca sunt incapatanata. Si prea matura. Si prea selectiva. Adica, pe romaneste, pretentioasa. Mai vede si ca strainatatea ma cheama. Corect. Ma tot bate un gand. Nu prea ma mai retine nimic aici. Dar tocmai acum, cu criza asta financiara de a lovit intreaga lume? Sa fiu somer in strainatate? Cand pot fi somera aici? Ma tot intreaba daca am probleme de sanatate. Cred ca vede acolo in stele cum o sa mor. De tot insista. Devenind destul de scary, schimb subiectul. O plimb nitel ca sa vad ce ii poate mintea. O intreb de vise, de subconstient. Are rabdare, imi raspunde. Imi da cateva raspunsuri la care nu m-as fi gandit. Citeste femeia. Toata stima.

Din vorba-n vorba, ajungem sa discutam si despre zodiace. Si despre horoscop zilnic. Facut pentru bani. Zice ea. Ii judeca pe cei care se vand pentru bani televiziunilor. Cu trimitere directa la Urania. Hopa. Simt deja invidie. Imaginea pe care mi-o facusem o ia in jos. Imi spune ca in Romania nu mai este apreciata, asa ca lucreaza mai mult pentru francezi. Ok. Imi povesteste de vremurile cand era nelipsita de la OTV. Imaginea si mai la vale. Si era platita pentru fiecare aparitie. Si mai la vale. Acum mai lucreaza pentru Avantaje. Ca sa isi poata plati intretinerea. Si are clientele ei fidele. Si discrete. Din inalta societate. Ca si inalta societate are dubii, intrebari, framantari.

Dupa 4 ore. Cele doua pachete de tigari sunt terminate. Eu put ca un birjar. Am fumat pasiv, cat n-am fumat in toata existenta mea. Vorbim deja despre cum Papa a murit de cand haul si ca, de fapt, cel ce a murit acum recent era o copie. O clona. Ca sunt pe pamant oameni care vor sa detina adevarul absolut si nemurirea. Ma uit cas la ea. Ii spun ca nu are logica. Pentru ca oamenii pot clona trupul, insa sufletul nu. Ma contrazice. Incepe sa bata campii referitor la nu stiu ce transfer de amintiri. Prea mult pentru mine. Nu ma mai chinui sa inteleg. Imi mai vorbeste despre viata pe alte planete. Si cum extraterestrii sunt printre noi. SF. Nu am inteles niciodata filmele SF si nici nu mi-au placut. Asa ca, pas.

La sfarsitul intalnirii, am fost mai saraca cu 150 de roni. DAR: am plecat acasa linistita. Ca ma marit. Nu numai o data. De doua ori. Deja nasii ii am. Ca fac copii. O singura data. Trei. Ca voi castiga bani. Gramezi. Ca voi fi lider. Macar de opinie. Ca pisicile au stat linistite. Asa ca, nu sunt un om rau. Plin de energii negative. Care sa atraga pisicile. Sau sa le agite. Pfiu. Slava Domnului! Chiar imi faceam probleme. Ca sunt un om prea bun. Care se incarca si cu problemele celorlalti. Si n-ar trebui. Ca anul 2009 va fi unul de exceptie. De 2010 nu mi-a zis. Ca trebuie sa ma mai duc. Sa mai las 150 de roni. Ca sa plateasca si ea intretinerea. Sau sa isi ia tigari.

Aaa si, by the way, niciun astrolog, clarvazator, ghicitor sau alt din acesta paranormal, nu poate sa vada dincolo de 2012. Dupa ei, anul 2012 va fi sfarsitul. Nu neaparat al lumii. Dar sfarsitul a ceva. Problema e: daca ei nu vad dincolo de 2012, de ce mi-a zis mie dna Popescu ca ma marit dupa 30 de ani? Cum a vazut ea? Sau in 2012 mor toti. Si mai raman eu? Si eu cu cine fac tripletii? Ooofff, cate intrebari. Fara raspuns. A trecut deja jumatate de an. Poate ar fi cazul sa ii mai fac o vizita. Ca poate au inceput sa vada si dupa 2012.

