Batranul si... Romania

Am mai tot scris aici despre batrani, bunici, oameni trecuti de o anumita varsta. Imi place sa vad cum unii oameni au stiut sa isi traiasca tineretea frumos, cum au fost constienti tot timpul de batranetea ce urma sa vie. Si cum s-au pregatit pentru ea. Iubesc batranii. Sunt singurii care ma emotioneaza pe lumea asta. Sunt singurii care ma pot face sa lacrimez. Sau sa zambesc. Cu sinceritate. Fara joc actoricesc. Am scris aici despre vecinii mei. Toti trecuti de o anumita varsta. Am exemplificat cum se poate imbatrani frumos sau nu. Am vorbit despre bunicii mei. Despre viata fiecaruia dintre ei. Despre bunicul pe care nu-l mai am decat in amintiri. Despre bunicul cu care inca imi mai fac amintiri.

Astazi vreau sa scriu despre acei batrani care nu au stiut sau poate pur si simplu nu au avut noroc de o batranete asa cum o inteleg eu. Linistita, cu joc de sah in parcurile lui Negoita, cu plimbari mana in mana cu omul iubit cu care au impartit decenii. Azi, in cartierul meu plin de batranei simpatici sau nu, dar macar toti sanatosi si cu mostenitori (care uneori, poate prea rar, mai aduc cate doua trei eugenii sau un pahar cu apa), am intalnit o batranica intr-o gradina. Ma gandeam daca s-o fi luat de la vecinul de la doi si s-o fi apucat tot sectorul 3 de curatat gradinile. Ce bine ar fi fost! Batranica mea aduna painea care fusese aruncata de la balcoane pentru cainii ce-si adapostesc blanile prin imprejur. Am crezut ca nu vad bine.

Mai am batranei in cartier care stau pe banci. Fara sa zica nimic. Fara sa ceara nimic. Sunt oameni a caror demnitate ii impiedica sa intinda mana, dar care sunt manati de foamete sa iasa in strada si sa astepte. Nu cer, nu tipa, nu spun rugaciuni invatate in metrou, nu judeca, nu se baga in sufletul nimanui. Pentru unii nu sunt nici macar vizibili. Ma gandesc mereu la bunicii mei. Ce ar fi facut ei in situatia acestor pensionari bucuresteni? Bunica-miu are o pensie suficient de babana. Mai mare poate decat salariile multor oameni din campul muncii. Si cu toate astea, tot ramane fara bani. Si ma gandesc: ce s-ar fi intamplat cu bunica-mea fara bunica-miu? Ar fi reusit din minunata ei pensie de 150 de Roni sa-si ia macar paine zilnic? Ok, exagerez. Ea l-ar fi avut pe tata, pe noi. Dar oamenii astia care nu mai au pe nimeni?

Oare chiar atat de tare sa greseasca oamenii astia fata de copii, nepoti, semeni? Si chiar daca gresesc, oare nu merita o batranete nu neaparat linistita, dar macar decenta? Chiar nu realizam ca toti ajungem acolo? Ca nu se stie niciodata cum se intoarce roata? Chiar trebuie ca, dupa o viata de munca, sa-i umilim, sa le dam ignore, sa intoarcem capul si privirea cand ii intalnim pe strada? Poate nici macar n-a fost o viata de munca. Si ce? Atat i-a dus capul. Asta ar insemna ca ar trebui sa facem ce facea Ceasca? Sa ii strangem intr-un lagar? Sa-i exterminam? Sa-i lasam sa moara de frig si de foame?

Exista in tara cateva locuri unde batranii sunt ingrijiti. In schimbul unor sume de bani. Din locurile astea, mai mult de jumate arata jalnic. Ok, macar au un acoperis deasupra capului. Jumatate din mancare le este furata. Ok, macar mananca pe jumatate. In locurile astea ajung din cand in cand "oameni". In campanii electorale, de Craciun si Pasti (pentru imagine). In rest, sa manance ce au. Si sa zica mersi. Stiti ca exista penitenciare unde conditiile sunt mult mai bune decat intr-un azil pentru batrani? Si ce daca, cui ii pasa? Exista cantine pentru saraci. Unde, pentru pensia de 150 de roni, oamenii beneficiaza de doua ori pe saptamana de o masa calda: ciorba de cartofi si mancare de mazare. De doua ori pe saptamana. In zilele de post. In rest, post negru. Ce atata mancare? Produceti ceva ca sa consumati? Ati produs? Ghinion, ati si consumat.

Consider ca nivelul multimii ar trebui sa fie cel putin de supravietuire, de demnitate si decenta. Ca toti ar trebui sa aiba dreptul la o bucata de paine. Ca nu ar trebui sa isi mai faca griji daca mai au bani de mancare dupa ce platesc intretinerea si lumina. Ca ar trebui sa beneficieze de medicamente. Fara sa stea la cozi ca pe vremea raposatului. De data asta, pentru sanatate, nu pentru portocale. Ca ar trebui sa puna paltonul ca sa iasa la plimbare. Nu ca sa poata dormi. Ca ar trebui sa poata iesi macar o data pe luna in lume. La teatru. Fara sa-si puna problema ca iesirea respectiva afecteaza bugetul alocat sanatatii. Ca ar trebui sa poata zambi din tot sufletul. Nu amar. Ca ar trebui sa aiba un loc in societate. Nu de gunoi.

Azi sunt suparata. Iar. Ca sunt romanca. Si ca traiesc in mizeria asta de tara. Unde habar n-avem sa ne pretuim batranii. Si copiii. Oamenii, in general. Si nu ne vom ridica. Pana nu vom invata sa ne organizam ca societate. Pana nu vom constientiza ca societatea nu inseamna numai oameni becalizati. Ca societatea sanatoasa stie sa-si pretuiasca fiecare element. Si sa-l aseze acolo unde ii e locul. Si, de ce nu, sa se foloseasca de fiecare parte buna din fiecare element. Si, pana la urma, sa fim o societate, nu o turma, pazita de caini care isi mai infig din cand in cand coltii. Pentru a-si satisface nevoia de sange. Si de umilire.