Dreptul la replica

Riscant don' shoara sa ma lasatzi singura " acasa".........., cu posibilitatea de a ma juca cu "chibriturile", pe langa "aragazul deschis" !!!!!!!! Si acum stau si ma gandesc, cam cat de imbarligata sa fi fost coada dracushorului care a pledat pentru ....mine !!!!

Iti vine sa crezi ca imi caut cuvintele?!!!!!! Nu, nu sunt in pana de idei, nici de formalism nu este vorba, ma uit doar la fotografie si atat!!! Ma bucur inca o data ca am impartzit si impart bucuria mea, bucuria noastra, cu tine ! Am simtzit ca ai fost parte a frumoasei noastre poveshti!!

Adevarul este ca inconstientza ta a fost mare si acum nu ma refer la faptul ca mi-ai "descuiat usa, m-ai poftit in casa si m-ai luat in spatiu", nuuuuu!!!!!!!!! Inconstienta ai fost cand ai renuntzat la traiul tihnit si viatza linistita a ultimelor doua luni si ai intrat in cea mai mare "tornada" a vietzii mele!!! ( cred ca nimeni nu a asociat termenul de tornada, cu fericirea !!!! eu insa pot sa o fac, pentru ca ce s-a intamplat in viata mea in ultimele luni a fost ca un vuiet, am avut senzatia ca timpul s-a oprit, ca toamna s-a transformat pentru o clipa in " prietena mea, vara", ca ploaia nu s-a inventat, ca frigul era odata, in povestile bunicilor, ca Tiza intzelege graiul nostru si mi-a confirmat ca nu se va urca cu labutzele pe rochie.......!) Si automat imi vine in minte intrebarea: din ce se nashte aceasta inconstientza, aparte de cea distructiva, aceasta inconstientza care a creat momente superbe???? Din sentimente profunde, din gesturi nobile facute insa... atat de firesc, din cuvinte potrivite in acele momente in care panica imi anihila reactziile sau mi le...... acutiza ( cred ca nu vei uita prea curand cum am pierdut tichetul buclucash si am ramas "prizoniere" in mall!!!!!!), din dorintza ta de a impartzi si ultima secunda libera cu mine!!!!!!

Cu voia ta, nu m-as limita numai la aceasta postare, pentru ca imi este imposibil acum sa concentrez toate sentimentele traite , in ceva care sa aibe cursivitate !

Acum doar am vrut sa va spun ca va MULTUMESC stimata don' shoara, pentru ca m-ati suportat pe mine si nenumaratele mele temeri, ca ati ajuns la Starea Civila inainte de a spune DA si inainte ca totzi invitatzii sa se isterizeze la auzul intrebarii " unde este Andreea?", ca nu v-a lasat inima ( la propriu!!!!!!) in cursa mea contra cronometru coafor - acasa ( !!!!!), ca ati fost domnishoara mea de onoare, "moraliceshte vorbind", ca ati citit pe buze in biserica ce am vrut sa va transmit, ca ati "fugit din raza mea vizuala " inainte sa vad ochii dumneavoastra jucand in lacrimi, ca m-ati sustinut, ca ati acceptat bratzele deschise ale familiei mele si dragostea lor, ca ati fost mereu langa mine si ati anticipat urmatorul pas !

Un milion de pupici bloooonziii, blonziii!

S-au vazut prima oara intr-o seara de mai

Sa incerc o smecherie. Sa prezint doi oameni. Fara sa le expun intimitatea. Dar sa impartasesc cu voi, toata armata care ma cititi (mama, matusi-mea, doamna Deacu :), cateodata sora-mea), povestea protagonistilor unei iubiri (aduceti lamaile).

Sa incepem cu doamna. Fosta domnisoara. Trecuta prin multe. Nu recunoaste nici moarta ca a suferit. Sau cat a suferit. Incearca sa imi ridice mie moralul. Mereu. Nu stie sa-si urmareasca interesul. E cam bleaga, asa. O persoana echilibrata. Si lipicioasa. Ii place sa lucreze la bugetari. Cred ca munceste cat toti bugetarii la un loc. Pe un salariu de nimic. Sa traiasca parintii si sotul dumneaei! E blonda. Vorbeste mult. Uneori porcos. Se alinta si mai mult. Desi e echilibrata. Am vazut-o in ultimele doua luni altfel. Desi la inceput a fost strong. Nu am crezut ca o voi vedea vreodata emotionata. Sau plangand. Am trait cu ea una dintre cele mai mari impliniri. Asa cum am trait cu ea cea mai dureroasa experienta. Am vazut-o crizata. A stresat multa lume. Am vazut-o facandu-si griji pentru te miri ce. Daca ploua, daca ninge, daca sare Titza pe ea si ii murdareste rochia. Daca ramane fara benzina in mijlocul intersectiei. Daca nu ajunge la coafor. Daca o ia stomacul in timp ce zice da. Daca nu e suficienta mancare. Sau bautura. Daca se supara cei care nu au fost invitati. Daca se supara eu pentru lipsa de voal in cap. Daca nu vin aia cu tortul. Daca muzica e prea tare. Daca sarmalele sunt prea sarmale. Si tot asa. Totul a culminat cu faptul ca a fost cred singura mireasa care a bocit toata ceremonia. Da bocete, nu asa.

Domnul. Stiam cate ceva. Mai multe. L-am intalnit la cununie prima data. Poate din cauza povestirilor ei, mi-a fost usor sa il cunosc. Pentru ca il cunosteam deja. Un munte de om. Barbat. Puternic. Pus pe sotii. Fericit. Un maare dansator. De blues. Un blues. Ca n-a avut incotro. O soarbe. Din priviri. Pe blonda. Nu pe bere, pe ea, pe mireasa lui. Ii vorbeste asa. Intr-un mare fel. Si are grija de ea. Intr-un mare fel. Se vede ca este cel mai bun prieten al ei. A trecut prin multe. Prin viata. Cu bune si cu rele. E vesel. Si ironic. Si rade mult. Asta e bine. Are un suflet mare. Cred. Sper. Simt. Stiu. E sociabil. Si matur.

Despre povestea lor. E o intreaga intriga. De fapt, e dovada clara ca exista destin. Soarta. Dumnezeu. Se privesc intr-un anume fel. Si iti dai seama ca reprezinta totul unul pentru celalalt. Desi ea n-ar recunoaste niciodata. Ii leaga ceva misto. Matur. Elegant. Simplu. Se respecta. Isi respecta spatiul unul celuilalt. Isi respecta modul in care gandesc si simt. Si nu e o tragedie daca nu simt sau nu gandesc la fel. Nu se agata unul de celalalt, nu sunt dependenti unul de celalalt. Sunt doi oameni maturi care au o relatie sanatoasa. O relatie ce scoate la iveala ce e mai bun in fiecare din ei. Si care ii ajuta sa creasca. Cred ca asta e iubirea. Sentimentul ala care nu ii va schimba. Sau ii va schimba in bine. Cand esti langa ei, ai un sentiment de siguranta. Care izvoraste din faptul ca ei se simt in siguranta unul cu celalalt.

Sunt fericita. M-au lasat sa fac parte dintre putinii martori la incununarea povestii lor. Si mi-a placut. Si pot sa bag mana in foc ca vor fi impreuna mereu. Desi s-ar putea ca ea sa mai fuga din cand in cand acasa, la mama. Sau in Titan. La mine. Si vor imbatrani asa ca vecinii mei de care scriam acum ceva vreme. Cam dulce, nu? Sa-mi fie iertat, dar simteam nevoia sa scriu despre ei. Povestea lor nu e atat de dulce precum am insirat-o eu aici. Ba din contra. Dar conteaza finalul perioadei in care erau el si ea si inceputul perioadei in care vor fi ei.

Tam tam tam tam

Incep sa scriu cu multa bucurie in pixulet sau, mai bine zis, in tastatura, despre ceva super misto. Sa se ia aminte: aceasta postare este scrisa luni, 03.11, insa va fi publicata spre sfarsitul saptamanii (ca asteptam protagonista povestirii). Ok. Vom vorbi astazi (mai mult eu) despre un ceva misto care s-a petrecut sambata. Pe 1 noiembrie 2008. Cu 25 de grade. Cu 10 sau 15 picaturi de ploaie, pentru cascaval. Cu un trafic infect. Cu nervi. Cu emotii. Cu Marilyn Monroe. Cu "unde este Andreea" rostit de cel putin 100 de ori. Imi permit sa ma umflu in pene.

Ziceam mai sus de super misto. Dar sa nu incepem cu concluziile. Ca sunt multe. Sa incepem cu sambata, cand a avut loc minunatul eveniment. Ca a fost si minunat si eveniment. Trecem peste cat de stresata poate fi o mireasa si cat de stresanta. Mai ales stresanta. In fine, i se iarta. Am participat, asadar, la o nunta cu tot tacamul.

Cununia: pe fast forward. Nu e greu sa te mariti. Nu dureaza mult. Cel mult, repet cel mult, 10 minute. Pac, pac. Cutarica o iei pe cutarica? Cutarica il iei pe cutarica? Da? Bun. Codul Familiei prevede bla bla bla. 5 minutele. Va declar casatoriti. Bagati semnaturile. Ranjiti la poze. Cate una, cate una, sa ajunga la toata lumea. Fuck. Acum realizez ca eu nu am nicio poza de la cununie. La naiba! Si ce frumusica eram. Eu. Ca ea e oricum mereu frumusica. Imi pusesem si margele. Eee, ghinion! Data viitoare! Hai repede un fursec, o sampanie, o bombonicica. Fuck. Din nou. Eu am uitat sa mananc bomboane. Am baut doar o gura de sampanie. Gata cu bombonicile, gata cu sampaniile, gata cu piscoatele!

Fuga la coafor si la schimbat. Pedala (acceleratia) la podea. Coafeza, pardon hair stylista, crizata ca nu mai ajunge EA. Cat pe ce sa ii traga unuia una (nu coafeza, EA). Nu peste ceafa. In bara din spate. Frana. Cap lipit de geam. Injuraturi. Ca la usa cortului. Aglomeratie. Blocaj la Unirea. Fir-ar sa fie (asta e cenzurat)! Cine m-o fi pus sa o iau pe aici? Acceleratie din nou. Galben. Rosu. So what? Trecem. Ok. Tatal Nostru. Ajungem. Intarziere o ora. E bine. Suntem in grafic. Parasit mireasa. Fugit acasa. Spalat ca pisica. Imbracat. Facut ceva cu parul. Sa repar ce strica hair stylista dimineata. Eu ma spal. Sora-mea ma piaptana. Prietenul sora-mii trage masina la scara. Coboram. Ma impiedic. Dar sunt o diva. Facem inventarul: avem aparat pozor, avem baterii, avem servetele, avem antidiareic. Avem tot. Esarfa miresei, esarfa mea, bichinii ei.

Ajung la coafor. Mireasa, of course, stresata. Dar era gata. Mai avea o sarma de dat jos. In rest, era... Cum sa ma exprim eu.... Era Marilyn Monroe. Nu exagerez. In fine. Plecam. Ea cu voalu-n cap. Se urca la volan. Aceeasi pedala la pamant. Acelasi Tatal Nostru. De ce n-oi fi invatat si eu mai multe rugaciuni? In fine. Sa revenim: cu o mana conducea, cu una saluta poporul care ii zambea tamp (sigur stiti zambetul tamp al oamenilor cand vad o mireasa; or zice "saraca, nu stie ce face" sau "am pierdut-o si pe asta"?), cu o alta (jur ca nu stiu de unde mai avea inca una) vorbea la telefon. Am ajuns. Pfiu. Nuuu, nu acasa. La florarie, sa platim cocardele sau ceva. Platim, defilam in rochia mea care era mai mult decat lunga. Gata. Acasa. Crize. Nu mai intra rochia. Mireasa noastra facea de toate. Numai nu respira. Toata lumea trage. Intra rochia. E un vis. Pana aici am fost tare. Din acest moment incepe sa se rupa filmul.

Vin nasii. Ma dau in spectacol. Ii cant eu, in locul lautarilor. Trebuia sa cante cineva. Ca asa e traditia. Poze. Click, click. Turta. O rupem. De necaz si de durere. Ne urcam in diverse mijloace de transport. Plecam. La biserica, lume multa. Am ajuns muult prea devreme. Foarte bun. Mai facem o sesiune de fotografii. Razi si aici, zambeste si incoace. Hai fa poze si cu, si cu. Nu uita sa faci si cu. Dupa juma' de ora, ne veni randul. Intraram in biserica. Ne asezaram. Incepu popa parintele. Eu click click. Rezist cu stoicism. Basca ma stramb la ea de cateva ori, ca bocea. Incepu coru. Daca as mai fi avut par pe maini, sigur ar fi luat-o razna. Asa, se facu decat pielicica de gaina. Rezist. Musc buzele, imi interzic sa ma gandesc la ceva. Fii tare ca o stanca! Click clik. Se uita la mine. Si imi transmite ceva. Ooff, daca n-as fi inteles, daca n-as fi putut citi pe buze! Se duce naiba (e cenzurat) taria mea de stanca. Hait, a venit momentul sa merg mai in spate. Ca sa nu ii transmit starea mea.

Si da-i si boce, si da-i si boce. Problema era lipsa de servetele. Si un crai care facea mare bascalie de lacrimile mele. Am retrait toate clipele pe care le-am impartit cu ea. Si eram fericita. Pentru ca radia de fericire. Si era, in sfarsit, implinita. Si m-am gandit la ai ei. Si ma gandeam ce trebuie sa fie in sufletul lor. Desi nu o aratau. Gata. Am iesit. In drum spre restaurant, m-a cuprins un sentiment ciudat. Am cedat. Pentru ca terminasem. De aici incolo, nu mai urmau probleme. Cu nimic. Urma doar veselie. Nu prea mai era nevoie de mine.

A urmat o noapte frumoasa. Cu o ea plina de energie. Cu o ea care nu a mancat nimic, nici macar nu stie cum a fost mancarea la nunta ei. Dar cu o ea care a dansat toata noaptea. Frumoasa, radianta, relaxata. Asa cum o stiam eu. Fericita. A avut si sare si piper in noaptea respectiva. Care sa dea gust petrecerii. Si s-a lasat si furata. A fost printre putinele traditii pe care le-a respectat. Ca am batut-o la cap.

Ar mai fi multe de spus. Cum am cunoscut oameni deosebiti. Cum a dansat nasul din buric. Cum ne-a prins mirele tocmai cand vroiam sa ii furam de acum soata. Cum este una lume penibila si mai mult decat superstitioasa. Cum unii oameni chiar sunt profesionisti in ceea ce fac, iar altii nu. Cum am descoperit eu ca pe lumea asta exista barbati. Cum am gustat din placerea de a fi feminina. Poate chiar putin vulgara. Dar toate acestea sunt mult prea intime. Asa ca nu le voi expune aici. Ma rezum la a spune ca a fost cea mai frumoasa nunta la care am participat vreodata, ca am vazut cei mai misto miri pentru care pot baga mana in foc ca se vor iubi mereu.